Câteva consideraţii privind invocarea nulităţii în procesul civil

6 dec. 2019
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 356

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Nulitatea actelor de procedură este definită[1] ca fiind sancțiunea procedurală care intervine în cadrul actului de procedură ce nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu‑l total sau parțial de efectele firești.

Prin invocarea nulității înțelegem acele mijloace sau modalități procesuale, prin intermediul cărora instanța de judecată ia cunoștință de existența unor neregularități ale actelor de procedură și dispune, după caz, desființarea lor sau refacerea, când acest lucru este posibil[2].

Brașov: Conferința GDPR în profesiile liberale, instituții și companii

Nulitatea actelor de procedură trebuie constatată de către instanțele judecătorești, deoarece categoria „nulităților de drept” este respinsă atât de doctrină, cât și de legislație[3]. Până în momentul declarării nulității de către instanța judecătorească, actul de procedură, deși întocmit cu nerespectarea condițiilor prevăzute de lege, își va produce efectele ca și cum ar fi un act valabil încheiat.

Este posibil ca actul de procedură respectiv să rămână în ființă dacă nulitatea nu este invocată prin mijloacele și în condițiile prevăzute de lege, iar dacă toate căile ce puteau conduce la nulitatea lui nu mai pot fi folosite, nulitatea va fi definitiv acoperită[4].

Mijloacele de invocare a nulității depind de momentul în care are loc neregularitatea actului. În general, distingem două mari cazuri, și anume:

‑ atunci când neregularitățile se săvârșesc și se descoperă în timpul judecății (la instanța de fond, în apel sau în recurs) și când nulitatea se invocă pe cale de excepție (judex actionis judex est exceptionis);

‑ când se au în vedere neregularități săvârșite în timpul judecății, dar sunt descoperite după terminarea acesteia sau care privesc hotărârea prin care se pune capăt judecății. În aceste situații nulitatea se invocă prin mijlocirea căilor de atac. Aceste mijloace sunt: apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea și contestația la executare.

Așadar, modalitățile de punere în valoare a nulității sunt: excepția de nulitate, apelul, recursul, contestația în anulare, revizuirea și contestația la executare[5].

Ca și în dreptul substanțial, regimul juridic al nulității actelor de procedură civilă cuprinde totalitatea regulilor cărora le este supusă această sancțiune juridică. El se traduce practic prin răspunsul la trei întrebări:

‑ cine și prin ce mijloace procedurale poate invoca nulitatea?

‑ în ce termen poate fi invocată aceasta?

‑ poate fi acoperită nulitatea prin confirmare sau în alt mod?

În ceea ce privește condițiile de invocare a nulității, urmează să distingem în raport de natura normei încălcate – imperativă sau dispozitivă –, respectiv după cum se invocă o nulitate absolută sau una relativă.

Din perspectiva regimului lor juridic, nulităților absolute le sunt aplicabile următoarele reguli:

a) Ele pot fi invocate de oricare dintre părțile din proces, inclusiv de partea care a pricinuit‑o, de instanță din oficiu și de procuror, atunci când acesta participă în proces. Această regulă este consacrată în art. 178(1) CPC, care prevede: „Nulitatea absolută poate fi invocată de orice parte din proces, de judecător sau, după caz, de procuror, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel”.

Așa cum am arătat, instanța chiar din oficiu poate invoca nulitatea absolută. Dacă regula nu ar fi orânduită în acest fel, părțile de comun acord, când ar avea un interes, nu ar invoca nulitatea, căutând ca prin tăcerea lor să o acopere, ceea ce ar fi contrar rațiunii și finalității legii; evident, nulitățile absolute pot fi ridicate, din aceleași raționamente, și de procuror atunci când acesta participă la judecată[6].

b) Nulitățile absolute pot fi invocate în orice stare a pricinii, chiar și direct în instanța de apel sau recurs, dacă nu s‑au ridicat la prima instanță. Este de observat, așadar, că nulitățile absolute se pot ridica în timpul judecării cauzei la instanța de fond ori la instanța de apel sau recurs.

