Capcana din contractele de credit. Cum sunt păcăliți garanții să plătească mai mult decât s-au obligat și ce este de făcut

28 sept. 2020
Articol UJ Premium
6.296 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Sunt des întâlnite în practică situațiile în care o persoană se obligă, alături de împrumutatul din contractul de credit, ca, în situația în care persoana împrumutată nu respectă obligația de rambursare a creditului, să restituie împrumutul.

Garantarea unui împrumut se poate realiza însă sub mai multe forme, fiecare dintre acestea având limite diferite ale răspunderii garantului.

Codul civil reglementează, în Capitolele X și XI, două tipuri mari de garanții: garanțiile personale, dintre care cea mai întâlnită este fidejusiunea, și garanțiile reale, dintre cele mai utilizate fiind ipotecile.

O uzanță des întâlnită în activitatea curentă a instituțiilor de credit este aceea de a preformula obligațiile garantului într-o manieră contradictorie, total defavorabilă celui care se obliga alături de sau pentru debitorul principal – împrumutatul.

Așadar, foarte multe contracte de credit au în cuprinsul lor o clauză de garanție nedefinită, prin care o a treia persoană – denumită generic garant – se obligă la achitarea oricăror sume derivate din contractul de credit în situația neachitării acestora de către împrumutat, atestând că renunță în mod expres la beneficiul de diviziune și discuțiune, asumându-și, totodată, și solidaritatea obligației contractate.

Separat, prin același contract sau printr-un altul, garantul este îndrumat să semneze clauzele unui contract de garanție ipotecară mobiliară sau imobiliară.

În situația nerambursării creditului la datele și condițiile stabilite prin contractul de credit de către împrumutat, garantul adesea este executat silit întocmai ca un debitor principal, fără a se fi ținut cont de situația sa juridică.

O atare executare silită este nelegală întrucât se face prin interpretarea eronată a calității garantului de fidejusor, când, de fapt, acesta s-a obligat ca garant ipotecar, distincția fiind deosebit de importantă pentru stabilirea limitelor răspunderii sale.

Se pune întrebarea în acest caz: este terțul garant fidejusor sau ipotecar? Și-a asumat garantul ambele calități?

1. Argumente în calificarea contractului ca fiind garanție reală ipotecară, iar nu fidejusiune, în situația dată

În interpretarea contractului în vederea calificării acestuia, trebuie avute în vedere dispozițiile legale ale art. 1270 alin. (1) C. civ.: „contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”, precum și cele prevăzute de art. 1266 C. civ., conform cărora contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.

Nu în ultimul rând, art. 1269 alin. (1) C. civ. prevede că „Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă”.

Raportat la regulile de interpretare de mai sus, este primordială, în calificarea contractului, stabilirea voinței reale a garantului de a se obligă ca fidejusor sau garant imobiliar ori în ambele calități, cu toate consecințele care derivă din aceste calități. Esențială în stabilirea voinței de a contracta ca un garant personal este prevederea clară și neechivocă în cuprinsul contractului de garanție a calității de garant personal, în speță fidejusor. În sprijinul acestei argumentări vin și dispozițiile art. 2282 C. civ, în virtutea cărora, sub sancțiunea nulității absolute, fidejusiunea trebuie prevăzută expres printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.

În acest context, nu sunt suficiente, pentru respectarea condiției legale de prevedere expresă a fidejusiunii, doar inserarea unor noțiuni precum „garant/garant ipotecar” coroborată cu neutilizarea terminologiei specifice de „garant personal/fidejusor”, întrucât situația creată este neclară și nu se poate aprecia că un om cu o pregătire academică medie poate înțelege și prefigura consecințele a ceea ce ar fi putut negocia. Folosirea termenului de fidejusor/fidejusiune este un element de natură a atrage atenția că, pe lângă instituirea ipotecii, obligația garantului mai însemna și „altceva”.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

În atari condiții, simpla clauză cu privire la răspunderea solidară dublată de o renunțare la beneficii legale specifice fidejusiunii nu pot constitui temei al voinței garantului de a se fi obligat personal, în calitate de fidejusor, alături de debitorul principal pe lângă o obligație de garantare ipotecară, întrucât încalcă principiul voinței reale a părților, fiind contrar bunei-credințe.

2. Sancționarea practicii clauzei înșelătoare a calității de fidejusor

O atare clauză, în condițiile de mai sus, este nulă absolut. În contextul dat, clauza nu îndeplinește condițiile de valabilitate ale convenției, nefiind respectată condiția consimțământului liber exprimat la încheierea sa. Manifestarea de voință a garantului, în sensul de a se obliga ca fidejusor, ar fi trebuit să fie una expresă, neputându-se deduce doar din inserarea solidarității răspunderii și a renunțării la beneficiile fidejusiunii.

Eroarea care a afectat consimțământul este, în acest caz, una determinantă, care afectează consimțământul și poartă asupra naturii înseși a actului pe care l-a încheiat garantul, acesta neavând reprezentarea că încheie, alături de contractul de ipotecă, și un contract de fidejusiune ori că se obligă ca un fidejusor în detrimentul unei obligații de garanție ipotecară.

Ar fi fost necesar, pentru calificarea obligației de garanție ca fiind fidejusiune, încheierea unui contract separat cu această denumire, în conținutul căruia să existe definirea noțiunilor, indicarea temeiului de drept și a consecințelor asumării acestei obligații.

Clauza ambiguă de fidejusiune încalcă și principiul bunei-credințe, în temeiul căruia unitatea bancară ar fi trebuit să folosească o terminologie clară și inteligibilă, fie în cadrul contractului de credit, fie în cadrul contractului de ipotecă, cu privire la felul, natură și efectele obligațiilor garatului.

Nu este de neglijat, în susținerea celor de mai sus, nici caracterul preformulat al contractului redactat de bancă și pus la dispoziția garantului spre semnare.

3. Importanța distincției dintre fidejusiune și garanție reală ipotecară

Potrivit art. 1652 C. civ., fidejusiunea este acel contract accesoriu, consensual, unilateral și cu titlu gratuit, prin care o parte – garantul fidejusor – se obligă față de creditorul unui debitor să execute obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.

În ceea ce privește raporturile juridice dintre creditor și fidejusor, acesta din urmă răspunde în solidar cu debitorul, în caz de neexecutare a obligației împrumutatului, fără ca această răspundere să fie condiționată în prealabil de o urmărire a bunurilor debitorului principal.

Cu toate acestea, garantul care nu a renunțat expres la aceste beneficii acordate de lege poate invoca beneficiul de diviziune sau discuțiune în virtutea caracterului de obligație accesorie, secundară, pe care și-a asumat-o. Acest lucru presupune că fidejusorul poate cerere creditorului să urmărească întâi debitorul principal și doar în măsura imposibilității de îndestulare să se îndrepte împotriva sa, cum, de altfel, poate cere creditorului ca, în caz de pluralitate de fidejusori, să își dividă acțiunea, urmărind pe fiecare fidejusor doar pentru partea sa de datorie.

Concluzionând, fidejusorul răspunde în cazul neexecutării obligației principale, în toate cazurile, cu toate bunurile sale prezente și viitoare, mobile sau imobile, simultan cu împrumutatul sau chiar în lipsa atragerii răspunderii contractuale pecuniare a împrumutatului. Cu toate acestea, dacă nu a renunțat expres, va putea invoca beneficiul de discuțiune, care îi permite să ceară creditorului urmărirea prioritară a împrumutatului, ulterior acestei urmăriri răspunzând cu tot patrimoniul său în limitele întinderii obligației contractate: întreg debitul sau parte din acesta.

Garantarea plății prin ipotecă constă în obligația garantului de a afecta un bun al său, imobil sau mobil, în vederea acoperirii creanței creditorului, dacă debitorul principal nu își îndeplinește întocmai obligațiile contractuale, în cazul de față din contractul de credit. În temeiul unui contract de ipotecă, creditorul este în drept ca, în situația nerespectării obligației de plată a împrumutatului, să procedeze la valorificarea bunului care formează obiectul ipotecii, iar din suma obținută să își acopere creanță.

Spre deosebire de fidejusor, garantul ipotecar nu beneficiază de beneficiul de diviziune sau discuțiune, astfel că răspunderea acestuia este solidară cu debitorul principal, neputând cere întâi executarea obligației de plată de la împrumutat.

Diferența majoră o constituie limitele răspunderii. În timp ce fidejusorul răspunde față de creditor cu întreg patrimoniul său, garantul ipotecat răspunde doar cu bunul oferit drept garanție prin contractul de ipotecă. Altfel spus, chiar dacă a garantat în integralitate obligațiile pecuniare ale împrumutatului din contractul de credit, dacă bunul ipotecat nu satisface în întregime creanța creditorului, garantul ipotecar este eliberat după executarea garanției chiar la o valoare inferioară obligației garantate.

La fel de important este și că garantul ipotecar nu poate fi executat silit/obligat să răspundă cu alte bunuri pe care le deține în proprietate peste limita garanției oferite, în schimb fidejusorul poate fi urmărit pentru plata obligației garantate până la acoperirea integrală a prejudiciului, indiferent de măsură în care i-ar fi micșorat patrimoniul prin această, dacă s-a obligat la garantarea întregii datorii a debitorului principal.

De aceea, distincția de mai sus, între fidejusor și garant ipotecar, este deosebit de importantă, întrucât, din economia reglementărilor normative ale celor două instituții, se poate aprecia că, în anumite circumstanțe, obligația de garanție a fidejusorului poate fi mai oneroasă și mai păgubitoarea pentru acesta, ținând seama de întinderea ei.

4. Acțiunea în regres

Sub aspectul acțiunii în regres a garantului față de debitorul principal în cazul executării garanției, situația se prezintă diferit în cazul fidejusiunii față de garanția ipotecară. Acțiunea în regres, în cazul fidejusiunii, are o reglementare autonomă, regăsită la art. 2305 și urm. C. civ., pe când acțiunea în regres a garantului ipotecar este una bazată pe subrogația legală generală prevăzută de art. 1596 C. civ.

În ambele situații, garantul personal sau ipotecar va fi despăgubit pentru prejudiciul suferit urmare a executării silite sau voluntare a garanției, însă cu respectarea unor condiții specifice pentru fiecare instituție în parte.

5. Modalități de restrângere a răspunderii de la fidejusiune la garanție ipotecară

În situația stabilirii unei calități de fidejusor confuze, care pare să dubleze o ipotecă, este necesară anularea clauzei contractuale care instituie fidejusiunea în condițiile din prezentul articol, calea procesuală fiind o acțiune de drept comun, în anulare.

În situația în care garantul este deja executat silit ca fidejusor, deci cu privire la toate bunurile sale, deși a garantat doar ipotecar, calea procedurală de urmat este o contestație la titlu privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului, dublată de o acțiune de drept comun, imprescriptibilă extinctiv în acest caz.

De remarcat că, în cazul formulării unei contestații la executare, dispozițiile art. 712 C. pr. civ. impun parcurgerea anterioară a căii procesuale a anulării în procedura de drept comun.

Chiar în lipsa promovării unei contestații la executare în condițiile procedurale stricte prevăzute de Codul de procedură civilă, urmare a admiterii acțiunii de drept comun privind anularea clauzei de fidejusiune, conform art. 702 alin. (1) pct. 4 C. pr. civ., executarea silită întemeiată pe fidejusiune va înceta urmare a desființării titlului executoriu.

Capcana din contractele de credit. Cum sunt păcăliți garanții să plătească mai mult decât s-au obligat și ce este de făcut was last modified: septembrie 25th, 2020 by Mădălina Pascu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice