Atragerea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale. Procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară

23 nov. 2022
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 59
  • Constituţia României: art. 52
  • NCPC: art. 255 alin. (1)
  • NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
  • NCPC: art. 496
  • NCPC: art. 517 alin. (4)
  • NCPP: art. 538
  • NCPP: art. 539 alin. (2)
  • NCPP: art. 551
  • NCPP: art. 552
  • VCPP: art. 416-417
  • VCPP: art. 504
  • VCPP: art. 505 alin. (2)
  • VCPP: art. 506

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 13.07.2015, pe rolul Tribunalului Brașov, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâtul la plata sumei de 6.870 Euro, cu titlu de daune materiale, precum și suma de 50.000 Euro, cu titlu de daune morale, pentru repararea prejudiciului produs ca urmare a erorilor judiciare săvârșite în toate fazele procesului penal ce s-a desfășurat împotriva sa, inclusiv pentru privarea sa nelegală de libertate.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 314 din 11 februarie 2021)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Brașov și a încheierii din 28.02.2019 vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motive de casare încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nemotivarea hotărârii recurate, în sensul că instanța nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel invocate, motiv de casare încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .

Într-o primă critică, recurentul apreciază că decizia civilă nr. 287/Ap/05.03.2019 este nelegală, întrucât nu s-a ținut cont de puterea obligatorie a deciziei civile nr. 1248/Ap/03.10.2016, prin care s-au calificat raporturile juridice între părți și s-au stabilit coordonatele rejudecării, iar Curtea de Apel Brașov a ignorat propria decizie, pronunțată anterior în aceeași cauză și între aceleași părți.

Esti avocat, magistrat, notar, executor judecatoresc, practician in insolventa sau consilier juridic? Atunci ai nevoie de pachetul Alpha Bank dedicat profesionistilor

Înalta Curte constată că prin decizia civilă nr. 1248/Ap/03 octombrie 2016, ca urmare a admiterii apelului declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 23/S/2016 și a încheierii din 25.01.2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceiași instanță.

Prima instanță a soluționat cauza prin prisma excepției de inadmisibilitate a acțiunii reclamantului, motivat de faptul că nu ar fi întrunite condițiile de atragere a răspunderii statului, întrucât nu s-a constatat nelegalitatea măsurii privative de libertate, la care a fost supus reclamantul în decursul procesului penal, soldat cu soluția finală a achitării.

Pentru a pronunța această hotărâre Curtea a reținut că „o acțiune este inadmisibilă numai în situația în care legea o interzice, or în cauză, atât prevederile art. 52 din Constituție cât și dispozițiile art. 504 din C. proc. pen. din 1968 și art. 538 și urm. din actualul C. proc. pen., care au formulări aproximativ similare, fiind deci mai puțin importantă aplicarea legii în timp, permit o asemenea acțiune, în atragerea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale”.

În continuare instanța de apel a făcut referire la Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale pentru a sublinia că, prevederile art. 504 alin. (1) din C. proc. pen. din 1968 sunt constituționale, în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, arătând că prin această decizie nu a fost însă înlăturată condiția privind existența unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde și în continuare incidența sau nu a art. 504 din C. proc. pen., iar nelegalitatea măsurii rezultă din soluția de achitare prin hotărâre judecătorească definitivă, de unde reiese că în prezența unei hotărâri definitive de achitare acțiunea nu poate fi declarată ca inadmisibilă și deci instanța va aprecia asupra caracterului fondat sau întemeiat al acțiunii pe baza probelor administrate.

Din verificarea considerentelor hotărârii invocate de către recurent, Înalta Curte constată faptul că instanța de trimitere nu a statuat asupra legii procesual penale aplicabile speței (aspect care rezultă și din folosirea expresiei fiind deci mai puțin importantă aplicarea legii în timp), scopul considerentelor fiind acela de a motiva soluția de admitere a apelului prin raportare la soluția instanței de fond asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată.

De asemenea nu pot fi primite nici susținerile recurentului, în sensul că din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 45/1998, ar rezulta în accepțiunea Curții de Apel Brașov că o decizie penală de achitare ar echivala cu o recunoaștere a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, câtă vreme, în considerentele redate anterior se arată doar că în prezența unei hotărâri definitive de achitare acțiunea nu poate fi declarată ca inadmisibilă.

Aceasta nu poate conduce de plano la concluzia că instanța de trimitere a apreciat că în prezența unei hotărâri de achitare în mod automat se constată și că măsura de privare de libertate este nelegală câtă vreme s-a menționat în mod expres în considerentele ce fac obiectul analizei că instanța va aprecia asupra caracterului fondat sau întemeiat al acțiunii pe baza probelor administrate.

În aceste condiții, nu se confirmă susținerile recurentului în sensul că, stabilind legea aplicabilă speței ca fiind dispozițiile noului C. proc. pen. și considerând incidentă Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar s-ar fi lipsit de efecte juridice „într-un mod indirect și nespecific” o hotărâre judecătorească intermediară, respectiv decizia civilă nr. 1248/Ap/2016, câtă vreme în rejudecare au fost respectate indicațiile instanței de control judiciar în limitele trasate de aceasta.

Referitor la critica potrivit căreia s-a dat în mod greșit eficiență Deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ privind examinarea recursului în interesul legii, decizie prin care s-a statuat că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicționale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate”, se observă că recurentul susține că deciziile pronunțate în recurs în interesul legii produc efecte juridice de la data publicării în Monitorul Oficial, iar în cauza de față există o hotărâre judecătorească definitivă, anterioară momentului pronunțării Deciziei nr. 15/2017 a ÎCCJ, în speță decizia civilă nr. 1248/Ap/2016, care a tranșat definitiv situația admisibilității prezentei cereri de chemare în judecată.

Această decizie este, într-adevăr obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ceea ce semnifică faptul că, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, instanțele judecătorești sunt obligate să interpreteze dispozițiile ce au făcut obiectul ei, în modalitatea în care Înalta Curte a dat dezlegare problemelor de drept supuse analizei, scopul acestui mecanism fiind cel menționat în mod expres de art. 514 C. proc. civ., respectiv acela de a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești.

Aceasta nu înseamnă însă că, prin hotărârile judecătorești pronunțate anterior acesteia nu se poate da aceeași interpretare problemei de drept puse în discuție, la originea mecanismului recursului în interesul legii fiind tocmai necesitatea de unificare a practicii judiciare, ce constă în existența unor hotărâri judecătorești cu soluții diferite.

În măsura în care, așa cum s-a arătat în precedent, instanța de trimitere, prin decizia civilă nr. 1248/Ap/2016, nu a statuat asupra temeiului de drept al acțiunii și al încadrării acestuia în vechile sau noile dispoziții ale C. proc. pen. și nici nu a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, constituie temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate, ci a dispus administrarea unor probatorii în acest sens, în mod corect prin hotărârea atacată s-a făcut aplicarea considerentelor obligatorii ale deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Videoconferința regională de insolvență Buzău

Recurentul susține că Decizia nr. 15/2017 a ÎCCJ nu se aplică și datorită faptului că, art. 539 alin. (2) din noul C. proc. pen. face trimitere la instituții noi, inexistente la momentul luării și menținerii măsurilor privative de libertate, iar o astfel de interpretare presupune că procurorul sau judecătorii din dosarul penal, ar fi trebuit să respecte o conduită inexistentă la data luării și menținerii măsurilor privative și restrictive de libertate fața de reclamant în baza unor norme legale viitoare.

Sub acest aspect, chiar în cadrul acestei decizii, la paragrafele 33-55 ÎCCJ a expus raționamentul pentru care a statuat că sintagma „instanța de judecată învestită cu judecarea cauzei” din art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. se referă doar la instanța penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanță sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac, că, organele judiciare penale au obligația de a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate și că instanțele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispozițiile art. 539 alin. (1) din C. proc. pen.

Pe de altă parte, s-a arătat că analiza eventualului caracter nelegal al arestării unei persoane, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de condamnare (în faza de executare a pedepsei), se poate realiza de asemenea de către instanța penală pe calea contestației la executare, reglementată în dispozițiile art. 597- 599 din C. proc. pen., iar pentru situația în care o persoană ar fi reținută/arestată în afara oricărui cadru legal, respectiv în cursul procesului, cu toate fazele acestuia (urmărire penală, cameră preliminară, judecată sau executare), vor fi incidente dispozițiile C. pen. care sancționează aceste fapte ca infracțiune, respectiv infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 din C. pen.. Or, în această situație, caracterul nelegal al reținerii/arestării se constată chiar în cadrul procesului penal în care se anchetează respectiva infracțiune.

