Calitatea de persoană impozabilă. Plată TVA. Rejudecare (Codul fiscal; Codul procedură fiscală; Legea nr. 554/2004)

16 iun. 2017
Vizualizari: 3055
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 803/2016

Codul fiscal: art. 11, art. 127, art. 140 alin. (21) lit. c) pct. 1 și 2, art. 152, art. 153; Cod procedură fiscală: art. 9, art. 12, art. 98 alin. (3), art. 99, art. 107 alin. (1) – (2), art. 218, art. 501 alin. (1) și (3); Legea nr. 554/2004: art. 2 alin. (1) lit. n), art. 8, art. 20 alin. (3)

Dintre toate motivele de nelegalitate a actelor administrative fiscale invocate în cererea de chemare în judecată și reiterate în recurs, prima instanță le-a analizat clar și explicit pe cele referitoare la: competența administrativă a Direcției Generale a Finanțelor Publice CLUJ în efectuarea inspecției fiscale, încălcarea dreptului la apărare al contribuabilului, natura economică a activității derulate și calitatea de persoană impozabilă a recurentului – reclamant, prin prisma prevederilor art. 127 din Codul fiscal.

Potrivit considerentului reținut în ultimul paragraf de la pagina 5 a sentinței, judecătorul fondului a apreciat că unele argumente prezentate în acțiune au fost invocate în contradicție cu prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 218 Cod procedură fiscală, nefăcând și obiect al contestației administrative, astfel că se impune înlăturarea lor, fără a fi analizate pe fond. Au fost indicate, în acest sens, motivele privind: nerespectarea  art. 98 alin. (3) Cod procedură fiscală, colectarea de probe în mod nelegal, determinarea în mod greșit a cuantumului TVA prin luarea în considerare a cauzelor Tulică și Plavoșin, acordarea dreptului de deducere, greșita recalificare a contractului de donație, luarea în considerare a contractului 4114/7.10.2009, rezoluționat ulterior, precum și a contractului 24291 și aplicarea cotei reduse de 5%.

Cu toate acestea, ulterior, în cuprinsul motivării, judecătorul fondului a revenit parțial asupra aprecierii inițiale, examinând unele dintre aceste motive și reținând că:

– organul fiscal a avut posibilitatea să reîncadreze donația conform art. 11 din Codul fiscal, pentru că, deși este real că nu a existat o contraprestație, contractul de donație nu poate fi scos din întregul context, din care rezultă asocierea reclamantului și a fratelui său pentru desfășurarea unei activități economice constând în 110 tranzacții imobiliare în perioada 2008 – 2010.

– în ceea ce privește dreptul de deducere sunt aplicabile prevederile art. 152 și 153 din Codul fiscal și pct. 66 lit. d) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, conform cărora o persoană impozabilă are dreptul  la deducerea  taxei aferente bunurilor achiziționate doar după înregistrarea în scopuri de TVA și depunerea decontului corespunzător, formalități care în speță nu au fost îndeplinite.

– în ceea ce privește aplicarea cotei aduse de TVA, nu au fost îndeplinite cerințele pct. 23 alin. (10) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, care impun ca înainte sau în momentul livrării bunului imobil, cumpărătorul să pună la dispoziția vânzătorului o declarație pe propria răspundere, autentificată, cu privire la condițiile statuate prin art. 140 alin. (21) lit. c) pct. 1 și 2 din Codul fiscal; în speță, „o parte din declarații au fost date mult  ulterior”, astfel că nu pot fi luate în considerare , iar reclamantul  nu poate să își  invoce propria  culpă și să ceară modificarea stării  de fapt fiscale.

Cu privire la problema de drept a competenței administrative a Direcției Generale a Finanțelor Publice de a efectua inspecția fiscală, concluzia judecătorului fondului este corectă, fiind în acord și cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal , concretizată prin deciziile nr. 646/12 februarie 2014 și nr. 2444/27 mai 2014, în sensul că nepublicarea  unor ordine emise de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală pentru organizarea internă a activității nu atrage nulitatea actelor contestate, competența  realizării inspecției fiscale având ca temei de drept normele cu forță juridică superioară cuprinse în art. 99 din Codul de procedură fiscală și în H.G. nr. 109/2009, privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în vigoare la data emiterii actelor contestate.

