Avocatul ales nu poate fi substituit valabil fără acordul prealabil expres al clientului său (D. Bogdan, UNBR)

În data de 3 decembrie 2016, pe site-ul UNBR, a fost dat publicității comunicatul dl. av. Dragoș Bogdan, formator I.N.P.P.A., referitor la: „Avocatul ales nu poate fi substituit valabil fără acordul prealabil expres al clientului său”.

Vă prezentăm, mai jos, conținutul integral al acestuia:

„1) Importanța respectării dreptului acuzatului la un avocat ales

Textul articolului 6 Convenției Europene a Drepturilor Omului este cât se poate de clar în privința dreptului părții de a-și alege avocatul care să o reprezinte în fața diverselor autorități și, în principal, a autorităților judiciare:

„3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul: (…) c. să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;”.

Aplicând acest text, într-o jurisprudență constantă, Curtea a reținut că, dacă partea nu dorește să se apere personal, trebuie să i se permită să recurgă avocatul pe care îl alege^[1].

Un exemplu recent și interesant în care Curtea a făcut o aplicare magistrală a acestui principiu este speța Hanzevacki c. Croației^[2], Curtea a reținut că reclamantul a fost în mod constant reprezentat de un anumit avocat ales în cadrul procesului penal pornit împotriva sa, cu excepția ultimului termen de judecată ce a avut loc în fața primei instanței. Ca urmare a absenței avocatului său care se îmbolnăvise în mod subit, reclamantul a solicitat amânarea cauzei, cerere ce a fost respinsă de prima instanță. Datorită acestui fapt, reclamantul a fost nevoit să prezinte personal concluziile sale finale.

Curtea a fost de acord cu necesitatea derulării operative a procesului penal, însă a considerat că această cerință nu poate veni în dezacord cu garanțiile dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 6 din Convenție și, în special, cu dreptul ca partea să fie apărată de un avocat ales de ea. În ce privește cererea de amânare formulată pentru ultimul termen, Curtea a reținut că, în apelul său împotriva hotărârii primei instanțe, avocatul reclamantului a explicat în detaliu motivele absenței sale, a prezentat un certificat medical precum și dovada anunțării instanței în dimineața zilei în care a fost programat termenul. Cu toate acestea, instanța de apel nu a făcut nicio precizare cu privire la aceste aspecte și a notat că prezența avocatului nu era necesară în lumina probelor deja administrate și a circumstanțelor cauzei.

Curtea nu a acceptat concluzia instanței de apel având în vedere că prezentarea concluziilor finale este unul din cele mai importante aspecte ale soluționării procesului penal deoarece este singura ocazie pentru inculpat, cât și pentru acuzare, de a prezenta oral punctul de vedere asupra întregului caz și a întregului material probator administrat. Absența avocatului ales a constituit un motiv temeinic, în viziunea curții, pentru ca termenul să fie amânat, în lumina importanței pe care o au concluziile finale în economia procesului penal deschis împotriva reclamantului.

Având în vedere scopul prevederilor Convenției, acela de a proteja drepturi practice și efective precum și locul pe care dreptul la un proces echitabil îl are într-o societate democratică, Curtea a considerat că orice interpretare restrictivă a prevederilor art. 6, precum cea din speță, nu corespunde scopurilor Convenției^[3].

După cum rezultă cu claritate din această speță, Curtea nici măcar nu a considerat necesar să analizeze dacă o eventuală substituire obligatorie cu un alt avocat ar fi condus la respectarea dreptului la apărare; dincolo de inefectivitatea evidentă în circumstanțele speței, o atare soluție este atât de îndepărtată de principiul dreptului la un avocat ales de parte încât nici măcar în principiu ea nu este analizată.

2) Principiul independenței avocaților

Un principiu esențial în jurisprudența CEDO privind dreptul la apărare este principiul independenței avocaților.

Independența avocaților este crucială pentru o funcționare efectivă a administrării echitabile a justiției. De aceea, atunci când analizează întinderea răspunderii statului pentru actele avocaților numiți în cadrul unui mecanism de asistență judiciară legală, Curtea ține seama într-un mod corespunzător de garanțiile unei asemenea independențe.

O soluție legislativă care ar obliga avocatul să își asigure substituirea independent de voința clientului său ar reprezenta o atingere gravă acestui principiu esențial care ține de organizarea echitabilă a justiției într-un stat edem drept dintr-o societate democratică.

3) Conducerea apărării revine reclamantului și avocatului său

Așa cum arată Curtea, din principiul independenței baroului față de stat rezultă că, în principiu, conducerea apărării revine, în esență, reclamantului și avocatului său^[4].

În acest context, spre exemplu, Curtea a considerat că nu revine statului rolul de a obliga un avocat – indiferent dacă este sau nu numit în cadrul unui mecanism de acordare a asistenței judiciare legale – să pornească un proces ori să introducă o cale de atac contrară opiniei sale privind șansele de succes a unei asemenea acțiuni. Este în natura lucrurilor că asemenea puteri ale statului ar fi în detrimentul rolului esențial al independenței profesiei de avocat într-o societate democratică ce se fundamentează pe încrederea dintre avocați și clienții lor. Ea a subliniat că revine statului răspunderea să asigure un just echilibru între, pe de o parte, accesul efectiv la justiție și, pe de altă parte, independența avocaților^[5].

