Câteva reflecţii asupra influenţei mijloacelor moderne de comunicare asupra Noului Cod de procedură civilă

Ca orice lege nouă, actualul Cod de procedură civilă a încercat să se adapteze vremurilor în care și-a făcut apariția, vremuri marcate de realitățile tehnologice menite să susțină procesul de globalizarea, comunicarea și cunoașterea. Internetul reprezintă un mediu de interacțiune preferențial, o realitate pe care sistemele de drept nu o pot ignora. În aceste sens, Codul de procedură civilă cuprinde o serie de reglementări menite să sim­pli­fice activitatea practicienilor.

Printre aceste prevederi se numără și cele referitoare la utilizarea unor mijloace mo­derne de transmitere a actelor de procedură, atât de către avocați instanței, cât și în sens invers.

Posibilitatea și efectele introducerii unor elemente suplimentare în cererile adresate instanței

O primă reglementare de acest fel se regăsește în art. 148 C. pr. civ., care arată care trebuie să fie conținutul cererilor, în general, și prevede, în alin. (1), posibilitatea pre­cizării în cerere a adresei electronice sau a altor coordonate, precum numărul de telefon, numărul de fax ori alte asemenea.

Deși indicarea unor astfel de date are ca scop simplificarea transmiterii anumitor informații între părți și instanță, precizarea lor nu este obligatorie^[1]. Cu toate acestea, men­țio­narea lor presupune că partea și-a dat acordul ca actele de procedură să-i fie comunicate în această modalitate^[2].

Comunicarea actelor de procedură^[3]

O altă expresie a incidenței evoluției tehnologiei în ceea ce privește reglementările cuprinse în noul Cod de procedură civilă este reprezentată de posibilitatea comunicării citațiilor și a altor acte de procedură de către grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului și confir­ma­rea primirii acestuia, în cazul în care partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop.

Porivit art. 154 alin. (6) C. pr. civ., „în vederea confirmării, instanța, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comu­ni­cării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; for­mu­larul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace”.

Astfel, cu privire la aceste modalități de comunicare a actelor de procedură, s-a arătat că nu este suficientă confirmarea efectuării transmiterii actului prin fax, e-mail etc., ci este necesar ca la dosar să existe formularul de confirmare a primirii acestuia de către destinatar, procedura de comunicare nefiind considerată îndeplinită în absența primirii de către parte a comunicării^[4].

În mod concret, pe lângă actul supus comunicării, destinatarului i se va comunica un formular, în vederea confirmării primirii, care va cuprinde mențiunile precizate mai sus.

Cât privește data comunicării actului de procedură, ea este cea arătată pe copia imprimată a confirmării expedierii certificată de către grefierul care a făcut trans­mi­siunea, astfel cum prevede art. 165 pct. 3 C. pr. civ. Are așadar relevanță sub aspectul momentului comunicării data furnizată de mijlocul de comunicare [care, așa cum rezultă din cuprinsul art. 154 alin. (6) C. pr. civ., dar și din art. 241 alin. (3) C. pr. civ., trebuie să fie apt să asigure atât transmiterea textului, dar și confirmarea primirii lui], cuprinsă în copia imprimată a confirmării expedierii, certificate de către grefierul care a făcut transmi­siu­nea, iar nu cea menționată de către parte în conținutul formularului indicat de art. 154 alin. (6) C. pr. civ. În acest sens este și art. 165 pct. 3 C. pr. civ., care trimite, sub aspect temporal, la expedierea actului, ca moment în funcție de care se determină data comu­ni­cării. În plus, a considera că data comunicării este cea regăsită în cuprinsul formularului completat de către parte înseamnă a lăsa la aprecierea ei determinarea momentului comu­nicării, soluție, sigur, greu de acceptat.

Astfel, rațiunea formularului de primire este aceea de a confirma primirea actului comunicat. Cu alte cuvinte, procedura de comunicare nu poate fi considerată îndeplinită în absența confirmării primirii de către parte a comunicării, însă data îndeplinirii procedurii este cea care rezultă din copia imprimată a expedierii, certificată de către grefier.