Și în ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare și a dreptului contribuabilului de a fi ascultat, potrivit art. 9 din Codul de procedură fiscală, concluzia primei instanțe este judicioasă, pentru că, așa cum rezultă din conținutul Cap. IV al Raportului de inspecție fiscală, la încheierea inspecției fiscale, recurentului – reclamant i-a fost înmânat proiectul de raport care conținea constatările inspecției, conform art. 107 alin. (1) – (2) din Codul de procedură fiscală, împreună cu invitația la discuția finală, a formulat obiecțiuni consemnate în raportul de inspecție fiscală, iar aceste obiecțiuni au fost analizate în mod explicit de echipa  de inspecție, chiar dacă soluția nu a fost cea urmărită de contribuabil.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal nr. 4759/29 martie 2013, invocată în motivele  de recurs, în care se face referire și la hotărârile date de CJUE în cauzele   C – 109/10 (Solvay) și C – 349/2007 (Sopropé) nu este relevantă în caza de față, situația de fapt fiind diferită, în sensul că în litigiul soluționat prin decizia  nr. 4759/2013 s-a reținut că punctul de vedere al contribuabilului a fost solicitat pur formal și a fost complet ignorat.

Cu privire la calitatea de persoană impozabilă, atât autoritatea fiscală, cât și Curtea de apel a reținut corect aplicabilitatea, în cauză, a prevederilor art. 127 alin. (1) și (2) din Codul fiscal, conform cărora:

„(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Pentru organizarea aplicării  prevederii   din Codul   fiscal, începând  cu data  de 1 ianuarie  2007, Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 au prevăzut următoarele:

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

„3. (1) În sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal…”.

Definiția noțiunii de persoană impozabilă, cuprinsă în art. 127 din Codul fiscal, corespunde normelor europene privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, transpunând inițial   prevederile Directivei  nr. 77/388/CE (Directiva a 6-a) și apoi pe cele ale Directivei nr. 2006/112/CE (art. 9 – 12).

În interpretarea prevederilor Directivei în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, exemplificată prin Hotărârea din 15.09.2011, pronunțată în cauzele conexe C-180/10 și C-181/10, s-a reținut că o persoană nu trebuie considerată persoană impozabilă în scopuri de TVA, dacă vânzările pe care le-a efectuat se înscriu în cadrul administrării patrimoniului privat al acestei persoane, însă mobilizarea unor mijloace similare celor utilizate de către un producător, comerciant sau prestator de servicii, face ca activitatea realizată să devină o activitate economică în scopul realizării  de profit pe o bază continuă.

Numărul de tranzacții imobiliare efectuate de persoana în cauză nu constituie în sine un criteriu suficient pentru calificarea activității ca fiind una de natură economică (hotărârea menționată, par. 37 – 38), dar în lumina circumstanțelor speței, concluzia instanței de fond este corectă, ținând seama de amploarea operațiunilor și modul în care au fost realizate, în asocieri care nu se înscriu în mod normal în cadrul gestiunii unui patrimoniu privat.

Conform art. 153 alin. (1) din Codul fiscal, în forma în vigoare în perioada de referință, persoana impozabilă stabilită în România, care realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile și/sau scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere, trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, în condițiile detaliate la literele a), b) și c) ale alineatului respectiv.

Prin urmare, persoanei interesate îi revine obligația de a declara când își începe, când își modifică sau când își încetează activitatea de persoană impozabilă, neputându-se impune autorităților fiscale sarcina de a identifica din oficiu toate persoanele impozabile în scopuri de TVA.

Recurentul – reclamant a criticat sentința și prin prisma nerespectării exigențelor de calitate a legislației în materie, a principiului încrederii legitime și a lipsei accesibilității dreptului european.

Definiția persoanei impozabile, cuprinsă în art. 127 din Codul fiscal, care  transpune directive europene în domeniu, așa cum s-a menționat și anterior, nu s-a modificat însă în mod substanțial în toată această perioadă, ideea centrală fiind aceea a desfășurării unor activități economice în manieră independentă, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.

Or, desfășurând operațiuni repetitive, cum sunt cele descrise în cauză, recurentul  – reclamant avea la rândul său  obligația, dedusă din principiul bunei credințe în raporturile fiscale, reglementat  în art. 12 din Codul de procedură fiscală, să depună diligențe rezonabile pentru clarificarea statutului său, inclusiv prin formularea unei cereri de înregistrare în scopuri de TVA, așa cum au făcut-o, spre exemplu, într-o situație asemănătoare, părțile din cauzele conexe C – 180/10 și C – 181/10 ale CJUE (paragrafele 14 și 20 din hotărârea pronunțată la data de 15.09.2011).

În acest context, Înalta Curte nu poate reține o vătămare gravă a echilibrului dintre interesul public apărat de autoritatea fiscală și interesul legitim privat al persoanei fizice, care ar putea conține un exces de putere, în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Legat de valoarea operațiunilor și momentul depășirii plafonului valoric care impunea înregistrarea în scopuri de TVA, au fost aplicate corect prevederile art. 127 alin. (10) din Codul fiscal, corelate cu cele ale Anexei 1 b din OMFP nr. 1415/2009, plafonul de scutire fiind calculat la nivelul asocierii dintre cele patru persoane fizice care au efectuat în comun tranzacții, chiar în lipsa unui contract de asociere.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu împărtășește însă abordarea primei instanțe în ceea ce privește stabilirea bazei impozabile, calculul debitelor fiscale, exercitarea dreptului de deducere și aplicarea cotei reduse de TVA.

Astfel, în sentința atacată s-a reținut greșit că recurentul – reclamant a invocat pentru prima oară în fața instanței calcularea greșită a taxei prin adăugarea acesteia la prețul plătit de cumpărător contrar hotărârii Tulică – Plavoșin, de vreme ce acest aspect este consemnat în raportul de inspecție fiscală, Cap IV.1 „Prezentarea punctului de vedere al contribuabilului”, obiecțiunea nr. 3: „La contractele de vânzare – cumpărare care nu au acte adiționale prețul este cel final și total deci nu se poate adăuga TVA la suma din contract”.

De asemenea, modul de calcul al bazei impozabile face obiectul analizei cuprinse în pct. III. b) din decizia de soluționare a contestației administrative (pag. 10 – 12), în care s-a făcut referire la Decizia nr. 2/2011 a Comisiei Centrale Fiscale și s-a reținut că aplicarea procedeului sutei mărite se poate face doar în situația în care  părțile au convenit, în contracte, că TVA este inclusă în contravaloarea livrării.

În egală măsură, obiecțiunea privind exercitarea dreptului de deducere pentru achizițiile din amonte a fost consemnată în raportul de inspecție fiscală (cap. IV.1, pct. 2 „Nu au fost luate în considerare facturile cu care au fost cumpărate materiale de construcții precum și alte cheltuieli aferente construcțiilor”), iar la pct. III.c din decizia de soluționare a contestației administrative (pag.15 – 16), răspunzându-se unui argument invocat de contestator, s-a reținut că acesta nu are dreptul la deducerea taxei aferente bunurilor achiziționate pentru că a aplicat regimul de scutire fără a solicita înregistrarea ca plătitor de TVA.

Prin urmare, nici această apărare a contribuabilului nu a fost formulată pentru prima oară prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, Înalta Curte constată că interpretarea potrivit căreia dreptului de deducere nu i se poate da curs decât în cazul înregistrării persoanei în scopuri de TVA este contrară soluției adoptate de CJUE în cauza Salomie și Oltean, C – 183/14, în care  s-a reținut că principiul fundamental al neutralității TVA impune ca deducerea taxei din amonte să fie acordată dacă cerințele din fond sunt  îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de persoanele impozabile.

Instanța de control judiciar reține, de asemenea, că neluarea în considerare a dovezilor administrate cu privire la cota redusă de TVA, pe motiv că declarațiile autentificate ale cumpărătorilor nu au fost datate anterior sau concomitent livrării bunului imobil, în contextul în care la data respectivă vânzătorul nu era înregistrat  ca plătitor de TVA și nu a îndeplinit cerințele de formă impuse în acest scop, golește de conținut controlul exercitat  de instanța de contencios administrativ și fiscal și acordă preeminență cerințelor de formă în dauna condițiilor de fond.

În raport cu prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, toate aceste împrejurări impun casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru a da o dezlegare pe fond, cu luarea în considerare a interpretărilor adoptate de CJUE în Cauzele C – 249 și 25/12, Tulică – Plavoșin și C – 183/2014, Salomie și Oltean, ținând seama de problemele de drept dezlegate în cuprinsul prezentei decizii și de toate celelalte motive invocate în cererea reclamantului, conform art. 501 alin. (1) și (3) Cod procedură civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Calitatea de persoană impozabilă. Plată TVA. Rejudecare (Codul fiscal; Codul procedură fiscală; Legea nr. 554/2004) was last modified: iunie 15th, 2017 by Universul Juridic

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor: