Asumarea unei obligaţii de garanţie de către o societate pentru o persoană fizică. Hotărârea adunării asociaţilor

• NCC: art. 1.266-1.269
• NCC: art. 1.280
• NCC: art. 1.281
• NCC: art. 1.295-1.314
• NCC: art. 2.158
• NCPC: art. 14
• NCPC: art. 249
• NCPC: art. 264 alin. (2)
• NCPC: art. 36
• NCPC: art. 453
• NCPC: art. 488 pct. 6
• NCPC: art. 496

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 20.02.2018, pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B., în baza prevederilor art. 2.164 C. civ., obligarea pârâtului la restituirea împrumutului în valoare de 50.785 euro, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 397 din 22 februarie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Într-o primă critică, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susține că instanța pornind de la o anumită teză, conform căreia împrumutul s-a realizat către societate și ignorând toate probatoriile din care rezultă atât contextul în care a fost acordat împrumutul cât și persoana împrumutatului, care infirmau vădit această susținere, nu ar fi oferit nicio motivare cu privire la argumentele pentru care instanța a considerat că aceste probe nu sunt relevante în cauză.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv înscrisul intitulat de reclamant „recognitiv”, interogatoriile administrate pârâtului și reclamantului, dar și declarația martorului D., apreciind că, nu s-a făcut dovada că s-ar fi acordat cu titlu de împrumut de către reclamant sumele solicitate către pârât în nume personal ci, doar că au existat discuții despre nevoia echipării firmei C. S.R.L. cu echipamente medicale, „ca să se facă clinica” și că la un moment dat s-a discutat despre restituirea unor sume de bani, fiind posibil ca aceste sume să fi fost acordate cu titlu de împrumut către societate.

Curtea a apreciat că acestea au fost sume care au intrat în societate în perioada 26.02.2013-26.12.2013, cât timp în înscrisul de care se prevalează chiar reclamantul sunt enumerate niște date cu indicarea în dreptul fiecărei date a unor sume de bani în RON sau în euro, fiind menționat totalul și apoi semnătura pârâtului și ștampila societății C. S.R.L. Prin urmare, sumele respective în cuantum total de 50785 euro au fost plătite către societate, aspect confirmat de către B., care în acea perioadă era administratorul societății, atât prin aplicarea semnăturii olografe a acestuia în calitate de administrator cât și prin aplicarea ștampilei societății.

De asemenea s-a apreciat că nu se poate reține susținerea apelantului că aplicarea ștampilei societății a fost realizată pentru garantarea împrumutului sau pentru a spori gradul de încredere al creditorului cât timp garantarea unui eventual împrumut nu se realizează prin aplicarea unei ștampile, iar asumarea unei obligații de garanție de către o societate pentru o persoană fizică nu se poate realiza în această manieră ci prin hotărârea adunării asociaților.

În condițiile în care, reclamantul nu a făcut dovada contractului de împrumut pentru suma totală de 50785 euro cu un înscris autentic sau un înscris sub semnătură privată, Curtea de Apel, acceptând că există un început de dovadă scrisă sub forma unei scrieri provenind de la pârât și procedând la completarea probatoriului cu proba testimonială, a considerat că dovada existenței contractului de împrumut între reclamant și pârât în numele său personal, iar nu al societății al cărei administrator era acesta, trebuia să fie indubitabilă. Or, afirmațiile martorului că s-au întâlnit în trei și că au discutat despre nevoile firmei, reclamantul fiind de acord să contribuie cu aceste sume „ca să se facă clinica” nu au dus la configurarea asumării obligațiilor de restituire a împrumutului în nume personal de către pârât către reclamant ci la premisele demarării unei afaceri din care fiecare să obțină un profit.

În raport de aceste elemente, curtea a considerat că nu s-a făcut dovada existenței unui contract de împrumut între cele două persoane fizice și, deși este adevărat că în lipsa documentelor contabile ale societății C. S.R.L., nu se poate stabili dacă sumele au fost înregistrate în contabilitate cu acest titlu, aceste aspecte nu fac obiectul dedus judecății în prezenta cauză.

După cum se poate lesne observa, instanța a expus în mod coerent raționamentul care a condus la concluzia că nu s-a făcut dovada acordării împrumutului către pârât ca persoană fizică, ci în considerarea sa de reprezentant al societății C. S.R.L.