De altfel, ceea ce susține recurentul este inaplicabilitatea dispozițiilor art. 539 alin. (1) din C. proc. pen., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii de achitare, apreciind că sunt incidente dispozițiile art. 504 și următoarele din vechiul C. proc. pen., în vigoare pe la data luării și menținerii măsurilor restrictive de libertate, care au fost supuse instituțiilor și procedurilor prevăzute la acea dată.

Or, sub acest aspect, prin Decizia nr. 76/2018 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2014, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că „legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 551 și 552 din C. proc. pen. din 2010”.

Această Decizie pronunțată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ.

În cadrul acestei decizii, la paragrafele 117-125 a fost clarificată pe deplin problema de drept referitoare la legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară stabilindu-se că este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din C. proc. pen. din 1968, respectiv art. 551 și 552 din C. proc. pen. adoptat prin Legea nr. 135/2010.

Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este reglementată în cuprinsul ambelor coduri de procedură penală sus-menționate (din 1968, respectiv din 2010) în partea specială, titlul IV „Proceduri speciale”, capitolul IV, respectiv capitolul VI, (…), dar care reflectă fiecare în parte esența obiectului reglementării, iar procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în C. proc. pen., ceea ce are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., de la care derogă în temeiul principiului „specialia generalibus derogant”.

Totodată, s-a arătat că prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacră principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenței unei fapte culpabile care să fi generat paguba, iar dreptul la repararea pagubei, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. (2) din C. proc. pen. din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din C. proc. pen. din 2010], moment de care legea specială leagă nașterea dreptului la acțiune.

În condițiile în care raportul juridic dintre persoana îndreptățită și stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei și obligația statului de a plăti despăgubirea, se naște, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă, s-a concluzionat că data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situații juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivității legii civile, așa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) și (5) din C. civ.

Ca atare, nu legea aplicabilă la data luării măsurilor restrictive de libertate este aplicabilă solicitării reclamantului ci legea în vigoare la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare a apelantului reclamant, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită, în raport cu care acesta a apreciat că măsura privativă de libertate luată pe parcursul procesului penal, este una nelegală, respectiv data pronunțării în mod definitiv a deciziei penale nr. 121/04.02.2015 a Curții de Apel Ploiești.

Prin raportare la aceasta, în mod corect a apreciat instanța anterioară că nu sunt incidente dispozițiile art. 504 din noul C. proc. pen., ci cele ale art. 539 din vechiul C. proc. pen., acesta fiind, de altfel, și temeiul inserat în cadrul cererii de chemare în judecată.

Concluzia reținerii incidenței art. 539 din Noul C. proc. pen., argumentată anterior nu poate fi combătută din prisma raționamentului deciziei civile nr. 812A din 23.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția III a Civilă, în soluționarea dosarului nr. x/2015, având ca obiect cererea reclamantului C., inculpat în același dosar ca și reclamantul A., întrucât, așa cum corect s-a reținut de instanța anterioară, în sistemul nostru de drept jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

Este adevărat că, de principiu este de dorit ca unor situații similare să le fie aplicate aceleași temeiuri și jurisprudența să aibă caracter unitar, dar aceasta nu înseamnă egalizarea extremă, câtă vreme fiecare caz în parte are specificul lui, care poate varia dintr-o multitudine de motive.

În acest sens, în cadrul considerentelor hotărârii CEDO din 10 mai 2012 în cauza Albu și alții contra României, s-a arătat că posibilitatea unui conflict între hotărârile judecătorești reprezintă o trăsătură inerentă a oricărui sistem judiciar care are la bază mai multe curți de apel, cu autoritate asupra razei lor de competență teritorială. Astfel de diferențe pot apărea, de asemenea, în cadrul aceleiași instanțe, însă, în sine, acest fapt nu poate fi considerat drept unul contrar Convenției.

Or, instanța anterioară a apreciat în mod corect că în cauză, a intervenit ulterior deciziei civile nr. 812A din 23.11.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, un mecanism pentru unificarea practicii judiciare, conturat prin Deciziile nr. 15/2017 și nr. 76/2018 ale ÎCCJ, ale căror considerente au o forță juridică superioară celor enunțate de recurent dintr-o altă decizie de speță.

Ca atare, vor fi respinse criticile recurentului în sensul că, temeiul juridic al cauzei de față este art. 504-506 din vechiul C. proc. pen., ca normă în vigoare la data luării și menținerii măsurilor privative de libertate, situație în care ar avea incidență Decizia nr. 45/1998 a CCR, întrucât aceste concluzii sunt eronate, față de interpretarea actelor normative în materie dată prin Deciziile nr. 15/2017 și nr. 76/2018 ale ÎCCJ.

În ceea ce privește nelegalitatea încheierii de ședință din data de 28.02.2019, recurentul susține că prin probatoriul solicitat a fi încuviințat, respectiv cel administrat în cauza penală, dorea să demonstreze nelegalitatea măsurii privării de libertate și ar fi fost util pentru analiza completă a circumstanțelor cauzei, însă instanța a respins în mod nejustificat parte din probele depuse la dosar, încălcând dreptul la apărare și principiul aflării adevărului.

Prin încheierea criticată, Curtea de Apel Brașov, a încuviințat în parte proba cu înscrisurile ce au fost depuse la dosarul cauzei de apelantul reclamant A., respectiv hotărâri judecătorești, în măsura în care acestea sunt înscrisuri noi, nedepuse în fața primei instanțe, în niciunul dintre ciclurile procesuale și a respins proba cu declarația apelantului reclamant dată în fața organului de urmărire, declarații de martori și orice alte înscrisuri care reprezintă mijlocul de probă specific administrat în cadrul procesului penal, apreciind că aceste înscrisuri nu sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, raportat la obiectul acesteia și la motivele de apel.

De asemenea a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de Ministerul Public, apreciind proba pertinentă, concludentă și utilă soluționării cauzei, în condițiile în care reprezintă hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele penale, înscrisuri depuse atât în dovedirea apelului formulat de DNA și apelului formulat de Statul Român și în contraprobă față de apelul formulat de apelantul reclamant A. și a respins proba cu mijlocul tehnic, constând în suportul optic conținând înregistrarea audio a unui apel telefonic ce a stat la baza cercetării penale a apelantului reclamant, pentru aceleași considerente ce au fost expuse cu privire la înscrisurile ce nu au fost încuviințate aceleiași părți, respectiv acelea că, în cauză, nu se tinde la stabilirea vinovăției sau nevinovăției, această chestiune fiind stabilită definitiv de către o instanță penală, proba apărând așadar ca nefiind pertinentă soluționării cauzei, raportat la obiectul acesteia și motivele de apel formulate de toate părțile litigante.

Ca atare, instanța de apel a dat valență dispozițiilor art. 255 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căruia: „probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului”, apreciind că mijlocul material de probă propus de către reclamant nu este de natură să conducă la soluționarea litigiului, soluția impunându-se de altfel în condițiile în care mijloacele materiale de probă au fost supuse analizei și apreciate în soluționarea cauzei de către instanța penală.

Modul în care instanța anterioară a apreciat asupra utilității unei probe nu poate constitui un motiv de nelegalitate încadrabil în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., recurentul neaducând critici care să atragă aplicarea acestor dispoziții prin prisma modului de încuviințare și administrare a probatoriului de către instanța anterioară.

Recurentul a prezentat pe larg situația de fapt și argumentele pentru care prin decizia penală nr. 121/2015 a Curții de Apel Ploiești, secția penală, s-a constatat definitiv că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, considerând că măsura privativă de libertate a fost nelegală, susținând că în cauză nu există nicio probă sau motiv verosimil pentru aplicarea celei mai grave sancțiuni și nici ulterior, pentru menținerea tuturor măsurilor restrictive de libertate, pentru o perioadă excesiv de mare.

Modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt dedusă judecății este consecința interpretării probatoriului administrat în cauză și nu reprezintă nicidecum modul în care au interpretat dispozițiile legale incidente, astfel încât toate aceste aspecte nu pot fi cenzurate în calea de atac a recursului.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, dar și cele a căror administrare nu s-a încuviințat, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută deja.

De asemenea, în cadrul cererii de recurs s-a precizat că despăgubirile în cauză au fost solicitate și ca urmare a măsurii controlului judiciar, dispus nelegal de la data de 05.05.2009, pentru o perioadă de aproape 6 ani, pană la data de 04.02.2015, dată la care, prin intermediul deciziei penale nr. 121, definitivă, pronunțată de către Curtea de Apel Ploiești, secția Penală în dosarul nr. x/2009 reclamantul a fost achitat, constatându-se că fapta pentru care a fost trimis în judecată nu există, dar și datorită duratei excesiv de mare (6 ani), situație în care au fost încălcate prevederile art. 6 CEDO privind termenul rezonabil al procesului penal.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că recurentul nu a dezvoltat această apărare, astfel încât nu poate fi supusă analizei instanței de control judiciar, în condițiile inexistenței unei critici ce ar viza raționamentul instanței de apel.

Pe de altă parte, în ceea ce privește afirmația că despăgubirea solicitată de reclamant este justificată avându-se în vedere și durata procesului penal care nu a fost una rezonabilă, Curtea de Apel Brașov a reținut că „acest aspect este unul nou, invocat pentru prima dată în calea de atac, contrar dispoz. art. 478 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme acesta nu a învestit prima instanță, prin cererea de chemare în judecată, cu această chestiune distinctă privind durata rezonabilă sau nu a procesului penal, din întreaga motivare a cererii, rezultând numai ideea despăgubirii sale pentru prejudiciul moral și material suferit ca urmare a arestării sale nelegale, respectiv a erorii judiciare”.

Așadar, curtea a considerat că „această chestiune este una distinctă de eroarea judiciară afirmată prin cererea introductivă de instanță, neputând fi invocată prin cererea de apel numai în sprijinul cuantumului despăgubirii pentru eroarea judiciară, așa încât, prin prisma art. 6 din CEDO, aceasta poate fi analizată în mod de sine stătător numai de către o instanță anume învestită în acest sens, ceea ce nu este cazul în cauza de față. Mai mult, dacă, totuși, se ia în considerare numai caracterul său de argument în plus pentru majorarea despăgubirii, conform declarației de apel formulate de apelantul reclamant, acesta este neîntemeiat în contextul în care neîntemeiat este însuși petitul cererii introductive de instanță, față de considerentele expuse”.

Aceste motive nu au fost atacate pe calea recursului, în cadrul cererii ce face obiectul prezentei analize nefiind identificate critici care să vizeze considerentele instanței de apel sub acest aspect, astfel că rămân câștigate cauzei bucurându-se de autoritate de lucru judecat, în condițiile art. 430 C. proc. civ.

În cadrul ultimului motiv de recurs se susține că hotărârea este nemotivată, fiind incident art. 488 alin. (6) C. proc. civ., deoarece instanța nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel invocate considerând prioritară analiza legii penale aplicabile cauzei de față.

Din analiza considerentelor deciziei apelate, rezultă că instanța de apel a verificat, cu prioritate, dacă dreptul la despăgubire este unul născut și actual, constatând că din probele administrate în cauză nu rezultă fapta ilicită ca și condiție pentru angajarea răspunderii pentru erori judiciare și privare nelegală de libertate.

Or, în vederea angajării răspunderii speciale prevăzute de art. 539 C. proc. pen., este necesar să se facă dovada, în forma impusă de actul normativ indicat, că măsurile au fost nelegale, ceea ce instanța de apel a apreciat că nu s-a dovedit.

În aceste condiții apare corectă motivarea instanței în sensul că dacă nu se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de drept. Efectuarea unor demersuri judiciare care au condus la achitarea sa, constituie o materializare a ordinii de drept în materie penală și procesual penală, deoarece vinovăția sau nevinovăția unei persoane trebuie demonstrată în cursul unor dezbateri judiciare, cu respectarea dreptului la apărare. … Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală (deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).

Raportat la constatarea caracterului legal al măsurii privative de libertate și, pe cale de consecință, a soluției ce se va pronunța în cauză, Curtea de Apel apreciat în mod corect că nu se mai impune analiza argumentului referitor la cuantumul despăgubirii solicitate prin cererea de chemare în judecată precum și a celorlalte critici din declarațiile de apel, acestea fiind dependente de motivul de apel analizat în mod prioritar, după cum s-a reținut mai sus.

Înalta Curte observă că recurentul-reclamant a menționat formal faptul că instanța nu s-a pronunțat pe toate motivele de apel invocate, ceea ce ar atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ce vizează nelegalitatea hotărârii atacate atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Premisa logică a soluționării prezentei căi de atac este invocarea efectivă (nu formală) a unuia dintre motivele de casare și ea presupune verificarea de către instanța de recurs a susținerilor încorporate cererii de recurs, ceea ce nu se verifică în situația de față.

Susținerile recurentului în sensul că instanța de apel nu a examinat și nu a dat un răspuns bogat argumentat tuturor motivelor de apel în speța dedusă judecații este nefondată, instanța de apel argumentând, în esență, în mod pertinent soluția adoptată.

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incident în speță niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 28 februarie 2019 și a deciziei civile nr. 287Ap din 5 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă.

Sursa informației: www.scj.ro.

Atragerea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară was last modified: noiembrie 22nd, 2022 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.