Aspecte privind ascultarea copilului în lumina Deciziei CCR nr. 15/2019

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

II. Standardul impus de jurisprudența CtEDO în materie

Curtea Constituțională a României, valorificând dreptul copilului de a fi ascultat ca fiind o componentă a dreptului la viață intimă, familială și privată, astfel cum este reglementat de art., 26 din Constituție, a considerat oportună verificarea respectării nivelului de protecție asigurat prin art. 8 din CEDO, trasat prin jurisprudența Curții în această materie.

Plecând de la premisa că ascultarea copilului este o manifestare a interesului superior al copilului, observăm că în analiza sa, Curtea preferă să trateze aceste aspecte într-un raport de tip parte-întreg. Astfel, în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României^[15], s-a reținut în cadrul opiniei separate exprimate de R. Maruste că pentru a promova cu succes interesul superior al copilului în procedurile privitoare la aceștia, se impune ca statele să le asigure posibilitatea deplinei exercitări a drepturilor lor și să se aibă în vedere opiniile lor, exprimate în mod liber și nemijlocit. Într-o idee mai restrânsă, ascultarea copilului devine o condiție necesară pentru respectarea interesului superior al acestuia. Situația de fapt în cauza indicată surprinde un puternic conflict de interese între părinți și copii, generat de neîndeplinirea obligației de a returna copilul către părintele care exercită autoritatea părintească. Curtea a constatat existența unei încălcări a art. 8 din CEDO, motivând că statele au obligația pozitivă de a acționa în vederea cultivării relațiilor familiale între aceștia. Față de acestea, apreciem că opinia separată surprinde necesitatea și chiar reafirmarea standardului impus de Convenție, ca drepturile copilului să ocupe întotdeauna un rol primordial în raționamentul expus. Astfel, s-a afirmat că opiniile minorilor trebuie să fie cu adevărat ascultate și luate în considerare atât la momentul derulării procedurilor, cât și la adoptarea deciziilor ce urmează a produce consecințe importante asupra sa, fapt ce conduce la constatarea existenței unei obligații pozitive în sarcina statelor, prin organele abilitate, de a ține cont de preferințele exprimate de minori. Din păcate, în cauza menționată, s-a constatat că procedurile naționale nu au avut în vedere și aceste opinii exprimate de către copii, deși aceștia au ales să-și exercite dreptul de a fi ascultați.

Un raționament similar a fost exprimat în cauza Hokannen împotriva Finlandei^[16], în care s-a constatat existența unei încălcări a art. 8 din CEDO pentru nerespectarea dreptului tatălui de a-și vizita fiica, cu motivarea că procedurile naționale au reprezentat impedimente puternice în realizarea vizitelor. În considerente, Curtea a reținut că fiica domnului Hokkanen a atins un grad de maturitate superior vârstei sale de numai 12 ani, astfel că aceasta a ales să-și exercite dreptul de a fi ascultată în fața autorităților finlandeze, manifestând refuzuri repetate de a-și vedea tatăl, ce nu puteau fi ignorate de către autorități, în virtutea interesului superior al copilului.

O particularitate ce se manifestă în ceea ce privește ascultarea copilului, cu rol în conturarea interesului superior este, astfel cum s-a afirmat în cauza Pini și alții împotriva României^[17], este dată de gradul de maturitate al copilului. Acest aspect nu va conduce la înlăturarea dreptului copilului de a fi ascultat, ci va avea un rol major în interpretarea opiniilor exprimate de acesta, pentru a putea înlătura eventualele influențe exercitate de diverși factori externi asupra libertății de gândire și exprimare a copilului (de pildă, influența exercitată de părinți sau rudele minorului). Astfel, Curtea a statuat că refuzul ferm al minorilor de a fi reuniți cu părinții adoptivi pe teritoriul statului unde aceștia locuiesc, urmare a manifestării dreptului acestora de a fi ascultate în procedura de adopție, reprezintă o manifestare de voință matură, care va fi luată în considerare ca atare în aprecierea interesului lor superior.

Din această relație de tip parte-întreg pe care Curtea a ales să își construiască raționamentul, se poate deduce că dreptul copilului de a fi ascultat devine un element de particularizare a interesului superior, un veritabil criteriu de determinare și interpretare în procedurile la care minorul va fi supus. Astfel că, în toate cazurile în care statele părți vor fi chemate să identifice interesul superior al copilului, vor avea obligația de a asigura mecanismele legale necesare pe care le consideră adecvate pentru ca ascultarea copilului să devină un drept efectiv, care poate fi exercitat nemijlocit, ori de câte ori se va aprecia de către acesta ca fiind necesară intervenția sa.

În cele ce urmează, vom analiza modul în care legiuitorul român a ales să-și exercite marja de apreciere recunoscută în această materie.

III. Conformitatea art. 264 alin. (1) C. civ. cu dispozițiile convenționale și unionale

Dispozițiile art. 264 C. civ.^[18] sunt reunite sub denumirea marginală „ascultarea copilului”. Alin. (1) C. civ. debutează într-o formulă similară celei folosite în reglementarea din Cartă, statuând asupra naturii procedurilor în care este necesară ascultarea copilului. Problema apare, însă, în legătură cu includerea unor praguri de vârstă pentru a regla obligația, respectiv facultatea instanței de a asculta minorul. Astfel, instanța are obligația de a asculta copilul care a împlinit 10 ani și are facultatea de a asculta copilul cel care nu a împlinit 10 ani în măsura în care se consideră că este o activitate necesară soluționării cauzei. Acest aspect a fost criticat de autorul excepției de neconstituționalitate, motivând că, în realitate, se instituie o veritabilă obligație în sarcina minorului. Mai mult, acesta a susținut că se poate da naștere unor abuzuri repetate ale autorităților competente de supune minorul acestei proceduri, iar în funcție de specificul cauzei este posibil ca o atare procedură să aibă consecințe negative asupra persoanei acestuia.

Or, o astfel de susținere nu poate fi primită. După cum am amintit în secțiunile anterioare, în această materie, statele au obligația pozitivă de a asigura un cadru procedural adecvat pentru ca ascultarea copilului sa devină un drept efectiv, ce poate fi exercitat în mod liber de copil. Lipsa unor mențiuni concrete în ceea ce privește modalitatea prin care statele trebuie să adapteze dreptul național astfel încât să respecte standardul minim convențional al protecției, oferă indiciul recunoașterii unei marje de apreciere în sarcina acestora. Astfel, fiecare stat este invitat să se folosească de cele mai adecvate mijloace de reglementare internă, precum și de cele mai potrivite tehnici pentru ca regulile instituite să răspundă atât exigențelor unionale și convenționale, dar și tradițiilor normative interne. În dreptul românesc, vârsta de 10 ani este considerată a fi momentul de la care opiniile copilului provin de la o persoană suficient de matură pentru a înțelege anumite aspecte ale procedurilor la care este supus, fiind o apreciere de tradiție care dăinuie încă din vremea Codului familiei^[19]. Acestea fiind spuse, voința exprimată prin Convenție de a avea o reglementare in concreto în dreptul național, în ceea ce privește dreptul copilului de a fi ascultat este pe deplin respectată prin prevederile cuprinse în Codul civil. Transpunerea acestuia în dreptul intern conferă nivelul necesar de protecție pretins statelor părți, fără a fi impusă și o obligație în sarcina statului cu privire la mijloacele concrete de aducere la împlinire a acestui drept, indiciu în sensul lăsării unei marje de apreciere în această materie.