Este adevărat că partea va putea „sabota” procedura de comunicare, refuzând sau neglijând restituirea formularului de confirmare a primirii. În această situație nu trebuie neglijat faptul că procedura de comunicare prin mijloace moderne nu poate avea loc în absența consimțământului părții. Aceasta situație conduce la concluzia că, odată expri­mat consimțământul, refuzul nejustificat al părții de a comunica formularul de primire, nu poate fi privit decât ca unul abuziv, apt de a se constitui ca temei pentru angajarea răspunderii părții pentru neîndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor procesuale [art. 12 alin. (3) C.pr.civ]^[5].

 Cererea în formă electronică

În același art. 148 C. pr. civ., în alin. (2) se prevede expres că „cererile adresate, personal sau prin reprezentant, instanțelor judecătorești pot fi formulate și prin înscris în formă electronică, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege”.

Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică (în conti­nuare „Legea nr. 455/2001”), înscrisul în formă electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care există relații logice și funcționale și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

Sub aspectul regimului juridic, art. 5 din Legea nr. 455/2001 prevede că înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, atașat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la mo­mentul respectiv și generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce privește condițiile și efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.

În art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001, se arată că semnătura electronică extinsă re­pre­zintă acea semnătură electronică ce îndeplinește cumulativ următoarele condiții: (i) este legată în mod unic de semnatar; (ii) asigură identificarea semnatarului; (iii) este creată prin mijloace controlate exclusiv de semnatar; (iv) este legată de datele în formă electro­nică, la care se raportează în așa fel încât orice modificare ulterioară a acestora este identificabilă.

Partea care invocă înaintea instanței o semnătură electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplinește condițiile prevăzute la art. 4 pct. 4 (art. 9 alin. (1) din Legea nr. 455/2001). Cu toate acestea, semnătura electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat, este prezumată a îndeplini condițiile prevăzute la art. 4 pct. 4, prin raportare la alin. (2) al aceluiași articol.

Articolul 148 C.pr.civ. prevede, de asemenea, în alin. (3), că forma înscrisului elec­tronic este aplicabilă în mod corespunzător și în cazul în care Codul prevede condiția formei scrise a susținerilor, apărărilor sau a concluziilor părților ori a altor acte de pro­cedură adresate instanțelor judecătorești.

Calculul termenelor în cazul comunicării prin fax sau poștă electronică a actelor către instanță

Una dintre cele mai importante problemele ivite în practica judiciară privește inter­pre­tarea art. 183 NCPC prin raportare la art. 182 alin. (2) NCPC, chestiune dezbătută prin raportare la transmiterea cererilor de apel/recurs prin fax/e-mail.

Cu privire la această problemă, în opinia reprezentanților Institutului Național al Ma­gis­traturii, cuprinsă în minuta întâlnirii reprezentanțiilor Consiliului Superior al Magis­traturii cu președinții secțiilor civile ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, din 7-8 mai 2015, de la Iași^[6] s-a arătat că articolul 182 NCPC stabilește în primul alineat regula de calcul a termenelor care se socotesc pe zile, astfel încât acestea se împlinesc la ora 24.00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură, iar în cel de-al doilea alineat instituie o excepție de la această regulă. Astfel, „în situația în care este vorba de un act care trebuie depus la instanță sau în alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispozițiile art. 183 NCPC fiind aplicabile. Trimiterea la art. 183 NCPC are ca efect că actul va fi considerat valabil dacă este depus până la încheierea programului instanței la unul din locurile pre­vă­zute de art. 183 alin. (1) și (2) NCPC”, iar „rațiunea pentru care legiuitorul a consacrat aceste situații în care data îndeplinirii actului este cea în care a fost depus acesta la poștă, serviciu de curierat rapid etc. constă tocmai în faptul că, din momentul depunerii actului și până ce acesta ajunge la instanță, va trece un număr de zile. În lipsa acestui text de lege, actul nu ar fi fost considerat în termen, întrucât nu a fost depus la instanță în termenul prevăzut delege”.

