Aspecte privind istoria dreptului internațional al protecției faunei sălbatice
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Protecția faunei sălbatice terestre și acvatice prin intermediul instrumentelor de drept internațional este departe de a fi o preocupare de dată recentă. Aparența iuventuții dreptului internațional al protecției faunei sălbatice este întreținută de interesul redus manifestat de doctrină pentru istoria disciplinei. Această abordare a problematicii protecției faunei sălbatice este explicabilă, până la un punct, prin imperativul salvării biodiversității contemporane. Din această perspectivă, analiza instrumentelor de drept internațional al protecției faunei sălbatice aflate în vigoare, care are ca rezultat formularea de concluzii și propuneri de lege ferenda, prezintă aplicabilitate practică directă. Însă, interesul pentru analiza instrumentelor de drept internațional în vigoare este departe de a fi un indicator al futilității studiului evoluției dreptului în materie, maxima potrivit căreia „cel care nu-și cunoaște trecutul este condamnat să-l repete” fiind pe deplin aplicabilă (și) în acest caz.
După menționarea legislației de conservare a naturii existente în antichitate sau în evul mediu, „mulți comentatori își încep relatările la începutul secolului douăzeci. Din păcate, făcând acest lucru, ei nu reușesc să menționeze o serie de încercări timpurii de protecție a mediului, inclusiv Convenția din 1867 dintre Franța și Marea Britanie referitoare la pescuit, Convenția din 1869 pentru Reglementarea uniformă a pescuitului în Rin, Convenția din 1882 privind pescuitul în Marea Nordului (pescuitul excesiv)”[1].
Rar amintit în doctrină[2], primul instrument de drept internațional asupra căruia ne oprim provine din secolul al XVIII-lea și este Tratatul de Alianță[3] încheiat la Versailles, la 20 iunie 1780, între regele Franței, Louis XVI (1754-1793), și episcopul principe al Baselului, Friedrich Ludwig von Wangen zu Geroldseck (1727–1782).
Deși scopul tratatului nu îl constituie protecția mediului înconjurător, articolul 8 are meritul de a reglementa problematica faunei sălbatice de interes cinegetic și halieutic de ambele părți ale frontierei comune celor două state, stabilind în același timp și reguli de cooperare judiciară internațională. În esență, „pentru a stabili o jurisprudență egală și uniformă în ceea ce privește infracțiunile silvice și cele referitoare la vânătoare și pescuit, cele două părți contractante au convenit să se bazeze pe ordonanța privind apele și pădurile emisă în Franța, în anul 1669”, competența de soluționare a cauzei revenind instanței de la locul săvârșirii faptei, indiferent de domiciliul suspectului (și implicit de naționalitatea sa!).
Ulterior, de-a lungul întregului secol al XIX-lea, problematica exploatării resurselor acvatice vii își va găsi ecou într-o multitudine de instrumente de drept internațional, parte din ele enumerate în tabelul următor[4].
Nr. ctr. | Instrumente de drept internațional |
1. | Convenția dintre Marea Britanie și Franța privitoare la pescuitul în Canalul Mânecii, semnată la 2 august 1839[5] |
2. | Convenția dintre Franța și Marea Britanie referitoare la pescuit, semnată la Paris la 11 noiembrie 1867[6] |
3. | Convenția dintre Marele Ducat de Baden și Elveția privind pescuitul în Rin între Constance și Basel, semnată la Berna la 9 decembrie 1869 |
4. | Convenția dintre Marele Ducat de Baden și Elveția privind pescuitul în Rin și afluenții acestuia, precum și în Lacul Constance, semnată la Basel la 25 martie 1875 |
5. | Convenția dintre Franța și Elveția privind reglementarea pescuitului în apele de frontieră, semnată la 28 decembrie 1880[7] |
6. | Convenția dintre Marea Britanie, Germania, Belgia, Danemarca, Franța și Țările de Jos privind poliția pescuitului în Marea Nordului (Convenția pescuitului excesiv), semnată la Haga la 6 mai 1882 |
7. | Convenția dintre Elveția, Germania și Țările de Jos privind reglementarea pescuitului somonului în bazinul fluviului Rin, semnată la Berlin la 30 iunie 1885 |
8. | Convenția dintre Franța și Spania privind pescuitul în [n.n.-râul] Bidassoa, semnată la Bayonne la 18 februarie 1886[8] |
9. | Convenția între Elveția, Marele Ducat de Baden și Alsacia-Lorena de stabilire a unor dispoziții uniforme privind pescuitul în Rin și afluenții săi, inclusiv Lacul Constance (cu protocol final), semnată la Lucerna la 18 mai 1887 |
10. | Convenția dintre Germania și Luxemburg privind reglementarea pescuitului în apele de frontieră, semnat la Luxemburg la 5 noiembrie 1892 |
11. | Convenția dintre Austro-Ungaria, Baden, Bavaria, Liechtenstein, Elveția și Württemberg privind pescuitul în Lacul Constanța, cu protocol, încheiată la Bregenz la 5 iulie 1893 |
12. | Regulamentul de pescuit în fluviul Miño din 15 mai 1897, elaborat în temeiul art. 5 din anexa nr. 6 a Tratatului între Spania și Portugalia privitor la relațiile comerciale și navigație încheiat la 27 martie 1893 |
13. | Convenția dintre Marele Ducat de Baden și Elveția privind pescuitul [n.n. – în fluviul Rin și Lacul de Jos], cu regulamente, încheiată la Constance la 3 iulie 1897 |
Trecerea în revistă a instrumentelor de drept internațional având ca obiect resursele acvatice ne conduce, prin raportare la frecvența lor într-un areal dat, la concluzia potrivit căreia leagănul materiei se găsește în Europa Apuseană[9]. Raportându-ne la o primă clasificare a instrumentelor de drept internațional, „neglijată de regulă de către doctrinarii autohtoni, (…) cea în funcție de criteriul numărului de părți ale instrumentului”[10], observăm preponderența celor bilaterale.
Justificat de necesitatea coeziunii studiului nostru, instrumentele enumerate au în comun reglementarea problematicii resurselor acvatice vii în ape transfrontaliere sau în marea liberă[11], fără însă ca în epocă demersurile internaționale să vizeze în exclusivitate acest domeniu de activitate[12], doar analiza fiecăruia dintre aceste instrumente în parte, putând să justifice etichetarea lor ca acte de reglementare internațională a protecției faunei sălbatice acvatice sau a poliției locului de desfășurare a unei activități lucrative.
După trecerea în revistă a tuturor reglementărilor enumerate tabelar considerăm că măsurile de conservare și protecție a speciilor de faună sălbatică acvatică propuse de unele dintre instrumentele de drept internațional enumerate în tabel vizează o sumedenie de aspecte și constituiau mecanisme apte să conducă la atingerea obiectivului propus.
Astfel, spre exemplu, Convenția dintre Elveția, Germania și Țările de Jos privind reglementarea pescuitului somonului în bazinul fluviului Rin, semnată la Berlin la 30 iunie 1885, aflată încă în vigoare[13], interzice, în porțiuni determinate ale Rinului și afluenților săi, folosirea pentru pescuit a anumitor unelte de pescuit pentru capturarea somonului[14], pescuirea somonului și alosei[15], cu orice tip de unelte de pescuit, timp de 24 de ore săptămânal, de sâmbătă de la ora 6 seara până duminică la ora 6 seara[16], iar în zonele favorabile depunerii icrelor, pescuitul pentru șase săptămâni, în perioada 15 octombrie-31 decembrie, pe cale de excepție putând fi autorizat pescuitul în scopul utilizării elementelor de reproducere pentru piscicultură, cu încălcarea ambelor tipuri de perioade de prohibiție[17]. Totodată părțile se obligau ca prin legislația națională să stabilească dimensiunea minimă ale exemplarelor de somon care pot fi reținute la pescuit, respectiv care pot fi comercializate, precum și să adopte reglementările necesare executării convenției, inclusiv în materie penală[18].
În scopul înmulțirii somonului, părțile urmau să ia măsurile necesare pentru ca accesul somonilor către locurile naturale de depunere a icrelor din afluenți sunt din nou deschise și accesibile somonului în perioada de reproducere și pentru utilizarea elementele de reproducere (icre și lapți) ale somonului capturat în piscicultură[19].
Calitatea de parte a Convenției dintre Elveția, Germania și Țările de Jos privind reglementarea pescuitului somonului în bazinul fluviului Rin, nu impieta asupra dreptului statelor membre de a adopta la nivel intern prevederi mai stricte pentru protejarea speciilor de faună sălbatică acvatică[20].
În final, considerăm că studiul dreptului internațional al protecției faunei sălbatice terestre și acvatice, integrat unei cercetării mai ample, multidisciplinare având ca obiect biodiversitatea, prin utilizarea metodelor de cercetare științifică istorică și comparativă, este de natură să conducă la concluzii apte să contribuie în mod decisiv la adoptarea unor reglementări de certă utilitate în demersul de conservare și protecție a biodiversității.
[1] Duncan French, International Biding Mechanism, p. 289 în International Sustainable Development Law, vol. III (Edit. A. F. Munir Maniruzzaman, Aaron Schwabach, Arthur John Cockfield, A. Dan Tarlock, John C. Dernbach and Gabriela Maria Kutting), EOLLS Publishers/UNESCO, 2010, Singapore, 2010.
― Într-o opinie, exemple de drept internațional care să adopte utilizarea sau managementul sustenabil al resurselor vii pot fi identificate începând cu secolul al XVI-lea, iar sub forma unui tratat modern par în 1885, în Convenția pentru reglementarea uniformă a pescuitului în Rin [Sam Johnston, Sustainability, Biodiversity and International Law, p.51 in International Law and the Conservation of Biological Diversity (edit. Michael Bowman, Catherine Redgwell), Kluwer Law International, London-The Hague-Boston, 1996].
[2] E.g., în Charles C. Chester, Conservation across border: Biodiversity in an Interdependent World, Island Press, Washington-Covelo-London, 2006, p. 20.
[3] Recueil général des anciennes lois françaises. Depuis lʼan 420 jusquʼa la Révolution (edit. Jourdan, Isambert, Decrusy), Tome IV du Régne, Du 31 décembre 1778 au 3 mars 1781, Berlin-Leprieur, Libraire-Éditeur, Paris, 1826, №. 1337.
[4] O enumerare mai cuprinzătoare, fără pretenția de a fi exhaustivă, se poate consulta în Charles Hugh Stevenson, International regulations of the fisheries on the high seas, from Bulletin of the Bureau of Fisheries, vol. XXVIII (1908), Proceedings of the Fourth International Fisheries Congress, Government Printing Office, Washington, 1910, p. 112, nota de subsol: a. Material disponibil la https://babel.hathitrust.org/cgi/pt?id=mdp.35112102567007&view=1up&seq=5&skin=2021.Accesat la data de 28 septembrie 2022.
[5] Ulterior, la Londra, la 24 mai 1843, în temeiul art. 11 din Convenție, au fost adoptate Reglementările generale privind pescuitul în mările situate între coastele Franței și Marii Britanii [Jean Pierre Adrien François, Regime of the high seas (rapport), Document A/CN.4/17, p. 45 în United Nations, Yearbook Of The International Law Commission 1950, vol. II – Documents of the second session including the report of the Commission to the General Assembly, New York, 1957. Material disponibil la https://legal.un.org/ilc/publications/yearbooks/english/ilc_1950_v2.pdf. Accesat la data de 28 septembrie 2022].
― Doctrina de dată recentă cataloghează Convenția dintre Marea Britanie și Franța privitoare la pescuitul în Canalul Mânecii, semnată la 2 august 1839, alături de Convenția dintre Franța și Spania privind pescuitul în [n.n.-râul] Bidassoa, semnată la Bayonne la 18 februarie 1886, care vizau protecția dreptului de pescuit, printre cele mai timpurii dintre cele aproximativ 40 de acorduri de delimitare maritimă încheiate de Franța [François Alabrune, Lés frontières de la France, Pouvoirs, №. 165 (2/2018), p. 51-64. Material disponibil la https://www.cairn.info/revue-pouvoirs-2018-2-page-51.htm. Accesat la data de 5 octombrie 2022]. Problematica exploatării resurselor halieutice a depășit spațiul european, spre exemplu, începând cu 1860, dreptul asupra acestora în zona Africii de Nord făcând obiectul a numeroase schimburi între Franța și Italia [pentru amănunte, Hugo Vermeren, « Négocier le droit de pêche », Mélanges de l’École française de Rome – Italie et Méditerranée modernes et contemporaines (En ligne), 133-1 | 2021, disponibil on-line de la data de 13 octombrie 2021, accesat la 5 octombrie 2022. URL : http://journals.openedition.org/mefrim/10118 ; DOI : https://doi.org/10.4000/mefrim.1011].
[6] Convenția nu a fost ratificată de Franța (Jean Pierre Adrien François, op.cit., para. 51, p. 42).
[7] Convenția conținea reglementările uzuale în materia protecției și conservării resurselor acvatice: unelte și mijloace de pescuit prohibite, dimensiunile minime ale capturilor ce pot fi reținute, perioade și zone de prohibiție.
― A suferit modificări în mod repetat. Spre exemplu, la 14 aprilie 1888, modificările au avut ca obiect prevederile art. 3 și 8 referitoare la uneltele și mijloacele de apropriere a faunei acvatice prohibite, respectiv la perioadele de prohibiție (textul modificator poate fi consultat în Feuille Fédérale Suisse, an XL, vol. IV, nr. 39 din 1 septembrie 1888, p. 23-24).
― Părțile contractante au semnat, la Berna, la 30 iulie 1891, și o Convenție adițională. Dintre prevederile acesteia, de departe cea mai interesantă este cea privitoare la permisiunea acordată paznicilor de pescuit de a urmări delicvenții și de a confisca uneltele pe teritoriul celuilalt stat, dar nu mai departe de 5 kilometri de linia de frontieră, fără a avea dreptul de pătrunde în case, clădiri, împrejmuiri decât asistați de către organele de poliție locale, cărora le revenea obligația de a-și da concursul.
― A fost abrogată expres prin prevederile art. 35 din Convenția dintre Franța și Elveția privind reglementarea pescuitului în apele de frontieră, semnată la Paris la 27 decembrie 1899.
[8] Publicată în Journal Officiel de la République Française nr. 299 din 4 noiembrie 1886, p. 5067-5068. [https://www.legifrance.gouv.fr/download/securePrint?token=jnA0Yw0ONAaKAOmfJze4. Accesat la data de 29 septembrie 2022], modificată la 19 ianuarie 1888, 4 octombrie 1894, 6 aprilie 1908, 2 iunie 1924 și 24 septembrie 1952, aceasta avea să rămână în vigoarea până la înlocuirea ei de către Convenția dintre Franța și Spania privitoare la pescuitul în râul Bidassoa și golful Higuer, semnată la Madrid la 14 iulie 1959 (UNTS Vol. 1080-I-16533. Material disponibil la https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%201080/volume-1080-I-16533-English.pdf. Accesat la data de 29 septembrie 2022), care potrivit preambulului îi încorporează prevederile. Acest instrument care a reglementat pescuitul în râul Bidassoa [de la Chapitelaco-Arria (Chapitaco-Erreca) și până la gurile sale, precum și în rada portului Figuier], sub aspectul protecției faunei sălbatice acvatice, stabilea perioadele de prohibiție, dimensiunile minime ale speciilor de pești și ale altor viețuitoare acvatice ce puteau fi reținute și obligația eliberării în mediul natural a exemplarelor ale căror dimensiuni nu corespundeau minimului legal, uneltele, mijloacele și metodele de pescuit admise, condițiile pentru desfășurarea activităților de acvacultură, precum și prevederi privitoare la sancționarea nerespectării interdicțiilor.
[9] Deși arătăm că, în secolul al XIX-lea, s-au încheiat astfel de înțelegeri și pe alte meridiane. Spre exemplu, acordul dintre Japonia și Coreea – Carta Comerțului pentru japonezi în Chosun – semnat în iulie 1883, respectiv Carta de pescuit între Coreea (Chosun) și Japonia, semnată în decembrie 1889 [Chung-Shin Park, Tai-Young Kim, Formation and Transformation of Japanese Migrant Fishing Village Colonies in Korea, Journal of Asian Architecture and Building Engineering, vol.10 (2011), nr. 2, p. 289-296, DOI: 10.3130/jaabe.10.289. Accesat la data de 8 decembrie 2022).
[10] Mihai-Bogdan Ionescu-Lupeanu, Regimul juridic al faunei sălbatice terestre și acvatice pe plan național și internațional, Ed. Hamangiu, București, 2022, p. 349.
[11] Referitor la reglementările internaționale ale pescuitului în marea liberă, doctrina a opinat că acestea pot fi clasificate în două categorii: cele al căror scop îl constituie conservarea resurselor acvatice vii și cele destinate menținerii ordinii printre pescari și prevenirii distrugerii proprietății (Charles Hugh Stevenson, op.cit., p. 111). Achiesăm la opinia potrivit căreia aparțin primei categorii doar reglementările privitoare la focile cu blană din Marea Bering, reglementările din 1843 emise în aplicarea Convenției dintre Marea Britanie și Franța privitoare la pescuitul în Canalul Mânecii, semnată la 2 august 1839, precum și Declarația suplimentară din 5 octombrie 1907 referitoare la dimensiunile minime ale capturilor și instrumentele de pescuit prohibite la Convenția dintre Suedia și Danemarca din 14 iulie 1899. Spre exemplu, analiza textului Convenției dintre Marea Britanie, Germania, Belgia, Danemarca, Franța și Țările de Jos privind poliția pescuitului în Marea Nordului (Convenția pescuitului excesiv), semnată la Haga la 6 mai 1882 (material disponibil pe pagina Universității din Oregon, în cadrul proiectului „International Environmental Agreements Database”, la adresa https://iea.uoregon.edu/treaty-text/4054. Accesat la data de 29 septembrie 2022) relevă că acest document nu conține nici măcar o singură prevedere de protecție a resurselor acvatice.
[12] Spre exemplu, Convenția dintre Franța și Bavaria privind reprimarea infracțiunilor și contravențiilor silvice, rurale, de pescuit și de vânătoare, încheiată la Paris la 22 februarie 1869, Convenția suplimentară pentru reprimarea vânătorii ilegale la Acordul privind relațiile de vecinătate și monitorizarea pădurilor de la granița dintre Franța și Elveția, încheiată la 31 octombrie 1884 sau Convenția dintre Franța și Belgia privind reprimarea infracțiunilor de vânătoare, încheiată la 7 august 1885.
[13] Confederation Suisse, Fedlex. La plateforme de publication du droit fédéral, Material disponibil la https://fedlex.data.admin.ch/filestore/fedlex.data.admin.ch/eli/cc/9/99_97_99/18860606/fr/pdf-a/fedlex-data-admin-ch-eli-cc-9-99_97_99-18860606-fr-pdf-a.pdf. Accesat la data de 29 septembrie 2022.
[14] Spre exemplu, sunt prohibite :
― dispozitivele permanente sau fixate pe mal, în albia râului sau ancorate, care ar împiedica circulația peștelui pe mai mult de jumătate din lățimea râului [art. I din Convenția dintre Elveția, Germania și Țările de Jos privind reglementarea pescuitului somonului în bazinul fluviului Rin];
― plasele plutitoare care depășesc 2,5 m între linia superioară și cea inferioară, folosirea plaselor plutitoare fiind condiționată de plasarea lor la o distanță egală cu dublul lungimii celei mai mari plase [art. II din Convenție (…)];
― utilizarea, pe o durată de două luni, a plaselor de pescuit de tip „zegens” (pe teritoriul Țărilor de Jos, de la 16 august la 15 octombrie inclusiv, iar de la frontiera olandezo-prusiană în amonte, de la 26 august la 27 octombrie inclusiv) [art. III alin. (1) și (2) din Convenție (…)].
Potrivit art. III alin. (3) din Convenție (…), „Guvernele statelor riverane în cauză stabilesc, fiecare pentru teritoriul său, tipul de pescuit care trebuie să fie supus acestei prescripții; vor asigura acest lucru de fapt, că pescuitul la somon nu se practică de fapt sub pretextul de prinde alte specii de pești”.
[15] Pește din familia Clupeidae.
[16] Art. IV din Convenție (…).
[17] Idem.: art. V teza I și III.
[18] Idem.: art. VIII și IX alin. (1).
[19] Idem.: art. V teza II.
― Potrivit art. V din Protocolul final încheiat o dată cu semnarea Convenției (…), „ (…) Statele riverane interesate se vor strădui să mențină și să mărească efectivele de somon în Rin, folosind piscicultura în mod corespunzător”.
[20] Idem.: art. IX alin. (2).