Cât de vechi sunt noile Coduri? (I) Anomaliile divorțului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Fără a căuta neapărat un răspuns la întrebarea din titlu, scriu această opinie convins fiind că vor urma și altele și că nu sunt singurul care și-a ridicat semne de întrebare în practică în diverse situații în care am constatat cât de departe de realitățile actuale sunt reglementările pe care trebuie să le aplicăm, indiferent de profesia avută.

Voi începe cu câteva aspecte privitoare la divorț, pornind de la o speța simplă, dar care tinde a avea o însușire foarte des întâlnită. Unul dintre soți, indiferent care, formulează o cerere de chemare în judecată pentru ca instanța să pronunțe desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soțului pârât. Desigur, cum deseori se întâmplă în practică în materia raporturilor de familie, pârâtul formulează o cerere reconvențională prin care solicită și el divorțul, dar din culpa exclusivă a soțului reclamant. Nu aș complica speța să presupunem că soții au și copii minori, căci despre raporturile privitoare la minori aș discuta separat cu altă ocazie. În afară de desfacerea căsătoriei și revenirea la numele purtat anterior încheierii căsătoriei, alte cereri nu se formulează. Și de aici începe întreaga poveste: fiecare insistă în dovedirea culpei exclusive a celuilalt soț, martori, interogatorii, fotografii, print-screen-uri din conversații sau de pe paginile de socializare, înregistrări audio sau video, poate chiar (un fel de) rapoarte de supraveghere întocmite de diverse societăți de detectivi particulari etc.

Înainte de a menționa ceea ce a declanșat întreaga mea nelămurire, țin să precizez că, parcurgând expunerile părților, dincolo de toate faptele susținute încă din cererile formulate – deci înainte de a vedea cum și în ce măsură sunt utile cauzei și pot fi dovedite – observ o înverșunare și, uneori, chiar o furie a părților, de cele mai multe ori reciprocă. Situația nu e greu de înțeles și cred că este evident pentru orice persoană că soții, ajunși în atare situație, cu certitudine trec prin stări emoționale dificile și intense.

Evident că dacă s-ar fi înțeles, căsnicia ar fi continuat și nu ajungeau în fața instanței. Chiar și dacă s-ar fi înțeles mai puțin, însă suficient cât să concluzioneze ambii soți că relația nu mai poate continua, ar fi divorțat amiabil, prin acord și poate nu neapărat în instanță. Deci prima premisă este aceea că încărcătura emoțională a depășit limitele rezonabile care ar mai fi permis vreo comunicare decentă între soți, chiar și numai cu privire la modul de desfacere a căsătoriei. De altfel, sunt rare situațiile în care soții formulează cereri de divorț la primele probleme conjugale, de regulă se ajunge la asemenea situație atunci când cel puțin unul dintre soți consideră că nu mai poate continua.

Atipic față de un raport juridic de drept civil, în cauzele ce privesc raporturile de familie, în mod poate deloc surprinzător, elementul subiectiv, psihologic al părților pare a cântări mai mult decât aspectele juridice. În esență, sentimentele subiectelor de drept contează mai puțin spre deloc într-un raport juridic civil obișnuit, eventual în cazul răspunderii civile (contractuale sau delictuale) pentru daunele morale provocate să mai prezinte asemenea relevanță, dar în general sunt aspecte indiferente. De aici și rigiditatea și (poate) răceala normei juridice. Subliniez, exceptând despăgubirile pentru daunele morale, sentimentele părților sunt pur și simplu ignorate. Nu cred că interesează pe nimeni dacă debitorul este fericit, mulțumit, speriat sau stresat că urmează să i se pretindă executarea obligației asumate sau că unii dintre moștenitori erau mai apropiați de defunct decât ceilalți, dar succesiunea este una legală și, implicit, cotele sunt tot aceleași pentru toată lumea. Până la urmă, nu doar civilul, ci dreptul în sine – căci acesta e specificul normei juridice – privește destinatari abstracți ai regulilor edictate, urmând și urmărind în același timp un tipar. Și nici măcar nu ne întrebăm dacă e bine sau nu în acest fel, căci dacă am particulariza norme generale după asemenea criterii, posibil să ratăm ideea de dreptate și de echitate pentru situații juridice identice.

Cu toate acestea, revenind la materia raporturilor de familie, ignorarea acestor elemente subiective, psihologice particulare ale subiectelor de drept poate conduce la rezultate criticabile și străine realității sociale. Desigur că norma juridică nu își poate schimba structura și va face în continuare ce știe ea mai bine, va norma un comportament, însă problema este de modul în care se dorește această normare.

În cazul divorțului, întreaga problemă a fost generată de o împrejurare aparent simplă: văzând soții cum insistă în a se acuza reciproc de culpa exclusivă în destrămarea căsniciei, nu m-am putut abține și i-am întrebat de ce este atât de important pentru ei să stabilesc culpa unuia sau a altuia. Asta, în condițiile în care nu se cereau nici despăgubiri, nici întreținere, nici beneficiul locuinței și nimic altceva. Răspunsurile primite nu au fost mulțumitoare – căci dacă erau, nu mai scriam aceste rânduri. Fiecare voia să i se confirme că nu este de vină pentru divorț, respectiv că doar celălalt soț este cel care a greșit. Și atunci mi-am dat seama că stabilirea acestei culpe exclusive a unuia dintre soți nu are nicio consecință juridică, nu influențează cu nimic desfacerea căsătoriei și nici raporturile patrimoniale sau nepatrimoniale dintre soți din moment ce nu s-au formulat cereri accesorii referitoare la despăgubiri ori alte asemenea, iar în privința unui eventual partaj ulterior, dacă un soț a avut o contribuție majoritară, îi va fi recunoscută în aceeași măsură indiferent dacă este sau nu „de vină” pentru desfacerea căsătoriei. Ca atare, consecința era una strict emoțională, subiectivă, ca o reparație morală pentru soțul nevinovat căruia instanța îi confirmă că nu a greșit cu nimic, deși căsnicia a ajuns un dezastru. Sub acest aspect, strict în acest moment, instanța devine forțat psihologul soțului nevinovat.

Poate nu pare nimic ciudat din rândurile de mai sus, dar nu mă pot abține și mă întreb cui folosește, în asemenea cazuri, stabilirea culpei exclusive a unuia dintre soți? Soțul nevinovat își va putea reface viața mai ușor, va umbla cu hotărârea de divorț la el pentru a arăta în noile relații pe care le-ar putea începe că, deși divorțat, este nevinovat și apt de a duce o relație serioasă până la capăt? Soțul vinovat își va schimba comportamentul? Va reflecta asupra greșelilor făcute și se va îndrepta ca în viitor să nu mai fie vinovat de nereușita unei noi relații? Va merge la psiholog să se descopere și să identifice oare unde o fi greșit?

Întrebările de mai sus au un implicit grad de ironie pe care mi-o asum cel puțin din considerentul că, în speța redată, ambii soți au cerut divorțul din culpa exclusivă a celuilalt soț. Altfel spus, cel puțin până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorț, fiecare se considera nevinovat și, concomitent, îl acuza exclusiv pe celălalt soț. Tocmai de aceea mă întreb ce efecte concrete va avea stabilirea culpei exclusive asupra soțului găsit vinovat din moment ce el însuși nu se consideră responsabil. Situația pare oarecum asemănătoare cu răspunderea penală unde inculpatul poate nu recunoaște săvârșirea faptei și nu se consideră vinovat, însă în mod obiectiv, dincolo de orice dubiu rezonabil, vinovăția sa se dovedește și i se atrage răspunderea. Diferența semnificativă între cele două cazuri este dată de faptul că aici, în cazul divorțului, răspunde pentru fapte pe care nimeni nu i le-a prezentat a fi interzise și poate chiar pentru anumite stări sau comportamente personale, intime pe care, cu toată sinceritatea, nu le-a crezut greșite. Știm de la grădiniță că nu avem voie să furăm, fără să ne gândim la pedeapsa pentru furt (când vom fi mari), dar de unde știm că, dacă lucrăm mai mult pentru a aduce venituri mai mari familiei, soțul poate se va simți neglijat? Sau că, dacă după o zi lungă de lucru, soțul are nevoie de un moment doar pentru el, celălalt soț va considera că este distant și necomunicativ? Căci în aceeași măsură, și celălalt soț îi poate reproșa lipsa de înțelegere sau apreciere pentru eforturile depuse pentru a câștiga mai mult pentru familie. Revenind la comparația cu dreptul penal, e ca și când se reclamă un furt, dar nu știm clar dintre cele două persoane cine era posesorul și cine era autorul furtului. Astfel că fiecare va face plângere împotriva celuilalt că i-a furat bunul. Așa și cu culpa exclusivă la divorț.

Pentru că sunt relații umane pline de emoție și intimitate, norma juridică oarecum își pierde din eficiență, aspect ce se vede din art. 307-311 C. civ. Observăm la art. 309 alin. (1) C. civ. că soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral. Pe lângă componenta juridică, mai pronunțată este cea morală în cazul celor trei noțiuni amintite. Or, normele morale sunt cutumiare și (oarecum) fluide, mult mai puțin rigide decât normele juridice. De aceea ziceam mai sus că, divorțul văzut ca un furt ar însemna că, în primul rând, nu am ști cine de la cine a furat. Ce înseamnă respect? Ce înseamnă fidelitate? Ce înseamnă sprijin moral? Dacă unul dintre soți se confesează unui prieten apropiat cu privire la problemele conjugale înseamnă că nu îl respectă pe celălalt soț? Dacă unul dintre soți conversează în scris cu alte persoane de sex opus pe rețelele de socializare înseamnă că nu e fidel? Dacă unul dintre soți nu comunică exact ce nevoi emoționale are, înseamnă că celălalt soț nu i-a acordat sprijin moral? Întrebările pot continua mult mai nuanțat, însă cred că se desprinde ideea pe care am vrut să o transmit, anume că fiecare dintre noi are câte un răspuns la toate aceste chestiuni, însă răspunsurile mai mult ca sigur nu coincid. În schimb, în cazul furtului, atunci când se dovedește dincolo de orice dubiu rezonabil, este furt pentru toată lumea. Tocmai aici este una dintre diferențele între drept și morală.

Răspunsurile la întrebările de mai sus vin din educația fiecăruia, propria experiență, principii, vise și traume emoționale și pot varia chiar în cazul aceleiași persoane, în funcție de momentul de referință în viață, experiențele noi acumulate și suferințele încercate. Poate la 20 de ani mi se părea foarte important să fiu înțeles și acceptat, poate la 35 de ani văd alte aspecte ca fiind mult mai importante. Dacă aș fi fost căsătorit de la 20 de ani și până acum, iar soția mi-ar acorda același sprijin moral – m-ar înțelege și accepta cu toate defectele și calitățile – i-aș putea reproșa acum că nu îmi acordă sprijin moral, căci nevoile sunt altele?

Or, dacă stabilirea culpei exclusive vine doar ca o alinare a soțului nevinovat, putem spune că am soluționat raportul juridic sau doar pe cel psihologic?

Într-o altă ipoteză, vedem că art. 934 C. proc. civ. stabilește că, dacă pârâtul nu formulează cerere de divorț și doar reclamantul este găsit culpabil de destrămarea căsniciei (a se citi apăsat „destrămarea căsniciei”), totuși cererea este respinsă ca neîntemeiată și, evident, căsnicia destrămată continuă pe mai departe. Ca reclamantul să poată divorța în atare situație, legiuitorul îl obligă să plece de acasă 2 ani de zile înainte de a formula cererea de divorț. De ce?

Pentru a concluziona (momentan) pe această temă, mă întreb dacă legiuitorul – așa abstract cum e văzut de practicienii ce aplică norma juridică – privește oare în concret societatea sau doar își închipuie, într-o variantă ideală și imaginară, cum și-ar dori să fie? Dacă unul dintre soți se îndrăgostește de altcineva, nu ar putea solicita divorțul pentru simplul motiv că el însuși este responsabil de eșecul căsniciei și nu a părăsit domiciliul conjugal cu 2 ani în urmă. Sau dacă soții s-au despărțit în fapt și nu își mai vorbesc efectiv, de ce reclamantul trebuie să dovedească culpa vreunuia dintre soți pentru a putea divorța?

Mai mult decât atât, nu doar că părțile trebuie să ceară constatarea de către instanță și apoi să dovedească existența pretinsei culpe, dar chiar instanța trebuie să o cerceteze, să o analizeze și să o interpreteze de fiecare dată când nu se solicită de ambele părți ca hotărârea să nu se motiveze. Și chiar dacă, la cererea părților, nu s-ar motiva, câtă vreme divorțul nu e prin acord, instanța tot ar trebui să constate (deci tot în urma unei cercetări) culpa unuia sau a ambilor soți, căci altfel art. 934 alin. (3) C. proc. civ. ar menține căsnicia împotriva voinței reclamantului vinovat.

În esență, ce vreau să subliniez este faptul că, exceptând cazurile în care se formulează capetele de cerere accesorii privitoare la eventualele pretenții față de soțul vinovat de destrămarea căsniciei, verificarea culpei și acuzațiile pe care părțile sunt nevoite a și le aduce doar pentru a divorța în lipsa unui acord nu reprezintă altceva decât reminiscențe ale unui regim juridic teoretic apus în care divorțul era mai rău văzut decât un furt. Astfel, părțile sunt efectiv încurajate a se ataca reciproc, tensionând și mai mult o situație oricum dificilă. Or, cum ziceam despre fluiditatea normelor morale și nevoia de a norma în funcție de realitățile societății în care trăim, ne place să credem că astăzi libertatea individuală, viața intimă, familială și privată și libertatea conștiinței sunt esențiale pentru întreaga construcție socială. Tocmai de aceea mă întreb oare unde o fi privit legiuitorul când și-a imaginat scenariul mai puțin fericit al căsniciilor care eșuează?