După cum a reținut în mod judicios Curtea în considerentul nr. 27^[20], textul art. 264 alin. (1) C. civ. ridică, mai degrabă, o problemă de înțelegere a voinței legiuitorului. Instituirea unui prag de vârstă pentru ascultarea copilului nu trebuie a fi înțeleasă în sensul că impune obligativitatea copilului de a fi ascultat după împlinirea vârstei de 10 ani. Dimpotrivă, aceste dispoziții instituie obligația procedurală a statului de a se asigura că, după această vârstă, copilul va putea să își exprime liber opiniile ori de câte ori va considera că este necesar ca vocea lui să fie ascultată. Deși inclusă în Codul civil, norma este o adevărată regulă de procedură destinată autorităților competente de a pune în vedere minorului că este titularul unui drept pe care îl poate exercita nestânjenit, dacă consideră oportun. Pentru copil, aceasta reprezintă o reală garanție că exercițiul dreptului său la liberă exprimare va fi asigurat în mod efectiv, iar în caz de nerespectare, pasibile de sancțiune vor fi autoritățile, pentru lipsirea sa de mijloacele necesare realizării propriilor drepturi.

În ceea ce privește transpunerea standardului CEDO în reglementarea de drept intern, observăm că relația de întreg-parte este adoptată și în tehnica de redactare adoptată de legiuitorul român, acesta reglementând interesul superior al copilului, în cuprinsul dispozițiilor art. 263 alin. (1) C. civ.^[21], și ascultarea copilului, în imediata vecinătate a acestui articol. Mai mult, prin coroborarea acestor texte deducem că există o însușire a raționamentului expus de Curte, exercițiul dreptului de a fi ascultat fiind într-o indisolubilă legătură cu interesele minorului.

Deși nu a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, considerăm necesar a afirma că nici instituirea posibilității de a fi ascultat a copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani nu aduce atingere exercițiului acestui drept. Această normă instituie o facultate în sarcina autorităților de a invita minorul la exprimarea opiniei sale, având ca principal scop asigurarea unei ocrotiri suplimentare, datorată vârstei foarte fragede. În măsura în care consideră necesar, iar gradul de maturitate al copilului oferă indiciul că opiniile sale ar putea conduce la o mai bună soluționare a procedurilor care îl privesc, atunci autoritățile îl pot asculta. Și în acest caz, minorul poate refuza să-și exprime opinia, fără să existe riscul ca acesta să poată fi constrâns în sens contrar.

Concluzii

În mod corect, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate. Această decizie reprezintă un bun exemplu de aplicare in concreto a marjei de apreciere conferite statelor parte la Convenție, întrucât legiuitorul a ales să reflecte acest concept tradițional al vârstei în speranța de a oferi o protecție sporită minorilor. Instituirea pragului de vârstă de 10 ani împliniți reprezintă mai degrabă o prezumție de maturitate menită să asigure o mai bună apreciere a celor exprimate de minor în procedurile, fie ele judiciare sau administrative.

Ceea ce am remarcat în cursul analizei este că, deși statele au această marjă de apreciere care se manifestă în planul dreptului intern, conținutul acestei obligații instituite în sarcina statelor prin Convenție este însă discutabil. Analiza deciziei conduce la o temă de reflecție cât se poate de interesantă referitoare la modul concret de aducere la împlinire a obligației de a asculta copilul, având în vedere că aceasta nu are un conținut predeterminat. Este suficientă simpla invitare a copilului de a-și exprima opinia venită din partea autorităților? Este necesară asigurarea unor condiții speciale în ceea ce privește cadrul în care va avea loc ascultarea?

Este clar că textul art. 264 alin. (1) C. civ. nu ne oferă astfel de detalii. Este interesant și chiar demnă de urmărit intenția unora dintre instanțele naționale române de a crea un spațiu destinat ascultării copiilor, în care aceștia să uite de presiunea procedurilor desfășurate în sălile de judecată. Acest demers ne poate conduce spre ideea că nevoia de protecție a copilului presupune mai mult decât un cadru procedural de exercitare a drepturilor, care se dovedește de multe ori a fi formal și inhibant pentru minor, limitându-i în mod real dorința de a se exprima liber. Astfel, lansăm ca temă de gândire dacă în viitor, în considerarea aderării majorității autorităților la un astfel de demers, va putea exista o eventuală sancțiune pentru neasigurarea unui drept la ascultare in aceleași condiții pentru toți copiii.