Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule. Stabilirea şi cuantificarea daunei

• Legea nr. 136/1995: art. 49 lit. a)
• Legea nr. 136/1995: art. 54 alin. (4)
• Legea nr. 136/1995: art. 57
• Legea nr. 255/2013: art. 103
• NCC: art. 1365
• NCC: art. 998
• NCP: art. 158
• NCP: art. 159 alin. (2)
• NCPC: art. 248 alin. (1)
• NCPC: art. 329
• NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b)
• NCPC: art. 488 alin. (1)
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 497
• NCPP: art. 13 alin. (1)
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e) şi g)
• NCPP: art. 603 alin. (1)
• VCPP: art. 22 alin. (1)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. – asigurător de răspundere civilă, și pe intervenienții C. și D., solicitând obligarea pârâtei, în temeiul contractului RCA, la plata următoarelor sume, cu titlu de indemnizație (despăgubiri): 36.205,86 euro și 50.922,29 RON, reprezentând daune materiale; 2.500.000 euro reprezentând daune morale; plata unei indemnizații lunare necesare pentru tratament și însoțitor, până la încetarea stării de nevoie și plata penalităților de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate de la 26 august 2015 și până la achitare, conform art. 38 din Norma 23/2014, urmare a unui accident auto produs în 8 aprilie 2015, a cărui victimă a fost.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2338 din 4 decembrie 2019)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. -ele 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Se impune a se preciza că instanța va proceda la examinarea prioritară a primelor două motive din recursul declarat de pârâtă, deoarece acestea supun dezbaterii modalitatea de rezolvare a unor excepții procesuale, care se verifică anterior chestiunilor de fond, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

II. 1. Referitor la excepția lipsei calității procesual pasive a S.C. B. S.A., instanța de apel a considerat că, în mod corect, prima instanță a respins-o, determinat de cele stabilite prin două decizii obligatorii date în soluționarea unor recursuri în interesul legii, prin care, în interpretarea dispozițiilor art. 54 alin. (4) și art. 57 din Legea nr. 136/1995, s-a statuat că răspunderea civilă delictuală a autorului faptei prejudiciabile, bazată pe art. 998 C. civ., coexistă cu răspunderea contractuală a asigurătorului, întemeiată pe contractul de asigurare încheiat în condițiile reglementate de Legea nr. 136/1995 (deciziile în interesul legii nr. 1/28 martie 2005 și nr. 29/16 noiembrie 2009).

Curtea a menținut situația de fapt stabilită de prima instanță, conform căreia, din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit de organul de cercetare la 8 aprilie 2015, accidentul rutier soldat cu vătămarea reclamantului a fost cauzat de culpa exclusivă a conducătorului autoturismului, C., care a încălcat normele rutiere. Pârâta nu a probat o altă împrejurare ce ar atrage lipsa culpei sau o culpă concurentă cu cea a conducătorului autovehiculului în producerea accidentului, neexistând, în acest sens, nici măcar un început de dovadă.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei pârâte, culpa autorului accidentului nu a fost reținută în baza unor prezumții simple, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 329 C. proc. civ., care, de altfel, sunt recunoscute ca mijloace de probă, ci în baza unor înscrisuri.

Pe de altă parte, împrejurarea că, urmare a retragerii plângerii penale de către reclamant, cu consecința clasării cauzei, nu s-au mai efectuat cercetări în dosarul penal, privind vinovăția conducătorului auto, nu prezintă relevanță în sensul pretins de recurenta-pârâtă, al inexistenței acestei condiții a răspunderii delictuale, întrucât S.C. B. S.A. avea posibilitatea completării probatoriului în dosarul instanței civile. Sub acest aspect, cum s-a arătat deja, Curtea a reținut că pârâta nu a contraprobat cele stabilite, în fapt, de către prima instanță.

