Aspecte privind ascultarea copilului în lumina Deciziei CCR nr. 15/2019

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 15/2019^[1] (în continuare brevitatis causa „Decizia CCR nr. 15/2019”), s-au supus analizei constituționalității prevederile art. 264 alin. (1) C. civ.^[2]. În susținerea excepției, s-a arătat că această reglementare instituie o obligație, de a fi ascultat, în sarcina copilului, care este susceptibilă de a da naștere unor abuzuri, prin constrângerea minorului de a o aduce la îndeplinire, în mod repetat, împotriva voinței sale.

Această excepție de neconstituționalitate a fost ridicată în cursul rejudecării unei cereri în procedura ordonanței președințiale în fața instanțelor naționale, având ca obiect suspendarea dreptului părintelui de a avea legături personale cu minorul. În speță, s-a criticat supunerea minorei la audieri repetate pe parcursul procesului.

După cum putem observa din natura problemei, dar și din analiza Curții Constituționale, critica adusă textului național își găsește suport în dreptul convențional, dar și în dreptul unional. Norma instituită de art. 264 alin. (1) C. civ. pare că se inspiră din dreptul copilului la liberă exprimare, astfel cum este prevăzut în Convenția cu privire la drepturile copilului^[3] (în continuare, brevitatis causa „Convenția”), la art. 12 alin. (1)^[4]. Mai mult, această normă reprezintă o expresie a principiului interesului superior al copilului reglementat de art. 3 alin. (1)^[5] al aceluiași act normativ, având drept scop asigurarea unui mecanism de protecție pentru copil aplicabil în cadrul procedurilor care îl privesc, indiferent de natura acestora. De asemenea, regăsim similitudini în ceea ce privește scopul reglementării și în dispozițiile Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene^[6] de la art. 24 alin. (1)^[7]. Protecția conferită dreptului copilului de a fi ascultat prin intermediul Cartei trebuie înțeleasă atât prin raportare la art. 7^[8] care prevede dreptul la respectarea vieții private, cât și prin prisma art. 24 alin. (2)^[9], care instituie obligativitatea statelor de a avea în vedere interesul superior al copilului. Relevant în această materie este și standardul impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (în continuare, brevitatis causa, CtEDO) prin jurisprudența sa, Carta făcând trimitere, prin dispozițiile art. 52 alin. (3)^[10], la necesitatea de a asigura un nivel de ocrotire a drepturilor fundamentale garantate prin Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare, brevitatis causa, CEDO) cel puțin egal cu cel conferit prin aceasta din urmă.

În acest context, ne întrebăm dacă legiuitorul român se face într-adevăr vinovat de o defectuoasă reglementare, prin instituirea obligativității de a fi ascultat pentru copilul având împlinită vârsta de 10 ani.

Pentru o analiză cât mai clară a problemei ridicate prin intermediul excepției, vom structura prezentarea astfel încât să surprindem, într-o primă etapă, expunerea unor aspecte generale relevante în soluționarea excepției (I), urmată de identificarea standardului impus de jurisprudența CtEDO în materie (II), în final concentrându-ne atenția pe substanța soluției oferită de Curte (II).

I. Considerații generale

Dreptul copilului de a-și exprima liber opinia, astfel cum a fost consacrat pentru prima dată în Convenție la art. 12 alin. (1), are natura juridică a unui act unilateral intuitu personae, întrucât acesta reflectă manifestarea unilaterală de voință a minorului, exprimată și apreciată în conformitate cu gradul său de dezvoltare fizică si psihică. Fiind o consecință directă a interesului superior al copilului, aceasta apare ca fiind relevantă în orice procedură privitoare la persoana copilului și la interesele sale, indiferent de natura acesteia. Convenția a avut ca principal scop crearea unui cadru unitar pentru întregul ansamblu de drepturi fundamentale ale omului, cu particularitatea că acestea sunt adaptate specificului protecției copilului. Mai mult, prin reglementarea interesului superior al copilului în cadrul art. 3 alin. (1)^[11] s-a recunoscut implicit și calitatea sa de subiect de drept distinct^[12], întrucât nu putem vorbi despre un interes personal care să devină un element de apreciere în ceea ce îl privește, dacă nu se consideră că însuși minorul este unicul titular al drepturilor sale. Poziția specială asigurată este întărită de modul de reglementare, întrucât, din economia dispozițiilor Convenției, putem observa că se încurajează rolul activ al copilului în exercitarea tuturor drepturilor sale, prin cultivarea propriilor sale nevoi de liberă exprimare, informare și promovarea propriului set de valori, dar în același timp se oferă și un standard ridicat de care trebuie să se țină cont pentru a-i asigura o protecție efectivă a vieții sale private.

În vederea asigurării unei ocrotiri nemijlocite a drepturilor copilului, a fost nevoie de instituirea unei obligații pozitive^[13] în sarcina legiuitorului național în sensul oferirii unui cadru procedural concret care să permită exercitarea acestor drepturi și mai ales a posibilității de a fi ascultat ori de câte ori minorul va considera că este necesar.

Reglementarea convențională a servit drept inspirație la nivel unional, în cadrul art. 24 alin. (1) din Cartă, a dreptului fundamental la liberă exprimare al copilului, însă nu a fost reglementată expres o obligație în sarcina statelor membre ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, la nivelul acestui instrument se reafirmă primordialitatea interesului superior al copilului „în toate acțiunile referitoare la copil”, fapt ce reprezintă un puternic indiciu către existența unei obligații implicite a autorităților de a asigura efectivitatea exercitării acestui drept. Vorbim despre un standard minim de protecție pe care statele membre trebuie să îl asigure, în vederea exprimării libere a copilului, în aplicarea dreptului UE. Deși în situația de fapt din dosarul în care a fost ridicată excepția nu este aplicabilă Carta, Curtea Constituțională a analizat compatibilitatea prevederilor naționale sub aspectul rigorilor impuse de art. 7 și art. 24 alin. (1) din acest instrument de drept unional. Incidența acesteia ar fi neîndoielnică, în temeiul art. 51 alin. (1), în măsura în care statul român ar fi chemat să pună în aplicare dreptul Uniunii.

Ca o concluzie preliminară, în urma analizei dispozițiilor de drept unional și convențional în materie, putem afirma fără dubiu că ascultarea copilului este, în realitate, un veritabil drept al cărui titular nemijlocit este copilul, prin recunoașterea căruia este încurajat rolul activ al acestuia în exercițiul drepturilor sale fundamentale^[14], astfel cum sunt recunoscute de Convenție. Exercitarea acestui drept trebuie amenajată de către statele părți prin intermediul normelor de drept național, astfel încât orice copil să poată fi ascultat ori de câte ori va considera oportun în cadrul procedurilor care îl privesc, condiție sine qua non pentru respectarea interesului superior al copilului.

Analiza Curții Constituționale a României surprinde și o scurtă verificare a conformității dispozițiilor criticate cu standardul constituțional, interpretat în lumina CEDO și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg, astfel că apreciem ca relevantă, în cele ce urmează, prezentarea exigențelor identificate.

* Articolul a fost publicat în revista Themis nr. 2/2020 a Institutului Național al Magistraturii.

^[1] A se vedea Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 15/2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 264 alin. (1) din Codul civil.^[2] Articolul 264 alin. (1) C. civ. prevede: „În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei”.

^[3] A se vedea Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, publicată în M. Of. nr. 109/28 septembrie 1990.

^[4] Articolul 12 alin. (1) din Convenție: „Statele părți vor garanta copilului capabil de discernământ dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește, opiniile copilului urmând să fie luate în considerare ținându-se seama de vârsta sa și de gradul său de maturitate”.

^[5] Articolul 3 alin. (1) din Convenție: „În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”.

^[6] A se vedea Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, JO C 326/2012, pp. 391–407.

^[7] Articolul 24 alin. (1) din Cartă: „Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate”.

^[8] Articolul 7 din Cartă: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor”.

^[9] Articolul 24 alin. (2) din Cartă: „În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial”.

^[10] Articolul 52 alin. (3) din Cartă: „În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă”.

^[11] Articolul 3 alin. (1) din Convenție: „În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”.

^[12] A se vedea Youf Dominique, „L’intérêt de l’enfant comme norme suprême, în Penser les droits de l’enfant”, Presses Universitaires de France, 2002, pp. 129-134.

^[13] Articolul 12 alin. (2) din Convenție: „În acest scop copilului i se va da, în special, posibilitatea de-a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, fie direct, fie printr-un reprezentant sau un organism competent, în conformitate cu regulile de procedură din legislația națională”.

^[14] A se vedea Gerison Lansdown, „L’intérêt supérieur de l’enfant et le droit d’être entendu”, Conseil de l’Europe, L’intérêt supérieur de l’enfant – Un dialogue entre théorie et pratique, 2017, p. 35.