Cadrul principial al exercitării drepturilor omului

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

(…)

5.1. Problematica drepturilor omului între exercițiu și natură substanțială

Diversele ideologii istorice prezentate în secțiunea precedentă și-au pus amprenta în mod neîndoielnic la definirea și conținutul drepturilor  și libertăților fundamentale recunoscute în diverse formule documentare și instituționale de-a lungul vremii. Cum, de altfel, am putea remarca realitatea conform căreia în perioada contemporană, marcată de dezvoltări impresionante ale științei și tehnologiilor de vârf, pare că temeiul ideologic al acestora se completează, dacă nu chiar lasă locul celui tehnologic în ceea ce privește diversificarea drepturilor și libertăților esențiale, precum și a conținutului lor noțional.

În matca constructului său teoretic^[1], conceptul de „drepturile omului” s-a născut sub zodia hegemonismului moral^[2] impunându-se în mod natural în relațiile dintre indivizi și fiind un obiectiv valoros promovat în relațiile interstatale. Din punct de vedere axiologic, drepturile omului au devenit reperul statelor care reclamau statutul democrației conform rigorilor occidentale iar ralierea la standardele decurgând din aplicarea drepturilor omului s-a cristalizat într-o reală necesitate. Această teză, îndelung dezbătută în literatura de specialitate, a arătat că drepturile omului s-au impus pe filieră vestică ca parte a procesului de globalizare, fiind un instrument de aservire ideologică și spirituală. Statele occidentale susțineau respectarea și promovarea drepturilor omului ca o ultimă redută a laicității în contraponderea radicalismului religios care genera și susținea practici cutumiare rudimentare (căsătoriile forțate, mutilarea genitală feminină, practicile de sclavie sexuală fiind doar unele manifestări documentate de doctrină). În fața constructului universalismului drepturilor omului, riposta intelectuală nu a întârziat să se dezvolte sub auspiciile relativismului cultural. Acesta din urmă era concentrat pe negare și dezavuare conform raționamentului logic: dacă hegemonismul de inspirație laică lasă o marjă de acțiune atât de îngustă încât guvernarea este responsabilă să sancționeze orice îndepărtare de la standardele și garanțiile drepturilor omului (în unele cazuri fiind imposibilă orice formă de derogare), atunci care este deosebirea față de fundamentalismul religios – care prezintă cel puțin la fel de multă vehemență în ocrotirea dogmelor și aplicarea de sancțiuni corelative? Pentru a exceda sferei retoricii, răspunsul rezidă în schimbarea perspectivei de acțiune (de la norme morale întemeiate pe imperativul demnității umane, la norme religioase, ocrotitoare a unei zeități abstracte în detrimentul individului și a drepturilor acestuia)^[3].

Conferința Internațională de la Teheran^[4] a soluționat tensiunile apărute în înțelegerea conceptului drepturilor omului și a acordat în mod formal preeminență perspectivei universale și integratoare asupra drepturilor omului, recunoscând în mod absolut principiile egalității și nediscriminării, inalienabilității și inviolabilității, indivizibilității, universalității. Actul Final al Conferinței identifică în Secțiunea a II-a corespunzătoare Proclamației de la Teheran că este imperativ ca statele membre ale comunității internaționale să își îndeplinească obligațiile lor solemne de a promova și de a încuraja respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consolidând Declarația Universală a Drepturilor Omului ca standard inalienabil și inviolabil în materia drepturilor omului^[5].

Admițând că problematica drepturilor omului excede competența statului națiune fiind supusă unei implacabile internaționalizări, generalizarea și abstractizarea standardelor corelative drepturilor omului a implicat un demers laborios care, de-a lungul timpului, s-a desfășurat într-o logică a expansiunii conceptuale și practice.

În mod similar, restricționările și limitările care puteau fi inserate în discursul despre drepturile omului erau proiectate cu prudență înlăuntrul a ceea ce este necesar unei societăți democratice (protecția sănătății, ordinii sau moralei publice), fiind inclusiv instituite unele drepturi non-derogabile (interdicția de a fi supus torturii, tratamentelor crude, inumane sau degradante, interdicția de a fi supus sclaviei sau muncii forțate, garanția egalității și nediscriminării ș.a.). În temeiul instrumentelor internaționale și regionale de protecție a drepturilor omului, abaterile de la normativul drepturilor omului puteau fi legitimate doar în cazul identificării unui vector de acțiune contrară drepturilor omului care se justifică în practică prin urmărirea unui obiectiv superior care interesează întreaga comunitate umană. În tot cazul, derogările, limitările, restricționările privesc doar exercițiul și nu substanța efectivă a dreptului iar prezența lor în conținutul teoriei drepturilor omului este o stare de excepție care devine operativă doar dacă, potrivit marjei de acțiune a statelor, se apreciază că aceasta se impune.

În condițiile descrise de reglementările internaționale și naționale în domeniul promovării și protejării drepturilor omului, extinderea narativului drepturilor omului era o consecință firească. În același sens, în mod natural, responsabilitatea de a promova, proteja și respecta drepturile omului care este adițională statelor națiune a fost translatată, în mod gradual, asupra indivizilor și entităților sensibilizând publicul larg. Consecința directă este adoptarea, la nivelul comunității internaționale, a Declarației privind dreptul și responsabilitatea indivizilor, a grupurilor și organelor societății de a promova și proteja drepturile și libertățile fundamentale recunoscute în mod universal.^[6] Declarația creează premisele instituirii unui statut juridic pe coordonatele soft law în favoarea apărătorilor drepturilor omului – orice persoană fizică sau juridică care exercită cu titlu gratuit sau oneros, în mod liber sau profesionist, atribuții în domeniul protecției și promovării drepturilor omului.

Diseminarea într-o măsură extensivă a standardelor drepturilor omului este o consecință a întemeierii acestora pe valorile umaniste care cultivă toleranța, solidaritatea, incluziunea. Implementarea susținută a narativului drepturilor omului este fezabilă pe fondul recunoașterii exercitării drepturilor omului ca o experiență umană comună. Astfel, înainte de a fi reglementate, drepturile omului sunt trăite de indivizi, indiferent de contextul social, cultural, religios în care aceștia se găsesc. Aceasta ar putea fi și sursa impunerii hegemonice a drepturilor omului în realitatea actuală.

În dinamica sa istorică și conceptuală, dreptul internațional a cristalizat o serie de principii ce sunt larg recunoscute ca fiind fundamentale pentru definirea și concretizarea drepturilor omului.

 

(…)

---