În consecință, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, până în clipa în care hotărârea pronunțată în cauză a intrat în puterea de lucru judecat. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în dreptul substanțial, unde nulitatea absolută este imprescriptibilă pe cale extinctivă, în dreptul procesual civil invocarea ei este limitată în timp, deoarece un alt principiu, tot de ordine publică, acela al autorității lucrului judecat, este chemat să asigure stabilitatea raporturilor sociale și ordinea de drept care se creează în urma aplicării legilor. În definitiv, procesele trebuie să ia odată sfârșit[7].

Privite astfel, nulitățile de procedură au caracter relativ, în sensul că se acoperă fie prin renunțarea de a le invoca, tacită sau expresă, fie prin efectul hotărârilor care au dobândit puterea lucrului judecat. Cu alte cuvinte, dacă procesul a fost definitiv judecat și nu mai există nicio cale ordinară sau extraordinară de atac prin care hotărârea să fie desființată ori au fost depășite termenele de exercitare a acestor căi, hotărârea intră în puterea lucrului judecat și are putere de lege între părțile din proces[8].

c) Părțile nu pot renunța la dreptul de a invoca nulitatea absolută; prin urmare, aceste nulități nu pot fi acoperite prin consimțământul sau prin tăcerea părții interesate.

Regula aceasta izvorăște din împrejurarea că dacă s‑ar da posibilitatea părților să renunțe la invocarea nulității absolute, s‑ar ajunge practic la anihilarea primelor două reguli și, astfel, finalitatea urmărită de legiuitor ar deveni iluzorie, iar interesul general nu ar mai fi protejat.

Dacă, totuși, o parte și‑ar da consimțământul la menținerea unui act lovit de o nulitate absolută sau chiar instanța ar consimți la menținerea lui, o asemenea operație ar fi lipsită de eficiență juridică, deoarece această nulitate nu poate fi acoperită în nici un mod. În aceiași termeni se rezolvă problema și în cazul în care părțile singure sau împreună cu instanța ar lua o atitudine reticentă față de invocarea unei nulități absolute.

Actul prin care partea interesată consimte la înlăturarea efectelor nulității absolute este de asemenea nul, ca și actul pe care l‑ar „confirma” astfel. Acest act de „confirmare” a actului procedural lovit de nulitate absolută se deosebește de refacerea actului procedural nul absolut, refacere care nu numai că este admisibilă, dar este necesară și obligatorie în cazurile în care ea poate fi efectuată[9].

Nulitățile relative se supun următoarelor reguli:

a) Ele pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia este instituită această sancțiune prin dispoziția legală nesocotită. În acest sens, art. 178(2) CPC statuează: „Nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea interesată și numai dacă neregularitatea nu a fost cauzată prin propria faptă”.

Atâta timp cât nulitatea relativă este menită să asigure un interes personal, este și firesc ca ea să fie invocată de partea în interesul căreia a fost prevăzută; de aceea ea a mai fost denumită și „nulitate de protecție”.

Nulitățile relative nu pot fi luate în considerare de către instanță din oficiu. În baza rolului activ al judecătorului, instanța poate atrage atenția părții asupra dreptului pe care îl are de a invoca nulitatea, dar singură partea hotărăște dacă uzează sau nu de acest drept[10].

Totodată, dispoziția legală din art. 178(2) CPC consacră regula, potrivit căreia nimeni nu poate invoca nulitatea pricinuită de propriul său fapt, în acest fel făcându‑se aplicația principiului general nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

b) Nulitățile relative pot fi invocate numai într‑un anumit termen sau într‑o anumită formă. Astfel, potrivit art. 178(3) CPC, dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată:

– pentru neregularitățile săvârșite până la începerea judecății, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată;

– pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul la care s‑a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii pe fond.