De asemenea, considerentele instanței de apel în legătură cu dispozițiile legii penale, de care instanța civilă nu este legată, și cu efectele hotărârii penale definitive de achitare sau încetare a procesului în ceea ce privește prejudiciul sau vinovăția autorului faptei (art. 1365 C. civ.), considerente avute în vedere la analizarea excepției inadmisibilității acțiunii, iar nu a excepției lipsei calității procesuale pasive, nu infirmă posibilitatea instanței civile de a se folosi de mijloacele de probă administrate în dosarul penal. În acest sens, dispozițiile art. 44 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 prevăd că despăgubirile se stabilesc, printre altele, în baza actelor eliberate de persoanele care au competențe să constate accidentele de vehicule, organul de cercetare care a întocmit procesul-verbal din 8 aprilie 2015, document reținut de instanța de apel, având o asemenea competență.

Împrejurarea că acest act a fost avut în vedere și în dosarul penal, la soluția de clasare, nu contrazice dispozițiile art. 1365 C. civ. și, ca urmare, nici raționamentul instanței de apel. Conform dispoziției legale enunțate, în ipoteza în care instanța penală a pronunțat achitarea sau încetarea procesului penal, răspunderea civilă delictuală nu este înlăturată, rămânând în sarcina instanței civile să se pronunțe în sensul determinării persoanei responsabile din punct de vedere civil și a vinovăției acesteia, pentru a putea fi obligată la repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, chiar dacă aceasta nu constituie infracțiune. Lipsa caracterului penal al unei fapte sau lipsa vinovăției din punct de vedere penal nu exclude răspunderea civilă și nu privează victima de dreptul de a cere în instanță repararea prejudiciului care i-a fost produs. Aceasta este rațiunea textului de lege în discuție, iar nu că instanța civilă nu s-ar putea folosi de mijloace de probă administrate în faza de cercetare penală, în determinarea vinovăției autorului faptei, din perspectivă civilă.

Cât privește asumarea de către intervenienta C. a plății despăgubirilor către reclamant, o astfel de obligație nu subzistă pentru antrenarea răspunderii asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu proprietarul autoturismului implicat în accident, dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 reglementând o acțiune directă a persoanei prejudiciate împotriva asigurătorului, indiferent de poziția autorului faptei privind plata acestor despăgubiri.

În concluzie, decizia Curții de Apel vizând justificarea legitimării procesuale pasive a asigurătorului este corectă, în sensul dispozițiilor legale menționate mai sus.

II.2. Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a menținut, de asemenea, hotărârea primei instanțe sub acest aspect, de respingere a excepției în discuție.

Curtea a considerat că, în raport cu art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen., conform căruia „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”, se impune concluzia că, în cazul în care procurorul este cel care a dispus încetarea urmăririi penale sau neînceperea acesteia, indiferent de motiv (deci, inclusiv în cazul în care se ia act de împăcarea părților), soluția adoptată de el nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile. Ca atare, o acțiune civilă întemeiată pe răspunderea delictuală este posibilă, fără a se putea invoca împrejurarea că a intervenit împăcarea părților, câtă vreme nu a fost constată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de încetare a procesului penal pe acest considerent. Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 1365 C. civ., al căror conținut a fost redat în precedent, reținând că regula instituită prin acest text de lege este nouă și prevede că instanța civilă nu este ținută nici măcar de hotărârea penală definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce privește existența prejudiciului și a vinovăției autorului faptei. Concluzia instanței de apel a fost în sensul că, cu atât mai mult, instanța civilă nu poate fi legată de rezoluția procurorului din faza de urmărire penală, de încetare a procesului penal sau de neîncepere a urmăririi penale.

Decizia Curții de Apel este corectă sub acest aspect, dar pentru argumentele prezentei instanțe de recurs, care înlocuiesc considerentele instanței anterioare de control judiciar.

Referirea la dispozițiile art. 22 alin. (1) din vechiul C. proc. pen. este eronată, întrucât dosarul penal finalizat cu ordonanța de clasare din 16 decembrie 2015 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui a fost inițiat ulterior intrării în vigoare a noului C. proc. pen. (1 februarie 2014, conform art. 603 alin. (1) din același cod coroborat cu art. 103 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare). Prin urmare, este incident art. 13 alin. (1) din noul C. proc. pen., potrivit căruia „legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor efectuate și măsurilor dispuse de la intrarea ei în vigoare și până la momentul ieșirii din vigoare, cu excepția situațiilor prevăzute în dispozițiile tranzitorii”. În speță, deci, nu se poate pune problema aplicării textului de lege din vechiul C. proc. pen., la care s-a raportat instanța de apel.

Pe de altă parte, în invocarea excepției inadmisibilității acțiunii, pârâta a vizat instituția „împăcării” și consecințele acesteia din perspectiva acțiunii civile, conform art. 159 alin. (2) din noul C. pen., de asemenea, intrat în vigoare la 1 februarie 2014 și în legătură cu care, se poate, deci, pune problema aplicării normei enunțate.

Art. 159 alin. (2) C. pen. nu este, însă, incident în prezenta cauză.

Astfel, conform prevederii legale menționate, „împăcarea înlătură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă”, cea de-a doua ipoteză interesând litigiul de față.

Efectul pretins de recurentă în ceea ce privește acțiunea civilă se produce doar în cazul „împăcării”, care presupune un act bilateral intervenit între persoana vătămată și autorul faptei, prin care se manifestă acordul de voință al acestora în sensul de a se împăca. Împăcarea operează în cazul infracțiunilor la care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și dacă este prevăzută explicit de lege – art. 159 alin. (1) C. pen.

Spre deosebire de instituția „împăcării”, retragerea plângerii prealabile, astfel cum este reglementată în art. 158 C. pen., reprezintă un act unilateral de voință, care înlătură răspunderea penală în materia infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De asemenea, în cazul retragerii plângerii prealabile, textul de lege nu prevede o dispoziție similară cu cea din art. 159 alin. (2) C. pen., în sensul stingerii acțiunii civile. În plus, efectul împăcării, sub aspectul stingerii conflictului de natură civilă din procesul penal, reglementat în ipoteza acestui act bilateral de voință, nu este prevăzut și pentru ipoteza retragerii plângerii prealabile și nici nu poate fi extins la o asemenea ipoteză, în absența unei dispoziții legale exprese. Aceasta chiar dacă, din punct de vedere faptic, dar nu și juridic, se poate presupune că retragerea plângerii prealabile are la bază înțelegerea prealabilă dintre părți în sensul manifestării ca atare a actului unilateral de voință.

În speță, conform declarației autentificate sub nr. x/23 octombrie 2015 de S.P.N. F. și G. (dosar nr. x/2015, vol. I, Tribunalul Iași, pag. 164-166), reclamantul și-a retras plângerea față de C., act în raport de care s-a dispus clasarea cauzei, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) și g) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa și retragerea plângerii prealabile.

Prin urmare, nepunându-se problema împăcării, reglementate de art. 159 C. pen., ci a retragerii plângerii prealabile, nu se poate primi susținerea recurentei pârâte în sensul stingerii acțiunii civile, care, în opinia sa, ar fi reprezentat un impediment la exercitarea acțiunii civile pe cale separată, care face obiectului prezentului dosar.

În concluzie, în mod corect, instanța de apel a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii, dar pentru considerentele precedente ale instanței de recurs și care nu mai necesită analiza și a altor argumente expuse de Curtea de Apel în soluția adoptată asupra criticilor referitoare la excepția în discuție.

Pe fondul cauzei, ambele părți au combătut, printre altele, cuantumul daunelor acordate, în mod evident, cu consecințe diferite invocate de acestea, în sensul majorării, din perspectiva reclamantului, respectiv al diminuării, din cea a pârâtei. Cum prima dintre criticile recurentului-reclamant, sub acest aspect, vizează o chestiune ce pune în discuție dreptul său la admiterea integrală a cererii de chemare în judecată, față de comportamentul pârâtei în faza anterioară sesizării organului judiciar, și, ca atare, independent de aprecierea instanței asupra cuantificării daunelor în raport de criteriile legale, susținerea respectivă trebuie examinată prioritar celorlalte critici. În consecință, prezenta instanță va analiza recursul reclamantului și, ulterior, pe cel declarat de pârâtă.

I.1. În esență, recurentul-reclamant arată că instanța nu a analizat motivul de apel referitor la imposibilitatea primei instanțe de a diminua despăgubirile pretinse prin cererea de chemare în judecată, în condițiile în care acestea erau inferioare celor pretinse prin notificarea din 14 mai 2015, partea având dreptul la cele solicitate prin cererea de avizare daună, față de neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor prevăzute de art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform art. 37 alin. (2) din același act normativ. Instanța de apel nu a indicat temeiul juridic al diminuării față de circumstanțele date.

Critica este întemeiată.

În cadrul cererii de apel, cu referire la daunele morale, după descrierea demersurilor efectuate de reclamant pentru obținerea despăgubirilor solicitate prin avizarea de daună din 14 mai 2015, acesta contestă soluția Tribunalului privind reducerea sumelor pretinse cu acest titlu prin cererea de chemare în judecată, în raport de dispozițiile art. 37 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 .

Instanța de apel nu a răspuns acestei critici, rezumându-se să menționeze, în considerentele deciziei atacate, că, față de cele reținute în analiza apelului pârâtei, referitor la cuantumul daunelor morale, „nu se impune nici majorarea cuantumului daunelor morale, judecătorul fondului realizând o justă apreciere asupra prejudiciului moral suferit de reclamant”.

Or, în apelul S.C. B. S.A. nu s-a examinat și nici nu ar fi fost posibil, având în vedere interesele contrare ale părților sub aspectul cuantumului despăgubirilor cuvenite victimei accidentului, chestiunea invocată de aceasta din urmă, privind imposibilitatea reducerii de către instanță a daunelor pretinse prin acțiune, în raport cu dispozițiile art. 37 din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

După cum s-a arătat, Curtea de Apel a considerat că aprecierea judecătorului primei instanțe este justă, reclamantul contestând, prin motivul de apel respectiv, însăși posibilitatea de apreciere a judecătorului, determinat de o cauză care, după cum este reliefată de parte, nu are legătură cu criteriile specifice de evaluare a despăgubirilor morale, legate de suferințele concrete ale persoanei prejudiciate, ci cu aspecte obiective, care, în opinia recurentului, l-ar fi îndreptățit să obțină întreaga sumă pretinsă cu acest titlu prin cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Motivarea unei hotărâri judecătorești presupune, conform dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, exigențe pe care decizia recurată nu le îndeplinește, sub aspectul criticii în discuție.

Principiul general enunțat de dispozițiile mai sus citate impune, cu necesitate, ca orice hotărâre judecătorească să fie motivată în fapt și în drept, pentru a da instanțelor superioare posibilitatea reală de a exercita controlul judiciar, ca o consecință a promovării căilor de atac.

Pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorul este obligat să expună, în considerentele hotărârii, atât situația de fapt, astfel cum aceasta a fost reținută de instanță prin raportare la probatoriul încuviințat și administrat în cauză, cât și motivele pe care se fundamentează soluția adoptată. Magistratul trebuie să arate în mod expres și rațiunile pentru care a înțeles să admită o serie de pretenții ale părților și să le înlăture pe altele, cu trimitere la susținerile și probele administrate în cauză.

În cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Curtea de Apel a reiterat, practic, ceea ce a reținut prima instanță cu privire la circumstanțele și situația de fapt, fără, însă, a proceda la o examinare efectivă și a răspunde, prin considerente proprii, tuturor motivelor de apel invocate de către reclamantul A.. Aceste chestiuni, care nu și-au găsit răspuns nici în hotărârea primei instanțe, relativ la incidența, în cauză, a art. 37 alin. (2) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în legătură cu îndreptățirea reclamantului la acordarea integrală a despăgubirilor morale solicitate, urmare a pasivității asigurătorului RCA de a răspunde solicitării de reparare a daunei cauzate de accidentul rutier, trebuiau clarificate de instanța de apel, sens în care nu s-a procedat.

În consecință, omisiunea de examinare a motivului de apel menționat în precedent va conduce la admiterea recursului declarat de reclamant, cu consecința casării deciziei atacate și trimitere a cauzei, spre rejudecare, pentru ca instanța să se conformeze exigențelor impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, în rejudecare, instanța de apel va examina critica respectivă doar în limitele în care a fost invocată în calea de atac, și anume doar în legătură cu daunele morale, nu și cu cele materiale.

2. Cel de-al doilea motiv de recurs prezintă două componente.

Prima vizează practica instanțelor de judecată în spețe similare, conform căreia au fost acordate despăgubiri superioare celor obținute de reclamant, cea de-a doua se referă la îndreptățirea acestuia de a i se acorda, cu titlu de daune morale, sumele de bani pretinse prin acțiune, întrucât nu depășesc nivelul de 5.000.000 de euro, prevăzut în art. 24 alin. (2) lit. b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

Sub primul aspect, Înalta Curte constată că jurisprudența altor instanțe naționale nu a fost analizată de către Curtea de Apel, care a considerat că nu se impune o astfel de verificare, de vreme ce practica judiciară nu constituie izvor de drept, iar dispoziția menționată mai sus din Norma A.S.F. are caracter de recomandare, nefiind, deci, obligatorie.

Considerentul instanței de apel este eronat.

Conform art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma nr. 23/2014, în cazul vătămării corporale, se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Dispoziția legală enunțată are caracter obligatoriu, în condițiile în care părțile interesate indică hotărâri pronunțate în cauze concrete, astfel cum a procedat și reclamantul, care a menționat, în cererea de chemare în judecată, sub aspectul cuantumului daunelor morale, sentința nr. 34/COM/17 aprilie 2015 a Tribunalului Neamț, precum și decizia nr. 1827/11 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.

Rațiunea legiuitorului în stabilirea criteriului jurisprudențial pentru evaluarea daunelor morale derivă tocmai din imposibilitatea cuantificării matematice a acestor despăgubiri, determinat și de natura lor, de reparație a prejudiciului adus unor valori fără conținut economic. Prin urmare, evaluarea despăgubirilor trebuie să se circumscrie condiției aprecierii rezonabile a acestora, pe o bază echitabilă, corespunzătoare suferințelor pe care le resimte victima.

În ce privește modul de calcul, cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc, dar nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

Determinat de imposibilitatea cuantificării exacte a atingerilor aduse unor drepturi nepatrimoniale, legiuitorul a înțeles să prevadă o limită maximă a despăgubirilor, inclusiv a celor morale, care, pentru cazul vătămărilor corporale și deceselor, se regăsește în art. 24 alin. (2) lit. b) din Normă, dar să ofere și criteriul jurisprudențial, ignorat de instanța de apel. Practica judiciară dezvoltată în analiza unor cazuri similare celui dintr-o anumită speță este relevantă în evaluarea despăgubirilor ce ar putea fi acordate în litigiul respectiv, tocmai determinat de împrejurarea că, imposibil de cuantificat în mod strict mărimea daunelor, experiența judiciară rezultând din hotărâri pronunțate în astfel de litigii poate și trebuie să constituie un reper pentru judecătorul speței respective. Aceasta pentru a nu se ajunge în situația unui dezechilibru în ceea ce privește despăgubirile acordate pentru cazuri asemănătoare. O astfel de rațiune a fost avută în vedere de legiuitor la adoptarea normei care menționează jurisprudența instanțelor naționale drept criteriu în aprecierea întinderii reparației dreptului nepatrimonial.

Instanța de apel, ignorând acest aspect, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, fiind, astfel, întrunite cerințele motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În rejudecare, Curtea, în cazul în care va trece peste motivul de apel neanalizat, care a format primul punct din cererea de recurs a reclamantului, considerat ca fiind întemeiat de prezenta instanță, va verifica jurisprudența instanțelor, mai precis hotărârile judecătorești indicate în acțiune, precum și, pentru cele ce se vor arăta în continuare și determinat de aceleași argumente, și jurisprudența evocată de către pârâtă în fazele procesuale anterioare.

Referitor la cazul, apreciat ca fiind de notorietate, al victimei unui accident de circulație, căreia i s-a acordat suma de 3.000.000 de euro, reclamantul urmează a proba susținerile sale prin depunerea sau, cel puțin, indicarea hotărârii judecătorești date în cauza respectivă.