Așa cum rezultă din fragmentul anterior și vom dezvolta mai jos, încrederea clientului în avocat este baza oricărei apărări efective în orice proces.

4) Relația cu avocatul – între încredere și confidențialitate

Importanța încrederii, a discuțiilor oneste și deschise între avocați și clienți rezultă cu claritate din mai multe tipuri de cauze în care Curtea a constatat încălcarea unor drepturi prevăzute de Convenție.

Astfel, în mai multe cauze împotriva Moldovei^[6] Curtea analizează dacă reclamantul putuse primi o asistență juridică efectivă de la avocatul său, având în vedere faptul că se punea problema respectării confidențialității comunicării între avocat și clientul său, aflat în arest preventiv.

Curtea a considerat că unul din elementele cheie ale unei asistențe juridice eficace constă în protejarea confidențialității informațiilor schimbate între client și avocat. Acest privilegiu încurajează comunicarea deschisă și onestă între clienți și avocați iar confidențialitatea comunicării client-avocat este o protecție importantă a dreptului la apărare^[7]. Dacă un avocat nu s-ar putea consulta cu clientul său și nu ar avea posibilitatea să primească instrucțiuni confidențiale fără supraveghere, asistența sa și-ar pierde mult din utilitate, iar Convenția garantează drepturi practice și efective. O interferență cu privilegiul confidențialității comunicării client – avocat și, în consecință, o ingerință în drepturile apărării, nu presupune să aibă loc o interceptare sau ascultare reală; credința sinceră întemeiată pe motive rezonabile că discuția este înregistrată poate fi suficientă, din punctul de vedere al Curții, pentru a limita efectivitatea asistenței pe care o poate acorda avocatul. O asemenea credință ar inhiba în mod inevitabil discuția liberă dintre avocat și client și ar obstrucționa dreptul persoanei de a ataca în mod efectiv legalitatea detenției sale^[8]. Imposibilitatea comunicării în condiții de confidențialitate privește nu doar situația de la închisoare, ci și pe cea din sala de judecată^[9].

Principii similare întâlnim și în cauzei care privesc interceptarea corespondenței dintre avocat și client. Într-o jurisprudență constantă, Curtea arată că:

„Este în interesul general ca orice persoană care dorește să consulte un avocat ar trebui să fie liberă să facă acest lucru în condiții care favorizează o discuție completă și neinhibată. Pentru acest motiv relația client – avocat este, în principiu, privilegiată. Curtea a subliniat importanța dreptului unui prizonier să comunice cu avocatul său fără să poată fi auzit de autorități; s-a considerat, în contextul articolului 6 că dacă un avocat nu ar avea posibilitatea să discute cu clientul său fără o asemenea supraveghere și să primească instrucțiuni confidențiale de la acesta, asistența sa juridică și-ar pierde mult din utilitate, iar Convenția intenționează să garanteze drepturi care sunt practice și efective. În opinia Curții, considerațiuni similare se aplică și corespondenței unui prizonier cu un avocat cu privire la proceduri judiciare plănuite sau existente, situații în care nevoia de confidențialitate este la fel de presantă, în special acolo unde corespondența privește, ca și în cazul de față, plângeri legate de autoritățile închisorii.

Dacă această corespondență ar fi supusă unei cenzuri normale, în special de persoane sau autorități care ar avea un interes direct în problema respectivă, acest lucru nu ar respecta principiul confidențialității și privilegiul profesional privind relațiile dintre avocat și clientul său. Desigur, granița dintre corespondența privind proceduri judiciare plănuite și cea privind chestiuni generale este dificil de stabilit cu exactitate și corespondența cu un avocat poate privi probleme care nu au legătură cu o procedură judiciară. Totuși, nu există niciun motiv pentru a distinge între diferitele categorii de corespondență cu avocații care, indiferent de scopul lor, privesc probleme cu caracter privat și confidențial. În principal, acest tip de corespondență are un caracter privilegiat în cadrul articolului 8. Acest lucru înseamnă că autoritățile din închisoare pot deschide o scrisoare a unui avocat către un deținut atunci când au o cauză rezonabilă să creadă că ar conține un element ilicit nedetectat prin mijloacele normale de detecție. Scrisoarea ar trebui, totuși, numai deschisă și nu și citită; ar trebui să existe garanții adecvate cu privire la împiedicarea citirii scrisorii, cum ar fi, spre exemplu, deschiderea scrisorii în prezența deținutului. Citirea scrisorii unui deținut către și de la avocatul său, pe de altă parte, ar trebui să fie permisă numai în circumstanțe excepționale când autoritățile au un motiv rezonabil că se abuzează de privilegiul confidențialității prin faptul că conținutul scrisorilor pun în pericol securitatea închisorii sau siguranța altora sau sunt de natură infracțională. Ceea ce poate fi considerat „motiv rezonabil” va depinde de toate circumstanțele dar presupune existența unor fapte sau informații care ar satisface un observator obiectiv că se abuza de acest canal privilegiat de comunicare.”^[10]

Relația specială avocat – client nu poate fi prejudiciată prin reglementări legale care impun avocatului să treacă peste voința clientului său și să numească un alt avocat care să îl substituie: dacă lucrurile s-ar întâmpla așa, legătura specială de încredere va fi, fără doar și poate, afectată, astfel încât apărarea și-ar pierde caracterul real și efectiv.

Sursa informației