Această regulă își găsește rațiunea în faptul că legiuitorul a voit să limiteze în timp invocarea unor nulități care afectează interesele personale ale părților. Evident este în interesul soluționării operative a proceselor civile ca părților să nu li se lase opțiunea de a invoca nulitățile relative într‑o fază avansată a judecății – deși săvârșirea neregularității a avut loc, de exemplu, într‑o fază incipientă – deoarece acest lucru ar conduce la tergiversarea lor și la șicanarea părții adverse; într‑un limbaj comun, partea care este de rea‑credință ar putea oricând „scoate din buzunar” excepția nulității. S‑ar putea imagina, de pildă, cazul în care una din părți invocă nulitatea relativă la finele procesului, când apreciază că nu mai are sorți de izbândă, deși încălcarea a avut loc la începutul lui, situație care, desigur, nu poate fi acceptată. Fiind vorba de ocrotirea unor interese personale, părțile trebuie, așadar, să fie mai diligente și să se comporte cu bună‑credință[11].

Dacă neregularitatea nu a fost invocată în timpul prescris, adică până la primul termen ce a urmat după săvârșirea neregularității și mai înainte de a se pune concluzii pe fond, actul viciat se socotește valabil printr‑o presupusă renunțare tacită.

c) Partea interesată poate renunța la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului. În acest sens, art. 178(4) CPC statuează: „Partea interesată poate renunța, expres sau tacit, la dreptul de a invoca nulitatea relativă”.

Această renunțare rezultă din aceea că nimeni nu poate fi silit să ceară desființarea unui act defectuos, a cărui refacere însă i‑ar fi mai păgubitoare chiar decât menținerea lui.

Renunțarea poate fi expresă sau tacită. Renunțarea tacită se produce prin însăși faptul că partea nu invocă nulitatea în condițiile cerute de lege.


* Articol este extras din volumul Conferinței internaționale „Procesul civil și executarea silită. De la clasic la modern”, Târgu Mureș, Ed. Universul Juridic, 2019:

https://www.ujmag.ro/drept/drept-civil/conferinta-internationala-procesul-civil-si-executarea-silita-de-la-clasic-la-modern

[1] Boroi G., Rădescu D. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. București: ALL, 1995, p. 141; Ciobanu V. M. Tratat teoretic și practic de procedură civilă. Vol. I. București: Național, 1996, p. 465;

[2] Ungureanu O. Nulitățile procedurale civile. București: ALL BECK, 1998, p. 70;

[3] Pentru mai multe dezvoltări privind distincția dintre nulitățile de drept și nulitățile judiciare și critica acestei distincții, a se vedea: Pînzari V., Boca S. Unele considerații privind caracterul judiciar al nulității actului juridic civil. În: Mat. conf.intern. „Executarea silită în reglementarea noului Cod de procedură civilă”. București: Universul Juridic, 2012, p. 85‑96;

[4] Răducan G. Nulitatea actului juridic civil. București: Hamangiu, 2009, p. 396;

[5] Pentru o analiză amănunțită, a se vedea E. Hurubă, Contestația la executare în materie civilă, Editura Universul Juridic, București, 2011;

[6] Ungureanu O. Op. cit., p. 73;

[7] Popa M. Teoria generală a nulității actelor de procedură civilă. București: ALL BECK, 2003, p. 212;

[8] Porumb Gr. Codul de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. I. București: Editura Științifică, 1960, p. 213;

[9] Ungureanu O. op. cit., p. 74;

[10] Porumb Gr. Op. cit., p. 230;

[11] Ungureanu O. Op. cit., p. 75‑76.

Câteva considerații privind invocarea nulității în procesul civil was last modified: noiembrie 28th, 2019 by Sergiu Boca
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Sergiu Boca

Sergiu Boca

Este lector superior univ. dr. în cadrul Facultății de Drept şi Ştiinţe Sociale Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi în Republica Moldova.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter