Bănuiala legitimă ca motiv de strămutare și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe

1 mai 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1218
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

3. Dezînvestirea instanței și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe

Conform art. 429 C. pr. civ., „După pronunțarea hotărârii instanța se dezînvestește și niciun judecător nu poate reveni asupra părerii sale”. Are noțiunea de dezînvestire, astfel cum este folosită în acest text, aceeași semnificație când este vorba de un singur proces, generat de un raport litigios simplu dintre părți, și când este vorba de o situație litigioasă complexă, adică o situație în care sunt integrate multiple raporturi de drept substanțial, în legătură cu care au fost pornite mai multe procese judecate simultan sau succesiv de aceeași instanță?

În al doilea caz, judecătorul este într-o poziție inconfortabilă. El s-a dezînvestit într-unul dintre procesele situației litigioase complexe, dar este învestit să judece un al doilea proces din aceeași situație litigioasă complexă, în care se pun în discuție, cel puțin parțial, aceleași chestiuni de fapt și aceleași chestiuni de drept din primul proces, fără a se putea invoca însă nici aspectul negativ, nici aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat. Poziția este inconfortabilă pentru că, pe de o parte, judecătorul este dezînvestit în primul proces, iar pe de altă parte, el nu poate reveni asupra părerii sale, ceea ce înseamnă că va trebui să și-o mențină și în al doilea proces. Chiar dacă nu ar exista această constrângere legală, coerența internă a modului de gândire pe care se presupune că o are orice judecător îl va împiedica să revină în al doilea proces asupra părerii exprimate în primul proces.

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

Soluția strămutării pricinii este de natură să înlăture atât acest inconfort al judecătorului, cât și suspiciunea privind imparțialitatea sa.

Această conotație nouă pe care o primește noțiunea de dezînvestire a instanței în ipoteza unei situații litigioase complexe are influență și asupra modului în care este înțeleasă obligația de rezervă a judecătorului.

Conform art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, magistrații au obligația de a nu aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției. În conținutul acestei obligații generale intră obligația de rezervă, care presupune reținere în exprimarea opiniilor. În mod asemănător, în art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii se prevede că „Judecătorii și procurorii trebuie să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor.”

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o persoană care îndeplinește o funcție publică a acceptat anumite restricții ale exercițiului libertății de exprimare[8].

Având în vedere această jurisprudență, prin Decizia Curții Constituționale nr. 326 din 21 mai 2019[9] se reține la paragraful 27 că „limitele libertății de exprimare a magistraților se circumscriu principiilor generale ale deontologiei profesiei, care implică independență, imparțialitate, integritate, și impun conformarea conduitei magistratului în raport cu aceste principii. Din acest punct de vedere, având în vedere gradul de abstractizare al normei legale, legiuitorul nu poate enumera care sunt faptele de natură a aduce atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției. În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, funcția publică implică anumite restricții ale exercițiului libertății de exprimare, iar obligația de rezervă, trăsătură caracteristică a funcției publice, decurge din obligațiile și responsabilitățile ce revin funcționarilor publici, în calitate de agenți ai statului (Hotărârea fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului din 3 mai 1988, pronunțată în cauza Morissens împotriva Belgiei)”.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că „Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară recomandă că «judecătorul, ca orice cetățean, are dreptul la libertatea de exprimare, libertatea convingerilor, libertatea de asociere, de a forma grupuri, dar își va exercita aceste drepturi în așa fel încât să nu prejudicieze demnitatea funcției judecătorești sau imparțialitatea și independența puterii judecătorești (Norma 4)»”[10].

Îndeobște se afirmă, în mod judicios, că după dezînvestirea instanței, judecătorul își poate exprima părerea mai ales asupra chestiunilor de drept rezolvate, fără a încălca obligația de rezervă. Această idee ar trebui să fie însă amendată dacă soluția pronunțată de judecător nu este încă definitivă. În mod firesc, exigența obligației de rezervă ar trebui să îi împiedice pe judecători să își exprime public opiniile, atât asupra chestiunilor de drept în legătură cu procesul judecat, cât și mai ales asupra chestiunilor de fapt până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Continuând acest raționament în ipoteza unei situații litigioase complexe, se poate spune, cu temei, că eliberarea judecătorului de sub povara obligației de rezervă se produce în momentul în care au fost soluționate definitiv toate procesele integrate în situația litigioasă respectivă. Această rezervă, atât cu privire la chestiunile de fapt, cât și cu privire la chestiunile de drept, este menită să înlăture suspiciunile (îndoielile) pe care părțile care se judecă într-unul sau altul dintre procesele respective le-ar putea avea, în mod legitim, cu privire la imparțialitatea instanței. Păstrarea rezervei este de natură să protejeze nu numai imparțialitatea judecătorului respectiv, ci și imparțialitatea întregii instanțe. Exprimarea publică a argumentelor de drept pe care se sprijină soluția dată într-un proces din situația litigioasă complexă ar putea crea îndoieli cu privire la imparțialitatea instanței din cauza circumstanțelor procesului și din cauza calității părților.

Dezbaterile științifice pot angaja în egală măsură pe oricare dintre membrii comunității juridice. Judecătorii nu trebuie să ocolească aceste dezbateri, dimpotrivă ei trebuie să contribuie la rezolvarea unor probleme de drept complicate, inclusiv prin participarea la conferințe de specialitate și prin publicarea unor articole și studii juridice. Cât timp însă ei sau/și instanța de judecată în care își desfășoară activitatea nu au epuizat încă soluționarea întregii situații litigioase complexe în legătură cu care s-a ridicat o anumită chestiune de drept, obligația de rezervă rămâne eficientă. Mai mult, se poate spune că aceasta încetează numai în momentul în care ultimul proces din situația litigioasă complexă a fost soluționat în mod definitiv.

 

4. Desființarea de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare, a hotărârii judecătorești pronunțate între timp în proces

Potrivit art. 145 alin. 2 C. pr. civ. „Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanță înainte de strămutare urmează să fie păstrate. În cazul în care instanța de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare”.

Așadar, dacă instanța care admite cererea de strămutare poate să aprecieze în legătură cu păstrarea actelor îndeplinite de judecător în procesul a cărui strămutare se solicită, o asemenea putere de apreciere este exclusă dacă cererea de strămutare a fost admisă, iar între timp s-a soluționat procesul respectiv.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

În literatura de specialitate s-a arătat că „Dacă, după formularea cererii de strămutare, instanța a procedat la judecarea procesului a cărui strămutare se solicită (cât timp nu s-a dispus suspendarea judecății, în condițiile art. 143 NCPC), hotărârea pronunțată este desființată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare, astfel cum prevede expres art. 145 alin. (2) NCPC. În literatura de specialitate s-a considerat că eventuala soluționare a procesului a cărui strămutare se solicită nu împiedică judecata cererii de strămutare, astfel încât această cerere nu va fi respinsă ca rămasă fără obiect, iar în cazul admiterii sale, instanța la care s-a dispus strămutarea va constata desființarea de drept a hotărârii”[11]. De asemenea, s-a arătat că „soluția reglementării este firească și în deplină concordanță cu rațiunea instituției strămutării”[12].

În același sens s-a statuat și de către Curtea Constituțională, prin considerentele deciziei civile nr. 194/2019[13] referitoare la constituționalitatea dispozițiilor art. 145 alin. (2) teza a II-a C. pr. civ., că aceste dispoziții legale referitoare la desființarea de drept a hotărârii judecătorești sunt constituționale. Astfel, Curtea a precizat că „există diferențe neechivoce între art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă și art. 40 alin. (5) din Codul de procedură civilă din 1865. Spre deosebire de art. 40 alin. 5 din Codul de procedură civilă din 1865, dispozițiile art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă nu mai fac trimitere expresă la actele de procedură îndeplinite ulterior hotărârii de strămutare, astfel încât Curtea reține că această dispoziție legală vizează hotărârea instanței de la care s-a cerut strămutarea pronunțată după formularea unei cereri de strămutare ” (s.n.)

La par. 21 din aceeași decizie, se arată: „În continuare, Curtea observă că instanța de la care s-a cerut strămutarea este înștiințată de îndată despre formularea unei cereri de strămutare [art. 142 alin. (1) teza a treia din Codul de procedură civilă], precum și despre admiterea sau respingerea cererii de strămutare [art. 144 alin. (3) din Codul de procedură civilă], astfel încât aceasta este în cunoștință de cauză despre existența unei proceduri de soluționare a cererii de strămutare. Dacă, în lipsa dispunerii măsurii suspendării procesului, în condițiile art. 143 din Codul de procedură civilă, instanța de la care s-a cerut strămutarea procedează la soluționarea litigiului, iar cererea de strămutare a fost admisă, hotărârea pronunțată în cauză nu acoperă lipsa de imparțialitate a judecătorului cauzei, întrucât obținerea sau apărarea unui drept ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe o hotărâre a cărei legalitate este pusă la îndoială prin raportare la instanța care a pronunțat-o”.

La par. 22 din decizia nr. 194/2019, Curtea Constituțională explică sintagma între timp, prevăzută de art. 145 alin. 2 C. pr. civ.: „Referitor la sintagma «între timp» din cuprinsul art. 145 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură civilă, Curtea reține că aceasta privește un interval scurs de la un moment procesual la altul, momentul de debut al acestui interval, în ipoteza normei criticate, fiind marcat de formularea unei cereri de strămutare în cursul procesului, în sens contrar, instituția strămutării ar fi lipsită de substanță și nu și-ar mai atinge scopul pentru care a fost reglementată, acela de a asigura imparțialitatea obiectivă a instanței care trebuie să judece fondul cauzei. Așadar, prin reglementarea criticată, legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza în care hotărârea este deja pronunțată la momentul pronunțării hotărârii asupra cererii de strămutare” (s.n.)

În felul acesta, instanța de control constituțional reține că textul de lege vizează ipoteza în care cererea de strămutare este formulată în cursul procesului, înainte de pronunțarea hotărârii, dar până la momentul pronunțării asupra cererii de strămutare se pronunță hotărârea în cauză, acesta fiind sensul sintagmei „între timp”.

Oricât de radicală ar părea soluția desființării de drept a hotărârii pronunțate în procesul a cărui strămutare a fost admisă și oricât de criticată ar fi opțiunea legiuitorului, această soluție nu poate fi împiedicată de lege lata. Până la modificarea dispozițiilor art. 145 alin 2 C. pr. civ., această soluție operează de drept, instanța de strămutare neavând nici o putere de apreciere. Adoptând această soluție, legiuitorul a avut în vedere o rațiune simplă: ori de câte ori subzistă o bănuială legitimă, adică „în cazurile în care există îndoială cu privire la imparțialitatea judecătorilor”, aceasta nu poate să dispară ca efect al pronunțării hotărârii – între momentul la care s-a înregistrat cererea de strămutate la instanța competentă și momentul la care aceasta a fost admisă – în procesul în legătură cu care s-a dispus strămutarea. Nevoia de protejare a prestigiului justiției, condiție a încrederii în puterea judecătorească, justifică soluția desființării de drept a hotărârii respective. Într-adevăr, cât timp instanța la care se judecă pricina este informată în mod indubitabil cu privire la formularea cererii de strămutare, aspect subliniat și de Curtea Constituțională, pronunțarea hotărârii înainte de soluționarea cererii de strămutare are semnificația unui risc asumat de judecătorul pricinii. Chiar dacă instanța care soluționează cererea de strămutare nu a dispus suspendarea judecății pricinii, conform art. 143 C. pr. civ., judecătorul procesului a cărui strămutare s-a solicitat trebuie să fie precaut, iar dacă are el însuși îndoieli cu privire la modul în care va fi soluționată cererea de strămutare, precauția ar trebui să îl îndemne să amâne judecarea cauzei până la pronunțarea instanței de strămutare.

 

 5. Concluzie

Rezultă din cele de mai sus că în ipoteza situațiilor litigioase complexe – care includ în structura lor raporturi de drept substanțial multiple, unite printr-o situație de fapt comună, cu caracter litigios, generând mai multe procese care se judecă la aceeași instanță, în mod simultan sau succesiv, în orice fază procesuală –, cazul de incompatibilitate relativă prevăzut în art. 42 alin. (1) pct.13 C. pr. civ., în principal, dar și cel menționat la pct. 1, precum și noțiunea de bănuială legitimă, ca motiv de strămutare, astfel cum e definită în art. 140 alin. (2) C. pr. civ., dobândesc conotații specifice.