Nu aceeași este situația în care transmiterea cererilor se face prin fax sau poștă elec­tronică, caz care nu presupune un interval de timp de ordinul zilelor și nici măcar al orelor. Din acest motiv nu ar exista nicio rațiune de a fi inclusă între cazurile prevăzute de art. 183 NCPC. Prin urmare, s-a reținut că în cazul depunerii apelului prin aceste două modalități, urmează să fie aplicat art. 182 alin. (2) NCPC, fără a mai fi nevoie de coroborare cu art. 183 NCPC, „cererea de apel depusă prin poștă electronică sau fax va fi considerată în termen dacă ora faxului sau a mesajului electronic se situează înainte de ora la care activitatea «în acel loc» (adică instanța, iar nu registratura) încetează în mod legal. Dacă registratura instanței are în respectiva zi program de la 9 la 13, de exemplu, actul va fi considerat în termen dacă este trimis prin poștă electronică sau fax până la încetarea activității instanței, și nu până la terminarea programului registraturii. Nu ar fi posibil ca modalitatea de stabilire a programului de primire  cererilor, diferită de la o instanță la alta, să determine împlinirea unor termene identice la ore diferite. În final, s-ar ajunge la durate diferite ale aceluiași termen. Reperul pentru stabilirea orei de încetare a activității instanței trebuie să fie unul comun tuturor instanțelor, respectiv ora 16.00, la care încetează programul de lucru potrivit art. 88 din Regulamentul de de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat prin Hotarârea C.S.M. nr. 387/22.09.2005. Această soluție se impune și în cazurile prevăzute de art. 183 NCPC, pentru aceleași rațiuni”.

Această problemă a fost tranșată prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție^[7], Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, instanța supremă a arătat că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 Cod procedură civilă, actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a terme­nului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen”.

Asigurarea celerității prin încunoștiințarea părților cu ajutorul unor mijloace moderne de comunicare

Art. 241 alin. (3) C. pr. civ. prevede posibilitatea încunoștiințării părților telefonic, telegrafic, prin fax, poștă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înștiințarea pentru prezen­ta­rea la termen, precum și confirmarea primirii actului, respectiv a înștiințării, dacă părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop, în situația în care, în urma verifi­că­rilor efectuate, se constată că există lipsuri în ceea ce privește procedura de citare sau comunicare a actelor.

Așadar, atunci când este cazul, complementar citării și comunicării potrivit art. 154 și urm. NCPC, judecătorul va putea inclusiv să ordone ca înștiințarea părților să se facă prin mijloacele prevăzute în continuare în alin. (3) al art. 241, asigurându-se asupra caracterului efectiv al înștiințării prin depunerea la dosar a confirmării primirii actului. În cazul înștiin­țării telefonice a părților, confirmarea este substituită de referatul întocmit de grefierul de ședință, care va avea aceeași funcție. După cum se poate observa, judecătorul poate apela la aceste măsuri de înștiințare complementare numai în situația în care părțile au indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop (număr de telefon, număr de fax, adresă electronică etc.).

De asemenea, conform alin. (5) al textului de lege mai sus menționat, aceste modalități de comunicare pot fi utilizate și pentru încunoștiințarea părților, experților, traducătorilor, interpreților, martorilor, precum și a altor participanți la proces atunci când instanța stabi­lește în sarcina acestora îndatoriri în ceea ce privește prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relații scrise, răspunsul scris la interogatoriu, asistarea și concursul la efectuarea în termen a expertizelor, precum și orice alte demersuri necesare soluționării cauzei.

În loc de concluzii

Deși legea pune la îndemâna practicienilor în domeniul juridic posibilitatea folosirii unor mijloace moderne de comunicare, care, până la urmă au ca scop simplificarea și acce­lerarea procedurilor de transmitere a informațiilor, în practică, utilizarea acestora este, de cele mai multe ori, opțională, așa cum reiese din reglementările mai sus analizate.

Pe de altă parte, există situații în care eficacitatea utilizării mijloacelor moderne de comunicare este îndoielnică, ajungându-se, direct sau indirect, la utilizarea procedurilor clasice de comunicare pentru a evita, paradoxal, complicarea situației procesuale în care se găsesc părțile între care are loc schimbul de informații.

Sistemul juridic nu poate rămâne străin de modificările pe care tehnologia le impune în viața societății, fiind obligat să se adapteze cât mai curând la condițiile pe care le impune mediul virtual în sfera încheierii actelor juridice, adaptare care trebuie să vizeze atât dreptul material, cât și domeniul dreptului procesual.