Buna-credință, un paradis nu îndeajuns valorificat? sau O „pastilă” despre buna-credință

S-a scris și s-a vorbit despre buna-credință; s-a interpretat și s-au născut controverse, au existat elogii și dezavuări, suișuri și coborâșuri. Concept juridic, moral, de conștiință, de introspecție, de asumare a unor valori și de conștientizare, în raport de propriile acte și fapte.

Având o istorie în spate, o istorie trecută prin filtrul doctrinei și practicii, iar, în cele din urmă, al reglementării, scopul scrierii de față mi-aș dori să fie acela de a readuce în realitatea trăită și netrăită un concept care, deși afirmat ca atare, aproape ca valoare fundamentală, este deseori primit cu oarecare reticență, nepermisiv, uneori timid și anevoios aplicat situațiilor de viață de către cei îndreptățiți să o facă.

Buna-credință, venind încă din epoca romană (bona fides), căpătând valențe doctrinare și jurisprudențiale în epoca medievală și modernă, iar apoi legislative, în contemporaneitate, s-a impus ca și conștiință de sine, a reflectării propriilor acțiuni și inacțiuni ca fiind cele proprii, oneste, sincere, bune prin excelență.

Scopul este unul corect, acela de a crea și recrea un climat social echilibrat și echitabil. Cum am putea să ni-l imaginăm în afara ideii de bună-credință?

În antiteză cu reaua-credință, cu intenția de a ascunde, de a încălca norme, de a demoniza spiritul și litera legii, buna-credință s-a impus în timp, cu clarviziune, a căpătat o dimensiune bivalentă, morală și juridică deopotrivă, devenind ceea ce este astăzi.

Altfel spus, dacă în vechiul Cod civil nu se așezase la locul cuvenit, actuala reglementare vine să restabilească un adevăr istoric: chiar și nereglementată expressis verbis, buna-credință a fost invocată în raporturile juridice, în construirea precedentelor judiciare, în dinamica socială dedusă sau nu judecății.

Nici nu ar fi putut fi altfel, pentru că stă, și ar trebui să stea, în mod esențial la baza relațiilor interumane, reglementate prin norme de drept, acolo unde dincolo de spiritul, uneori dogmatic al legiuitorului, se împletesc echitatea și propria reprezentare conștientă a loialității acțiunilor noastre.

Concret, în lipsa unei recunoașteri exprese normative și doar în aplicarea principiului „bona fidae presumitur”, recunoașterea și, cu deosebire, aplicarea la situații concrete, circumstanțiale, au fost pe alocuri obstrucționate și nu îndeajuns fructificate.

Regăsirea în norme creează de cele mai multe ori, firesc, o mai mare apetență spre valorificarea conceptului și spre punerea lui în aplicare imediată.

De aceea, actualele reglementări au venit cu un suflu nou, adaptat noilor cerințe de practică, adaptat unor standarde de acțiune ce urmează ritmul societății de astăzi și necesitatea punerii în operă a normei. Sigur că nu excludem nici reversul ideii de mai sus: valorificarea bunei-credințe în relația socio-juridică, la un nivel superior, ar fi de natură să evite în viitor o suprareglementare.

Până atunci însă se cuvine să aducem în atenție că, în reglementarea art. 14 din Codul civil, „(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri” și că „(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară”. Mai mult, că „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe” (art. 15).

În plan procesual-civil, acolo unde Codul de procedură civilă statuează asupra rolului judecătorului în aflarea adevărului, „ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să țină seama de toate circumstanțele cauzei, judecătorul va ține seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerințele echității și de buna-credință” (art. 22 alin. 7).

În perspectiva Codului civil însă, omul de bună-credință este, așadar, un om rezonabil, care acționează în conformitate cu precepte dictate deopotrivă de rațiune, de conștiință, în mod esențial diligent, coordonate care pot impacta asupra aprecierii sorții unui proces, asupra convingerii intime a magistratului în luarea deciziei și care, credem, ar trebui să fie percepute cu mai mare atenție și flexibilitate. Este o pledoarie pentru buna-credință și pentru punerea în valoare a acestui concept, lăsându-i prezumției cale liberă de acțiune, până la proba contrară.

Cât de consecvente sunt instanțele în a aprecia și valida buna-credință, desigur în raport de circumstanțele concrete ale fiecărei spețe, de profilul părților implicate și de probele care vin în favoare rămâne un subiect deschis, care primește răspunsuri jurisprudențiale diverse.

Invocată în varii domenii, fie că ne aflăm pe tărâm contractual, al bunelor practici contractuale, fie pe tărâmul drepturilor reale, în dreptul societar, în raporturile dintre profesioniști, în domeniul dreptului muncii, al răspunderii administrației publice, al insolvenței, al concurenței și, nu în ultimul rând, în plan procesual-penal, având parte, iată, deja de reglementări binevenite, rămânem și în așteptarea unor dezvoltări jurisprudențiale energice ale conceptului.

Cu toate acestea, aflată la granița dintre juridic și morală, dinamica dintre buna-credință și echitate a primit unele dezlegări nuanțate, chiar și sub incidența Codului civil din 1864. Mai ales în materia executării contractului s-a reținut că, prin excelență, „echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atât timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine stătătoare, ci se condiționează reciproc”^[1].

Stăruința în aflarea adevărului nu este, de aceea, doar un deziderat; se impune într-o lume care a căutat întotdeauna dreptatea, cu zbateri și revoluții, cu temeri ori convingeri clamate, cu delimitări, dar și cu asumări. Nu întâmplător, într-o conferință la Radio în anul 1933 („Drept și lege”), Mircea Djuvara spunea: „alături de frumos și adevăr, dreptatea sau, cum i se mai zice, justiția, stă la temeiul vieții, dorințelor, suferințelor și bucuriilor noastre”. „Să nu uităm că dreptatea cere să judecăm întreaga faptă și toate împrejurările ei. De aceea, atunci când se schimbă împrejurările trebuie să schimbăm și judecata noastră. Totul e să fim cinstiți și să nu osândim, nici să lăudăm pe nimeni, fără a cunoaște cu mare băgare de seamă toate împrejurările. Altfel, am fi nedrepți. Sub cuvânt că facem dreptate, am face nedreptate”^[2].

De ce acum despre buna-credință, într-o lume care pare a disipa conceptul ori a-l îndepărta de substanța lui primară? Dacă în aplicarea normei sau în punerea în operă a unui silogism juridic, dacă în interpretarea unei situații factuale sau în circumstanțierea unui caz, pornind de la detalii și navigând înspre substanță, dacă în toate acestea, și nu numai, ar prevala buna-credință, ca o garanție de bună practică și înțelegere, am fi mai puțin drepți? Mai puțin aplicați? Am tinde spre a fi acuzați de subiectivism, de abordări mai puțin riguroase și mai mult îndreptate spre natura umană și excesele ei de pudoare ori, dimpotrivă, de aroganță?

Cu sinceritate, îndrăznesc să cred că lupta e de multe ori mai importantă decât cauza în sine, elanul – mai apreciat decât rezultatul urmărit, încrederea – mai pregnantă decât succesul, iar drumul, definitoriu în sine.

Dacă pe acest drum, reușim să credităm ideea de adevăr și justiție, să tindem spre cele două, cu rațiune și simțire deopotrivă, să o facem, așadar, cu conștiința că vom fi parcurs drumul cel bun.

Am numit, alternativ, acest „crochiu” o pastilă despre buna-credință, asemenea unui îndemn către teoreticieni și practicieni într-o societate „slobodă”, de a readuce în actualitate esența ideii. Suntem aparent tributari sau, oricum, datori să respectăm istoria cuvenită; de aceea, o șansă reală unui concept vechi înseamnă nu atât să aducem vechiul în actualitate, ci să valorificăm esențial, în egală măsură, credința că, inclusiv în plan juridic, buna raportare la acte și fapte poate netezi calea spre adevăr.

Fie că este vorba de dispute, fie că este vorba de reglări amiabile, de război sau de pace, suntem, înainte de toate, propria noastră măsură. Să validăm și să ne validăm faptele și interacțiunile, fructificând ce avem deja câștigat: pe noi înșine!

---