În primul rând, când judecătorii s-au pronunțat, în fapt și în drept, într-un prim proces din situația litigioasă complexă, iar apoi sunt chemați să se pronunțe într-un al doilea proces din aceeași complex litigios, abținerea sau recuzarea ar fi justificată fie pe temeiul art. 42 alin. (2) pct. 1 C. pr. civ., fie pe temeiul pct. 13 din același alineat. În mod alternativ, dacă cererea de abținere sau de recuzare este respinsă ca urmare a unei interpretări foarte restrictive a acestor motive de incompatibilitate, soluția strămutării pricinii pentru motiv de bănuială legitimă ar fi de natură să apere prestigiul și credibilitatea justiției, restabilind încrederea în imparțialitatea judecătorilor.

În al doilea rând, obligația de rezervă subzistă – pentru judecătorii de la instanța care soluționează procesele din aceeași situație litigioasă complexă – până în momentul soluționării definitive a ultimului proces, această limitare a libertății de exprimare fiind în acord cu practica instanței de contencios constituțional și cu jurisprudența europeană. Altfel spus, este înțelept ca judecătorii să fie rezervați – până la momentul respectiv, când se produce cu adevărat dezînvestirea – în exprimarea opiniilor privind elementele de fapt și aspectele de drept specifice fiecărei situații litigioase complexe. Rezerva este cu atât mai necesară atunci când părțile inițiază – direct ori prin avocații lor, prin diferite mijloace, chiar cu bună-credință sau doar cu abilitate, sub umbrela unor pretinse interese generale – o campanie intelectuală pentru a crea aderență în favoarea unei imagini unilaterale a faptelor și a unei dezlegări partizane a problemelor de drept. Nerespectarea obligației de rezervă va da naștere unei îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor, ceea ce va justifica strămutarea pricinii pentru motiv de bănuială legitimă, potrivit art. 140 alin. (2) C. pr. civ., cu consecința desființării de drept – pe temeiul art. 145 alin. (2) C. pr. civ. – a hotărârii pronunțate între timp de instanța de la care s-a dispus strămutarea.


[8] Hotărârea CEDO din 3 mai 1988 dată în cauza „Morissens vs Belgique”, citată de Corneliu Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului- comentariu pe articole, vol. 1 Drepturi și libertăți, Edit. All Beck, București, 2005, p. 765 și de Tamara Manea în articolul „Despre abaterea disciplinara a magistratilor privind manifestarile care aduc atingere onoarei sau probitatii profesionale ori prestigiului justitiei”, publicat la 27.01.2012 pe site-ul Juridice.ro.

[9] Decizia nr. 326/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 663 din 9 august 2019.

[10] Decizia civilă nr. 7025/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în programul Lege 5, în Secțiunea Jurisprudență.

[11] A. Constanda, Comentariu la art. 145 C. pr. civ. în „Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole. Vol I, Art.1-455”, de G. Boroi ș.a., Ed. Hamangiu, 2016, p. 418 (text și nota 13).

[12] M. Piperea, I. Armașu, Note și explicații la art. 145 C. pr. civ., în „Noul Cod de procedură civilă, Note. Corelații. Explicații”, de Gh. Piperea ș.a., Ed. C.H.Beck, București, 2012, p. 180.

[13] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 639 din 1 august 2019.

Bănuiala legitimă ca motiv de strămutare și obligația de rezervă a judecătorilor în ipoteza situațiilor litigioase complexe was last modified: mai 1st, 2020 by Valeriu Stoica

Vă recomandăm:

Despre autori:

Valeriu Stoica

Valeriu Stoica

Este doctor în drept magna cum laude, avocat, membru al Baroului Bucureşti, profesor universitar la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, autorul a peste 80 de articole, studii şi lucrări de specialitate, publicate atât în România cât şi în străinătate.
A mai scris:
Cătălina Dicu

Cătălina Dicu

Este Senior Partner, STOICA & Asociații.
A mai scris: