Autoritatea judecătorească. CSM vs. ÎCCJ și Ministerul Public. Unele antagonisme și complicități din ultimul deceniu

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Curtea constată că art. 87 din Legea nr. 304/2004 reglementează o procedură specială de numire sau de promovare într-o funcție de execuție, derogatorie de la procedura de drept comun, stabilită de art. 43 din Legea nr. 303/2004, implicând o selecție a candidaților prin prisma unor condiții și calități profesionale specifice, stabilite de legiuitor pentru ocuparea funcției de procuror la DNA.

În aceste condiții, numirea procurorilor specializați potrivit reglementărilor care s-au succedat în timp și îndeplinirea de către aceștia a atribuțiilor specifice funcției are ca efect dobândirea gradului profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (?!).

În practica intimatului CSM, gradul profesional a fost definit ca fiind dreptul unui procuror de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept ce poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea dispozițiilor legale (Hotărârea Plenului nr. 878 din 13 decembrie 2007). «Gradul profesional» nu este o noțiune abstractă, desprinsă de conținutul concret al atribuțiilor specifice postului pe care îl ocupă procurorul, atribuții care corespund nivelului parchetului în cadrul căruia își desfășoară activitatea. În mod corespunzător, concursurile de promovare se organizează pentru ocuparea unor funcții de execuție superioare, în limita locurilor disponibile, iar nu pentru dobândirea unui grad profesional privit în mod abstract. Numai prin excepție, în cazurile expres prevăzute de lege, promovarea se face «pe loc».

De asemenea, potrivit art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 43/2002, serviciile teritoriale ale DNA sunt înființate «în cadrul» acesteia, prin ordin al procurorului-șef, fără a avea o competență materială diferită de cea a structurii centrale, astfel că procurorii repartizați în structurile teritoriale au același statut cu cei care își desfășoară activitatea în structura centrală.

Având în vedere rațiunile și scopurile specifice ce au stat la baza înființării actualei DNA – rațiuni ce vizează realizarea obiectivelor de aderare a României la UE (sic?!) și eficientizarea luptei împotriva corupției, prin crearea unor structuri specializate, pe criterii de înaltă ținută morală și de performanță a procurorilor specializați în combaterea infracțiunilor de corupție (?!) – Curtea urmează să înlăture apărarea intimatului în sensul că recunoașterea gradului profesional solicitat de recurent ar avea ca efect o discriminare a celorlalți magistrați din România, cărora, susține intimatul, «nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun grad profesional omisso medio, cu încălcarea principiului egalității».

În jurisprudența sa constantă, CEDO a reținut că deosebirile de tratament sunt discriminatorii numai dacă nu au o justificare obiectivă și rezonabilă (Hotărârea din 6 decembrie 2007, cauza B. c. României).

Un argument suplimentar îl constituie, de asemenea, jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu poate fi ignorată în soluționarea prezentului recurs (?!) și care, prin deciziile pronunțate în această materie, a recunoscut gradul profesional al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru procurorii din cadrul DNA”.

2. Excesul de putere comis de instanța supremă și limitele, controlul ei judiciar în materia carierei profesionale și a răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

2.1. Hotărârile CSM vs. deciziile ÎCCJ

2.1.1. Conform art. 133 alin. (7) din Constituție:

„Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive și irevocabile, cu excepția celor prevăzute la art. 134 alin. (2)”, iar potrivit art. 134 alin. (3): „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casație și Justiție”.

Dispozitiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 stabilesc că: „Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancționat ori, după caz, de Inspecția Judiciară sau de către ceilalți titulari ai acțiunii disciplinare care au exercitat-o. Competența soluționării recursului aparține Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancționat disciplinar”, „decizia pronunțată fiind irevocabilă”^[6].

2.1.2. Textul art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că:

„(5) Hotărârile plenului privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile și se comunică de îndată”.

„(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată (?!), în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători”.

2.1.3. Textele citate din Legea nr. 317/2004, respectiv art. 29 alin. (5) și (7) si art. 51 alin. (3) și (5), apar divergente în raport cu art. 133 alin. (7) din Constituție, dar și discriminatorii privind instanța care soluționează calea de atac și compunerea completului de judecată.

Astfel, desi textul constituțional din art. 133 alin. (7) stabilește imperativ că toate „hotărârile CSM sunt definitive și irevocabile”, cu excepția celor date în materie disciplinară, dispozițiile normative de rang inferior din Legea nr. 317/2004 instituie calea de atac a contestației la ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal contra hotărârilor care au ca obiect „cariera și drepturile judecptorilor/procurorilor”.

Pe de altă parte, textul constituțional din art. 134 alin. (3), în materie disciplinară, prevede că „hotărârile CSM pot fi atacate la ÎCCJ”, această cale de atac fiind calificată ca recurs, prin art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004.

În sfârșit, competența judecării contestației este atribuită unui complet de 3 judecători ai secției de contencios administrativ și fiscal, iar a recursului, completului compus din 5 judecători ai ÎCCJ, deși răspunderea disciplinară a judecătorilor/procurorilor este tot o componentă a statului și carierei acestora (?!).

2.2. Limitele controlului judiciar al instanței supreme

Din economia textelor citate, precum și a dispozițiilor din Codul de procedură civilă, aplicabile recursului la ÎCCJ, nu rezultă cu claritate dacă în judecarea contestației sau a recursului contra hotărârii CSM instanța competentă poate depăși controlul strict de legalitate și își poate atribui o apreciere a faptelor/drepturilor invocate și a sancțiunilor/măsurilor aplicabile (!?).

Așadar, recursul reglementat de Codul de procedură civilă, ca o cale extraordinară de atac, poate conferi instanței de recurs numai prerogativa controlului de legalitate asupra hotărârii recurate, limitat la temeiurile de casare strict reglementate de art. 488 C. pr. civ., fiind exclus controlul de („apreciere”) temeinicie, specific apelului.

În aceste limite, totuși, ÎCCJ în mai multe cauze, a reapreciat faptele imputate ca abateri disciplinare și, totodată, a reevaluat gravitatea sancțiunii aplicată prin hotărârea CSM, reindividualizând, de regulă, într-o sancțiune mult atenuată. Este, deci, legală, soluția ÎCCJ-C5 de a înlocui sancțiunea excluderii din magistratură cu cea a mutării temporare la o altă instanță ori a reducerii procentuale a indemnizației (?!).

2.3. Cu privire la cariera și drepturile judecătorilor/procurorilor, atât norma de rang constituțional, cât și cea din Legile nr. 303/2004 și 317/2004 stabilesc imperativ că CSM, ca garant al independenței justiției, este unicul titular al competenței și jurisdicției.

Considerând, contestația reglementată de art. 29 din Legea nr. 317/2004, drept o cale specială de atac, drept legal mai favorabil recunoscut și având ca „ghid” procedura recursului în materie disciplinară nu se poate atribui instanței de contestație decât prerogativa unui control strict de legalitate asupra hotărârii CSM.

Drept urmare, sunt legale numeroasele decizii ale ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal pronunțate în anul 2009, prin care au fost anulate hotărârile CSM și, reapreciindu-se faptele/temeiurile invocate, s-a comis o vădită intruziune în competența exclusivă a CSM, ca garant al independenței justiției și titular unic al gestiunii și jurisdicției carierei judecătorilor/procurorilor (?!).

2.4. Arogându-și aceste prerogative instanța supremă a recunoscut procurorilor de la DNA/DIICOT, aduși în aceste structuri de procurorul general sau procurorul-șef de direcție de la parchetele de pe lângă judecătorii/tribunale și curți de apel, gradul profesional de Parchet de pe lângă ÎCCJ, cel mai înalt grad din cariera de procuror, fără examen sau concurs (?!).

În totală contradicție cu obligația imperativă instituită prin art. 1 alin. (5) din Constituția României, prin încălcarea flagrantă a dispozițiilor speciale din art. 43, 44, 43 din Legea nr. 303/204 care prevăd că: „promovarea judecătorilor/procurorilor se face numai prin concurs organizat la nivel național de CSM și cu respectarea condițiilor de vechime în funcție, a calificărilor de «foarte bun» în ultimii 3 ani și a absenței sancțiunilor disciplinare”, acești procurori au fost „înzestrați” direct cu cel mai înalt grad profesional, de instanța supremă, în complet de 3 judecători (?!).

Din lectura textelor citate și a dispoziției din art. 65 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 rezultă clar că numai prin concurs se poate „dobândi gradul profesional în ierarhia instanțelor și a parchetelor”.

În timp ce toți ceilalți procurori și toți judecătorii „de scaun” depun eforturi, se pregătesc temeinic, trec prin emoții și participă la astfel de concursuri (unii repetat) pentru a promova în gradele profesionale superioare (de tribunal, de curte de apel, de ÎCCJ), pentru acești procurori o instanță de contencios administrativ le-a dăruit, cu totul independent față de lege, titlul suprem profesional, fără nicio trudă sau probă de calitate. Este nelegal, dar și în vădită contradicție cu deontologia profesională a procurorului și a judecătorului (?!).

B. Complicități/Tăinuiri/Favorizări – CSM vs. ÎCCJ a Ministerului Public

Enunțuri

1. Avizele consultative ale CSM pentru menținerea în vigoare a statutului comun al procurorului și judecătorului, reglementat de Legea nr. 303/2004, în contradicție cu normele constituționale care au instituit statut diferit pentru judecători, în acord cu misiunea lor de a înfăptui justiția.

2. Autorizarea de către CSM a „migrației judiciare” prin trimiterile directe și „teleghidate” din funcția de procuror la parchetele de pe lângă curțile de apel în cea de judecător la curtea de apel și din funcția de procuror la Parchetul de pe lângă ÎCCJ în cea de judecător la instanța supremă, fără nicio zi de exercițiu ca judecător la instanțele inferioare.

„Bazele acestei politici de migrație” au fost puse în anii 1998-2000, când au fost numiți mai mulți procurori din Parchetul de pe lângă ÎCCJ în funcția de judecător la ÎCCJ, unii fiind, totodată, „unși” direct ca președinți de secție (civilă și comercială) și judecători la toate cele 4 secții.

Ulterior, în mandatul ministerial 2001-2004, ÎCCJ s-a „îmbogățit” cu alți procurori din Parchetul de pe lângă ÎCCJ, cu judecători/procurori financiari (prin desființarea Tribunalului financiar al Curții de Conturi) și cu unii consilieri din Ministerul Justiției.

3. Dar, în perioada 2005-2014 (deceniul decăderii depline) instanța supremă a fost „golită” în procent de 90% de judecătorii cu experiență, aflați în plină capacitate profesională și utilată cu tineri judecători, context în care, a fost posibilă „armarea” secției penale cu unii procurori devotați Ministerului Public, fără niciun examen/concurs, precum cei „onorați” de ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal în anul 2009 cu gradul profesional cel mai inalt (!?).

4. Avizul pozitiv dat de CSM pentru președintele/vicepreședintele ÎCCJ unor persoane fără calități profesionale și manageriale, care au asigurat un „parteneriat” de nădejde și durabil cu DNA, aplicând, cu devotament și rigoare protocolul secret din septembrie 2009 încheiat cu DNA și SRI (?!) în viața judiciară internă penală a instanței supreme.

5. Validarea și apărarea de CSM, cu usurință, a reputației unor procurori/judecători, dovediți, ulterior, nemerituoși și nedemni profesional.

6. Acceptarea umilă de către CSM, fără demnitatea și responsabilitatea, impuse de calitatea constituțională de „garant al independenței justiției”, a ingerințelor, recomandărilor și directivelor impuse, prin abuz de putere, de președinții României în ultimele două mandate ale CSM (2009-2017).

7. Alegerea în funcția de președinte al CSM a unui procuror și acoperirea/susținerea în funcția de membru CSM a judecătorilor față de care adunările generale au hotărât retragerea mandatelor, precum și lipsa de reacție (complicitate pasivă) în cazul judecătorului Toni Neacșu, membru CSM, a cărui carieră a fost distrusă de DNA, generând, totodată, efecte de intimidare față de ceilalți membrii.

8. Autorizarea, prin hotărârea Plenului CSM a apartenenței judecătorilor/procurorilor la organizațiile masoneriei, ratificând, astfel, supunerea acestora unor ideologii și precepte, reflectate într-un jurământ incompatibil cu jurământul de credință depus de judecători/procurori.

9. Hotărâri adoptate de CSM privind recunoașterea ca vechime în magistratură în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 104 alin. (1) din Legea nr. 304/2014.

9.1. Exercitarea unor funcții în administrația publică anterior și ulterior Legii nr. 92/1992.

9.1.1. Hotărârea nr. 334/25.04.2007:

„Judecătorii și procurorii care erau în funcție la data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2004 și exercitaseră anterior intrării în magistratură funcția de secretar al comunei, orașului, municipiului, județului și al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor («secretar de primărie») sau funcția de consilier de probațiune – perioada în care au ocupat aceste funcții constituie vechime în magistratură, aceștia păstrând, în temeiul art. 104 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 vechimea dobândită potrivit reglementării anterioare”.

9.1.2. Hotărârea nr. 109/31.01.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcția de inspector la sectorul administrație locală și autoritate tutelară al secției control, administrație locală de stat și secretariat din cadrul Consiliului Popular al unui județ, având studii superioare juridice”.

9.1.3. Hotărârea nr. 380/17.04.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcția de inspector, respectiv inspector principal, cu atribuții specifice, în fosta administrație de stat, având studii superioare juridice”.

9.1.4. Hotărârea nr. 804/04.09.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcția de inspector de specialitate, șef al Serviciului de coordonare a consiliilor locale și organizare din cadrul Direcției Coordonare și organizare a unui consiliu județean”.

9.1.5. Hotărârea nr. 649/03.07.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcțiile de șef al Biroului stabiliri pensii din cadrul unui Oficiu de asigurări sociale și pensii de stat al Direcției pentru Probleme de Muncă și Ocrotiri Sociale, respectiv consilier și inspector de specialitate în cadrul unui Oficiu de legislația muncii al Direcției de Muncă și Protecție Socială”.

9.1.6. Hotărârea nr. 50/15.01.2009:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcția de șef al Sectorului administrație locală al Consiliului Popular al unui municipiu sau al unei primării de municipiu”.

9.1.7. Hotărârea nr. 1104/23.10.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcțiile de consilier juridic șef-coordonator/șef birou, referent de specialitate – șef birou și consilier-șef birou Camera de muncă în cadrul Oficiului legislația muncii și camera de muncă al Direcției de Muncă și Protecție Socială”.

9.1.8. Hotărârea nr. 1118/23.10.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcția de referent de specialitate în aparatul Consiliului Local, având studii superioare juridice”.

9.1.9. Hotărârea nr. 1470/17.12.2008:

„Recunoașterea ca vechime în magistratură a perioadei în care un judecător a îndeplinit anterior funcția de director al Direcției Coordonare și organizare a unui consiliu județean”.