Câteva considerații privind schimbarea încadrării juridice după Decizia CCR nr. 250/2019

4 ian. 2021
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
350 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Una dintre problemele ridicate recent în practica judiciară, susceptibilă de două interpretări, este aceea generată în urma pronunțării, de către Curtea Constituțională, a Deciziei nr. 250/2019.

În concret, s-a născut o polemică în ceea ce privește încheierea prin care instanța de judecată urmează să se pronunțe asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, atât în cazul în care va respinge cererea, cât și atunci când o va admite.

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Controversa s-a născut întrucât, la o primă vedere pare că Decizia CCR nr. 250/2019 vizează atât încheierile prin care instanța pune în discuție schimbarea încadrării juridice ridicată fie din oficiu, fie de procuror sau de părți dar menține încadrarea juridică, cât și pe cele prin care instanța, după punerea în discuție, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei descrise în actul de sesizare.

S-a conturat astfel ideea că, ori de câte ori instanța se pronunță asupra unei cereri de schimbare a încadrării juridice, chiar dacă ea înclină în sensul menținerii încadrării date prin actul de sesizare, trebuie să întocmească o încheiere separată de hotărârea asupra fondului cauzei penale.

Opinia contrară se bazează, în principal, pe argumentul că în toate cazurile în care instanța menține încadrarea juridică existentă în actul de sesizare nu poate exista o vătămare efectivă a dreptului la un proces echitabil sau a dreptului la apărare, împrejurare ce nu ar justifica pronunțarea unei hotărâri în acest sens.

În sprijinul acestei din urmă judecăți, analizând amănunțit problematica supusă atenției, putem afirma că din conținutul paragrafelor 42 și 46 ale considerentelor Deciziei CCR nr. 250/2019 se conturează ideea potrivit căreia Curtea Constituțională a avut în vedere numai cazul în care instanța schimbă efectiv încadrarea juridică, iar nu și cazurile în care aceasta păstrează încadrarea juridică existentă. Astfel, în cuprinsul paragrafului 42 al deciziei, Curtea statuează: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”.

Iar în paragraful 46, Curtea statuează: „pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei (s.n.), ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei”.

Cu atât mai mult, dispozițiile art. 377 alin. (4) sau 386 alin. (1) C. proc. pen stau în sprijinul acestui raționament. Astfel, conform art. 377 alin. (4) C. proc. pen.: „Dacă instanța constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părților, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispozițiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”. Iar potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen: „Dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea”.

Bunăoară, dacă interpretăm literal dispozițiile art. 377 și art. 386 C. proc. pen. care fac referire la situația în care „încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată” respectiv „urmează a fi schimbată”, se desprinde concluzia că legiuitorul a avut în vedere numai ipoteza în care instanța schimbă efectiv încadrarea juridică.

Altminteri, întorcându-ne la ideea că toate pronunțările asupra unor cereri de schimbare a încadrării juridice trebuie realizate separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale și reflectând asupra dispozitivului Deciziei CCR nr. 250/2019, vom constata că acesta lămurește orice speculație pe marginea subiectului, statuând: „dispozițiile (…) sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.) printr-o hotărâre judecătorească care nu soluționează fondul cauzei”.

Așadar, din acest pasaj al dispozitivului Deciziei CCR nr. 250/2019 reiese că instanța se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice printr-o hotărâre care nu rezolvă fondul cauzei, însă, câtă vreme pronunțarea cu privire la schimbarea încadrării juridice înseamnă stabilirea încadrării juridice, după discutarea în contradictoriu a acesteia, aceasta poate deopotrivă să se reflecte fie în menținerea, fie în modificarea încadrării stabilite în rechizitoriu.

De vreme ce instanța se poate pronunța atât în sensul menținerii cât și al modificării încadrării juridice din actul de sesizare, formularea „dacă în cursul judecății se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată” nu exclude ca instanța, după finalizarea dezbaterilor, să aprecieze că încadrarea juridică reținută în actul de sesizare este corectă și, în consecință, să o păstreze. De altfel, nimic nu poate împiedica instanța ca în procesul de deliberare până la momentul pronunțării soluției să aprecieze că încadrarea juridică trebuie menținută cu toate că instanța însăși, din oficiu, a pus în discuție necesitatea schimbării acesteia.