Deși recurentul apreciază că se realizează o confuzie între calitatea de asociat a intimatului în baza căreia acesta se împrumuta cu diverse sume cu scopul declarat de a finanța activitatea societății sale și calitatea de administrator al acesteia, în cuprinsul cererii de recurs recunoaște că în acea perioadă pârâtul avea atât calitatea de asociat cât și pe cea de administrator al persoanei juridice în cauză, astfel încât, nu s-a făcut dovada că ar fi aparținut altei persoane calitatea de reprezentant legal al societății și nici că au fost încălcate dispozițiile art. 1.295 – 1.314 C. civ. privind reprezentarea.

Criticile din cererea de recurs în sensul că instanța de apel nu a examinat toate probatoriile și nu a dat un răspuns bogat argumentat problemelor de fapt și de drept în speța dedusă judecații sunt nefondate, instanța de apel motivând, în esență, în mod pertinent soluția adoptată.

Faptul că instanța de apel nu ar fi analizat în detaliu fiecare argument apreciat de recurentul reclamant ca fiind determinant pentru admiterea cererii sale nu poate echivala cu nemotivarea hotărârii atacate, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, au fost expuse considerentele relevante pentru care s-a ajuns la soluția pronunțată.

Ca atare criticile vizând nemotivarea hotărârii atacate nu sunt fondate, decizia recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Aprecierile recurentului referitoare la faptul că nici măcar intimatul nu a susținut, prin poziția procesuală adoptată, că ar fi acționat în calitate de reprezentant al societății și nu în nume personal, că acesta însuși a înregistrat în cadrul societății pe care o administra parte din sumele primite de la A. ca reprezentând propria sa creditare către societate, pe care ulterior, în cea mai mare parte, a și retras-o din societate în nume personal, că în cadrul evidenței contabile a societății, recurentul nu figura în calitate de creditor, ceea ce denotă voința intimatului de a se împrumuta în nume personal nu în calitate de reprezentant al societății, că alte operațiuni de creditare, realizate direct către societate, erau înregistrate în contabilitatea societății și se realizau în baza unor înscrisuri, reprezintă aspecte ce vizează stabilirea situației de fapt ca urmare a operațiunii de interpretare a probatoriilor administrate.

Sub acest aspect se reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, (balanța de verificare la nivelul lunii iunie 2013, documentele privind contractele de împrumut încheiate de aceeași societate cu E. și F., raportul de activitate al lui B., administratorul societății C. S.R.L care ar releva practica și conduita uzuală a părților cu privire la evidențierea operațiunilor de creditare etc.) pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare.

De asemenea, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispozițiile art. 1.280 C. civ., potrivit cărora contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel sau ale art. 1.281 C. civ. privind opozabilitatea efectelor contractului, așa cum solicită recurentul.

În realitate, așa cum s-a arătat anterior, argumentul principal pentru care s-a apreciat că sumele împrumutate au fost plătite către societate, a fost aplicarea semnăturii olografe a administratorului societății, B. cât și a ștampilei societății pe înscrisul recognitiv de care a înțeles să se prevaleze chiar recurentul reclamant, ceea ce a condus la concluzia că părțile raportului juridic sunt reclamantul și societatea al cărei administrator era pârâtul.

Curtea de Apel a înlăturat susținerea apelantului că aplicarea ștampilei societății a fost realizată pentru garantarea împrumutului sau pentru a spori gradul de încredere al creditorului având în vedere că garantarea unui eventual împrumut nu se realizează prin aplicarea unei ștampile, iar asumarea unei obligații de garanție de către o societate pentru o persoană fizică nu se poate realiza în această manieră, ci prin hotărârea adunării asociaților.

Ca atare, instanța a procedat la analiza înscrisului întocmit între părți, făcând trimitere la dispozițiile art. 1.266 -1.269 C. civ. și arătând în mod expres, în contra a ceea ce susține recurentul, cum a înțeles a aplica regulile de interpretare pentru a ajunge la concluzia că probele administrate la solicitarea părților nu au dus la configurarea asumării obligațiilor de restituire a împrumutului în nume personal de către pârât către reclamant.

Recurentul a mai susținut că sarcina probei calității în care a acționat intimatul la primirea sumelor de bani este stabilită greșit de către instanță, reținând că nu a făcut dovada indubitabilă a faptului că împrumutul a fost acordat în nume personal și nu societății, critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Instanța de apel a reținut că dovada contractului de împrumut pentru suma totală de 50785 euro trebuia efectuată printr-un înscris autentic sau a unui înscris sub semnătură privată, lucru care nu s-a întâmplat.

De asemenea, acceptând că există un început de dovadă scrisă sub forma unei scrieri provenind de la pârât și procedând la completarea probatoriului cu proba testimonială, a concluzionat că prin aplicarea ștampilei societății există prezumția că împrumutul a fost acordat persoanei juridice S.C. C. S.R.L, prin administrator și nu acestuia din urmă, în nume propriu, ca persoană fizică.

În aceste condiții, câtă vreme instanța de apel a considerat că s-a dovedit că împrumutul a fost acordat persoanei juridice, în mod corect s-a apreciat că reclamantul trebuie să probeze, în contra înscrisului de care el însuși s-a prevalat, că împrumutul a fost acordat persoanei fizice B. și nu persoanei juridice C. S.R.L., prin administrator, pentru a fi respectate dispozițiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Reclamantul nu s-a aflat în imposibilitatea dovedirii unui fapt negativ, așa cum se menționează în cererea de recurs, respectiv că B. nu a acționat în calitate de administrator al societății ci în nume propriu, ci obligația sa era aceea de a dovedi că împrumutatul este persoana fizică pe care a înțeles a o chema în judecată, lucru care nu s-a întâmplat.

Existența unor dovezi privind remiterile repetate, în formă materială, către persoana fizică B. a sumei totale de 50.785 euro, a unor dovezi din care rezultă că cea mai mare parte a banilor nu au fost folosiți în interesul societății, neregăsindu-se în evidența contabilă, ca în cazul altor împrumuturi, țin de stabilirea situației de fapt și de modul în care probele administrate au fost interpretate, operațiune specifică instanțelor de fond și de apel, conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare și nicidecum instanței de recurs, care poate efectua doar un control de legalitate și nu de temeinicie conform dispozițiilor C. proc. civ.

De asemenea, va fi respinsă și critica potrivit căreia în condițiile în care este pusă în discuție calitatea titularului obligației de restituire conform art. 2158 C. civ. și art. 36 C. proc. civ. și se invocă existența unui alt debitor, mijlocul procedural îl constituie excepția lipsei calității procesual pasive, excepție care nu a fost invocată în speță și nu ar fi fost pusă în dezbaterea părților potrivit dispozițiilor art. 14 C. proc. civ.

Faptul că art. 2.158 C. civ. stabilește calitatea părților de împrumutător, respectiv împrumutat în cazul împrumutului de consumație nu impune de plano ca rezolvarea acțiunii de față să se facă strict prin prisma admiterii excepției lipsei calității procesual pasive, câtă vreme instanța anterioară a stabilit primirea de către B., pârâtul din prezenta cauză a sumelor împrumutate, dar nu în nume propriu, ci ca reprezentant al S.C. C. S.R.L, ceea ce a condus la respingerea, pe fond a acțiunii.

Potrivit art. 36 C. proc. civ., „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiecte/e raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.

Or, în speță s-a procedat tocmai la verificarea existenței dreptului afirmat, respectiv a dreptului reclamantului la restituirea sumelor împrumutate, ceea ce constituie o chestiune de fond, nefiind obligatoriu ca intimatul să invoce lipsa calității procesual pasive.

Pe de altă parte, nu se poate aprecia că au fost încălcate dispozițiile art. 14 C. proc. civ., potrivit cărora „Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate” și „își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.

Prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel, intimatul a invocat că înscrisul menționat nu consemnează remiterea, de către reclamant, cu acest titlu (de împrumut), a unei sume de bani și nici obligația pârâtului de restituire a sumei împrumutate către reclamant, că înscrisul nu a fost „parafat” cu ștampila societății C. S.R.L., ci a fost semnat de către pârât, în calitate de administrator al acestei persoane juridice. Din această perspectivă, se impune a fi subliniat și faptul că persoana asociatului/administratorului și persoana juridică nu se confundă, iar operațiunea de „parafare” nu este reglementată juridic, aceasta neputând fi apreciată ca o garantare.

Ca atare, aspectele avute în vedere de instanță la soluționarea cererii de apel au fost invocate de intimat prin întâmpinare, au fost cunoscute de apelant, astfel încât nu se poate aprecia că a fost încălcat principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare garantate de art. 13 și 14 C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs, încadrabil în disp. art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a vizat modul de interpretare a înscrisului reținut ca început de dovadă scrisă, apreciindu-se, printre altele, că acesta ar fi fost întocmit unilateral de intimat și înmânat ulterior operațiunii juridice a împrumutului și nu poate modifica conținutul acesteia și calitatea părților și că aplicarea ștampilei societății pe acesta nu poate constitui o probă în contestarea calității de debitor a intimatului, precum și alte argumente în susținerea concluziei că împrumutul a fost acordat pârâtului ca persoană fizică și nu în calitate de administrator al S.C. C. S.R.L..

Așa cum s-a arătat anterior, interpretarea probatoriilor și stabilirea situației de fapt de către instanțele de fond și de apel nu pot constitui un motiv de recurs încadrabil în dispozițiile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel încât aceste critici nu pot forma obiectul controlului judiciar.

Pe de altă parte, nu se poate aprecia că instanțele anterioare, prin valorificarea acestui înscris, de care s-a prevalat chiar reclamantul, au încălcat dispozițiile art. 279 C. proc. civ., referitoare la registrele și hârtiile domestice, registre care, prin definiție, nu aparțin profesioniștilor și a căror ținere nu este obligatorie, câtă vreme s-a stabilit că acesta este asumat de o persoană juridică, prin administrator.

Faptul că, referitor la interpretarea acestui înscris, instanța de apel a făcut trimitere, mutatis mutandis, la dispozițiile art. 1.266-1.269 C. civ., nu poate conduce la concluzia aplicării greșite a acestor dispoziții de drept material, câtă vreme instanța a arătat în mod explicit că acestea, deși reglementează reguli de interpretare a contractelor, iar înscrisul de la fila x nu reprezintă un „contract” ci o „scriere” provenită de la pârât, ele oferă elemente care pot fi coroborate cu celelalte probe administrate în cauză. Astfel, cât timp sunt enumerate niște date cu indicarea în dreptul fiecărei date a unor sume de bani în RON sau în euro, fiind menționat totalul și apoi semnătura pârâtului și ștampila societății C. S.R.L., Curtea a apreciat că acestea au fost sume care au intrat în societate în perioada 26.02.2013-26.12.2013.

Referitor la susținerile că voința recurentului a fost aceea de a-l împrumuta pe intimatul B., în considerarea relațiilor personale, a apartenenței la aceeași comunitate și la solicitarea reprezentanților acestei comunități, discuțiile între părți având loc întotdeauna la nivel personal instanța de apel a reținut că nu au fost dovedite astfel că acestea nu pot forma obiectul unei critici de nelegalitate în calea de atac a recursului.

Nu se poate aprecia că instanța a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.268 C. civ., potrivit cărora (1)clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel mai bine naturii si obiectului contractului. (2)Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu si de uzanțe.

Astfel cum a reținut instanța anterioară, în speță nu s-a procedat la interpretarea unor clauze contractuale ci a unui înscris recognitiv ce îi aparține intimatului. Chiar și în condițiile în care s-ar fi apreciat că există un dubiu al calității în virtutea căruia pârâtul a semnat înscrisul ca debitor al obligației de restituire a sumei împrumutate – respectiv în nume propriu, ca persoană fizică, sau în calitate de administrator al persoanei juridice, regula impusă de art. 1269 C. civ., potrivit căruia (1) dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă ar fi impus aceeași concluzie favorabilă celui ce s-a obligat, respectiv asumarea datoriei în numele societății juridice, ca administrator al acesteia și nu în nume propriu.

În raport de aceste considerente ce rezolvă problema esențială necesară pentru dezlegarea pricinii, apar ca fiind fără relevanță toate susținerile ce vizează modul de interpretare a probatoriilor administrate, cum ar fi scopul pentru care a fost întocmit înscrisul, valoarea acordată acestuia, interpretarea sintactico morfologică a acestuia, situația altor creditări în numele societății, conduita generală a intimatului, anterior și ulterior primirii sumelor împrumutate dar și în cadrul unor alte dosare aflate pe rolul instanțelor, etc. nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Față de considerentele mai sus arătate, nefiind aplicabile în speță niciunul din motivele de nelegalitate invocate, încadrabile în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 154 din 28 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant A., ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 1.785 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Sursa informației: www.scj.ro.