Susținerile recurentului vizând încadrarea pretențiilor sale în limitele despăgubirilor stabilite în art. 24 alin. (2) lit. b) din Normă, în sensul că acestea nu depășesc suma de 5.000.000 de euro, menționată în textul de lege, nu se circumscrie unei veritabile critici și, deci, nu va fi examinată de Înalta Curte, întrucât nu se referă la argumentele instanței de apel în soluționarea căii de atac, care nu s-au fundamentat pe înlăturarea, în parte, a cererii reclamantului determinat de încălcarea limitelor legale ale despăgubirilor.

II.3. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtă, criticile referitoare la cuantumul excesiv al daunelor materiale acordate reclamantului față de documentele justificative de la dosar nu pot fi analizate, întrucât au caracter generic, nerezultând, cu excepția valorii căruțului special pentru practicarea tenisului, care sunt daunele materiale contestate.

Referitor la bunul indicat mai sus, instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, de acordare a sumei de 3.000 de euro reprezentând contravaloarea căruțului special, și-a fundamentat decizia pe înscrisurile medicale depuse la dosar, cu respectarea dispozițiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, iar necesitatea unui astfel de dispozitiv pentru recuperarea reclamantului rămâne în aprecierea exclusivă a instanțelor fondului, neconstituind un motiv de nelegalitate a deciziei recurate.

Critica vizând împrejurarea că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, sumele de bani cheltuite cu ocazia accidentului au fost suportate de persoana asigurată, iar nu de reclamant, deci, numai aceasta le-ar putea solicita, nu poate fi examinată de prezenta instanță, ci urmează a fi avută în vedere de instanța de rejudecare, pentru următoarele considerente:

Aceeași susținere a fost formulată și în fața instanței de apel, care nu s-a preocupat să-i dea un răspuns, astfel încât, în absența considerentelor instanței anterioare, nu se poate exercita un control de legalitate de către Înalta Curte, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenta nu a indicat, în mod concret, la care despăgubiri materiale se referă, iar verificarea documentelor justificative de către prezenta instanță, pentru a se determina care dintre acte menționează numele asiguratei, este incompatibilă cu structura recursului, care exclude examinări de fapt, în legătură cu mijloacele de probă. Ca atare, în faza apelului, pârâta va trebui să facă precizări exprese, pentru fiecare dintre sumele de bani cheltuite, pe care dintre acestea le consideră a fi achitate de persoana asigurată.

Nu în ultimul rând, instanța de rejudecare va trebui să lămurească, în legătură cu fiecare dintre sumele achitate de asigurat, dacă înscrisurile justifică o asemenea plată, cu ce titlu au fost plătite, respectiv în numele propriu al asiguratei sau pentru reclamant, în condițiile în care D. nu a formulat o cerere în pretenții, conform art. 55 alin. (3) din Legea nr. 136/1995. Totodată, potrivit art. 1472 C. civ., plata poate fi făcută nu numai de către debitor, ci de orice persoană, chiar dacă este terț în raportul obligațional, în ultimul caz, o astfel de plată fiind considerată valabilă și făcută în numele debitorului.

În concluzie, în rejudecare, pentru a putea răspunde acestui motiv al căii de atac declarate de pârâtă, Curtea urmează a stabili care sunt sumele de bani efectuate de asigurat și cu ce titlu, ținând seama de dispozițiile legale evocate mai sus.

4. În legătură cu daunele morale, este întemeiată afirmația privind omisiunea instanței de apel de a examina jurisprudența instanțelor naționale, mai precis a celor ieșene, invocată de recurentă în fazele procesuale anterioare, în condițiile în care sunt depuse la dosar astfel de hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 337 CIV/12 iunie 2015 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal – dosar Tribunal, vol. II; decizia nr. 59/28 ianuarie 2016 a Curții de Apel Iași, secția civilă – filele x același dosar; decizia nr. 219/25 februarie 2016 a Tribunalului Iași, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal – filele x același dosar).

Argumentele pentru care Înalta Curte constată ca fiind întemeiată această critică sunt identice cu cele expuse în analiza primei componente din cel de-al doilea motiv al recursului declarat de reclamant, evident cu consecințe diferite pentru pârâtă, care a solicitat diminuarea lor, și care vor fi avute în vedere ca atare, de către instanța de apel, sub rezerva exprimată deja, de a se trece peste critica formulată de reclamant în cadrul motivului de apel neexaminat de către instanță.

În consecință, sub aspectul ignorării jurisprudenței naționale, Curtea a încălcat dispozițiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, fiind întrunite condițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce determină admiterea recursului declarat de S.C. B. S.A., cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare, ocazie cu care instanța va examina și practica judiciară evocată de către pârâtă.

Cât privește modalitatea de calcul adoptată de alte state europene, afirmațiile pârâtei nu pot fi primite, de vreme ce textul de lege sus-menționat condiționează estimarea daunelor morale numai în raport de legislația și jurisprudența din România. În același sens, se au în vedere și dispozițiile art. 49 lit. a) din Legea nr. 136/1995, care stabilesc că acordarea despăgubirilor se realizează în conformitate cu legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul, deci, cu legile române.

În egală măsură, nu este fondată nici critica referitoare la omisiunea instanței de apel de a ține seama de Ghidul pentru soluționarea daunelor morale întocmit de către Fondul de Protecție a Victimelor Străzii, deoarece acest ghid conține doar date statistice extrase din hotărâri ale instanțelor de judecată și a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăților de asigurări.

Aceste date nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziția asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă și, deci, caracter obligatoriu pentru instanțe.

În plus, cuantumul daunelor morale într-o speță dată trebuie să se aprecieze în raport de despăgubirile acordate în cauze similare acelei spețe, o astfel de evaluare a asemănării circumstanțelor din diferite procese putându-se realiza doar de organul judiciar învestit cu cauza respectivă.

5. Sub aspectul momentului de la care sunt datorate de către pârâtă penalitățile de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, critica este întemeiată, în condițiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce va conduce la admiterea recursului și pentru acest motiv.

Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește data de la care curg penalitățile de întârziere, și anume 15 august 2015 (data expirării termenului legal de soluționare a cererii reclamantului). Curtea a constatat, prin raportare la art. 37 și urm. din Norma A.S.F. nr. 23/2014 și la poziția adoptată de asigurător în soluționarea cererii de daună, care nu a notificat reclamantului, în termen de 3 luni de la avizare, respingerea dosarului, că devin incidente dispozițiile art. 38 din același act normativ. A considerat că este lipsită de relevanță susținerea pârâtei privind necesitatea completării dosarului cu elemente de natură a stabili persoana vinovată de producerea accidentului și, totodată, inexplicabilă atitudinea pârâtei, care, în contextul incertitudinii privind persoana vinovată, a făcut o ofertă de despăgubire după aproximativ 6 luni de la expirarea termenului legal.

Situația despăgubirilor și a penalităților datorate de către asigurator este reglementată prin Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Conform art. 37 alin. (4) din Norma menționată, „despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească”.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile, respectiv data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I)/data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (teza a II-a).

Fiecare dintre aceste două momente implică o derulare diferită a dosarului de daună și a despăgubirilor cuvenite victimei accidentului.

Primul moment vizează ipoteza care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, convenția tripartită între asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I). În acest sens, art. 37 alin. (4) teza I trebuie coroborat cu art. 58 alin. (1) și art. 59 alin. (1) și (3), care condiționează plata despăgubirilor de acceptarea ofertei de despăgubire de către persoana păgubită, deci realizarea acordului de voință între părțile implicate, de declarația de acceptare a despăgubirii fără rezerve și pretenții ulterioare din partea victimei și de absența, în termen de 30 de zile, a obiecțiunilor la plata efectuată de asigurător în contul indicat de persoana păgubită, caz în care se consideră că aceasta a fost integral despăgubită.

Cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, indiferent de motivul pentru care s-a apelat la instanță, situație în care despăgubirea se plătește de asigurător în maximum 10 zile de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire la care este obligat (teza a II-a din art. 37 alin. (4). Și acest text de lege trebuie coroborat cu art. 68 alin. (1) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, care prevede că, „în cazul în care despăgubirile se stabilesc prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA va acorda despăgubiri în baza hotărârii judecătorești rămase definitive”.

Mai trebuie menționat că dispozițiile art. 38 din actul normativ enunțat, avute în vedere de instanța de apel în determinarea momentului de la care curg penalitățile de întârziere, nu stabilesc un astfel de moment, ci doar cazurile în care sunt datorate penalitățile, prin raportare la obligațiile menționate în art. 37, cuantumul lor și proporția despăgubirilor la care se aplică, după cum acestea din urmă nu au fost achitate sau au fost plătite în parte.

Cum art. 38 din Normă nu reglementează momentul de la care curg penalitățile, iar acestea sunt aferente, conform aceluiași text de lege, cum este și firesc, despăgubirilor datorate și neplătite, interesează momentul la care aceste despăgubiri sunt stabilite în mod neechivoc, în funcție de cele două situații evocate în art. 37 alin. (4), dată de la care sumele de bani datorate cu acest titlu devin certe, lichide și exigibile. După cum s-a menționat deja, în ipoteza acordării despăgubirilor pe cale judiciară, este relevant momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.

Nu în ultimul rând, mai trebuie precizat că, deși dispozițiile art. 38 trimit la termenele prevăzute în art. 37, înăuntrul cărora nu au fost îndeplinite de către asigurător obligațiile stabilite în sarcina sa prin acest din urmă text de lege sau au fost îndeplinite defectuos, nu momentul expirării acestor termene trebuie să reprezinte reperul în raport de care se consideră că penalitățile curg. Așa cum s-a arătat în precedent, penalitățile sunt legate de obligația de plată a despăgubirilor, fiind relevant dacă aceste sume se stabilesc prin contractul încheiat între părți sau pe cale judiciară, în ultimul caz, fiind datorate în maximum 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.

Neîndeplinirea, în termen, a obligațiilor stipulate în sarcina asigurătorului, conform art. 37 alin. (1) lit. a) și b) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, pot avea, eventual, influență în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite victimei accidentului, în condițiile alin. (2) din același text de lege, dar nu asupra momentului de la care curg penalitățile de întârziere. Or, problema cuantumului despăgubirilor în raport de nerespectarea dispozițiilor art. 37 alin. (1) de către asigurător reprezintă, în speță, motivul de apel neanalizat de instanța anterioară, ceea ce va conduce, pentru argumentele expuse, la admiterea recursului declarat de reclamant, chestiunea în discuție urmând a fi examinată în rejudecare.

În concluzie, așa cum rezultă din istoricul litigiului de față, nu s-a încheiat între părți o convenție, nu s-a acceptat oferta de despăgubire propusă, astfel încât a fost demarat prezentul litigiu, context în care devine aplicabilă teza a doua din art. 37 alin. (4) al Normei A.S.F. nr. 23/2014.

Penalitățile de întârziere sunt datorate dacă despăgubirile menționate în hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu sunt achitate în maximum 10 zile de la primirea hotărârii de către asigurător, expirarea termenului de 10 zile marcând și momentul de la care încep să curgă aceste penalități, când pârâta devine culpabilă pentru neexecutarea obligației stipulate, în sarcina sa, prin dispozițiile art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma A.S.F. nr. 23/2014.

De asemenea, în rejudecare, se va ține seama și de susținerile reclamantului, care, prin concluziile scrise depuse în dosarul de recurs, a arătat că, până la acest moment, i s-a plătit suma de 1.222.686 RON, din care 450.000 de RON achitată de către Fondul de Garantare, dar și de dispozițiile art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, conform cărora penalitățile de întârziere se aplică la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, care se plătește de asigurător.

Prin urmare, critica recurentei este întemeiată și sub acest aspect, în condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 și 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate în cauză, va dispune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel, pentru rejudecarea apelurilor, în limitele casării.

Sursa informației: www.scj.ro.