Din folosirea verbului a pronunța rezultă voința Curții Constituționale de a tranșa tema în sensul că orice hotărâre (pronunțare) a instanței, indiferent că este de schimbare sau menținere, referitoare la încadrarea juridică a faptei, în contextul dispozițiilor art. 377 alin. (4) și art. 386 alin. (1) C. proc. pen., trebuie să fie materializată printr-o încheiere care nu soluționează și fondul cauzei.

Cu atât mai mult, atât timp cât dispozitivul Deciziei CCR nr. 250/2019 nu face distincție, în funcție de felul soluției (de menținere sau schimbare a încadrării juridice), nici interpretului nu-i este permis să facă deosebire (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), deoarece s-ar restrânge în mod justificat câmpul de aplicare al acestei decizii.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

Ca atare, presupunând că forța argumentelor care sprijină cele două opinii ar fi sensibil egală, nu există nicio rațiune pentru care instanțele să nu se pronunțe prin încheiere ori de câte ori soluționează o chestiune privind schimbarea încadrării juridice.

Așa fiind, considerăm că Decizia CCR nr. 250/2019 este, ca natură, o decizie interpretativă și are ca sferă de aplicare orice soluție a instanței cu privire la încadrarea juridică a faptei, indiferent dacă, după dezbatere, instanța menține sau modifică încadrarea existentă, fără să conteze cine a invocat chestiunea încadrării juridice (din oficiu, procurorul sau părțile) și, prin urmare, toate pronunțările asupra unor cereri de schimbare a încadrării juridice trebuie realizate separat de hotărârea privitoare la fondul cauzei penale.

 ***

Rămânând în zona controverselor apărute în practica judiciară după publicarea Deciziei CCR nr. 250/2019, s-au purtat discuții despre aplicarea acestei decizii în etapa apelului, în ipoteza în care prima instanță a schimbat încadrarea juridică fără să ofere timp pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare sau fără să se pronunțe printr-o încheiere distinctă, cu nesocotirea dreptului la un proces echitabil.

Au fost vehiculate două soluții pe care instanța de apel le are la îndemână într-o astfel de situație.

Potrivit primei soluții, instanța de apel, apreciind că nu există o încălcare efectivă a dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, pronunță o soluție în consecință, iar conform celei de-a doua opinii, instanța de control judiciar ar urma să admită apelul, să desființeze sentința atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Considerăm că cea de-a doua interpretare este corectă, deoarece instanța de apel care analizează această chestiune nu ar putea să afirme că vătămarea procesuală ar fi compensată prin simpla discutare a schimbării de încadrare juridică. Împărtășirea unei astfel de interpretări ar fi de-a dreptul formalistă și ar nesocoti rațiunea deciziei Curții, în timp ce inculpatului i-ar fi suprimat dreptul de a pune concluzii în dublu grad de jurisdicție asupra încadrării juridice corecte a faptei săvârșite.

Importanța concluziilor este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanțial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului și limitelor pedepsei aplicabile, cât și în plan procesual penal, din perspectiva menținerii și luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenței instanței de judecată etc.

Însă, în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice la finalul procesului, o eventuală antamare a aspectelor menționate apare ca fiind tardivă procedural, în defavoarea inculpatului.

În acest sens, Curtea reține că echitabilitatea procedurii impune ca soluționarea cauzei să se facă de către o instanță competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la

luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistența este obligatorie, în raport cu „acuzația penală” ce face obiectul procesului penal.

Prin urmare, chiar și în situația în care instanța de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecințele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunțând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanța de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituție, și îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 paragrafele 1 și 3 lit. a) din Convenție și art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

În fine, Curtea statuează că: „numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”.


* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 1/2020 a Institutului Național al Magistraturii.
Câteva considerații privind schimbarea încadrării juridice după Decizia CCR nr. 250/2019 was last modified: decembrie 31st, 2020 by Mihaela-Angela Atanasiu

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter