Ascultarea minorului în procedura judiciară în cauzele civile

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Pentru început considerăm oportun de subliniat faptul că ascultarea copilului, dreptul acestuia de a‑și exprima opinia în legătură cu probleme care îl privesc sunt în strânsă legătură cu dreptul acestuia de a fi informat și consultat în toate aspectele care îl privesc, evident, în funcție de vârsta și de gradul acestuia de maturitate. De altfel, dreptul la informație este garantat prin art. 31 din Constituția României, unde în alin. (1) este statuat faptul că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit, iar la alin. (3) se menționează faptul că dreptul la informație nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională. Remarcăm faptul că atât protecția tinerilor, cât și securitatea națională sunt valori importante într‑o societate democratică.

Astfel cum s‑a afirmat în doctrină[1], dreptul la informație este un drept fundamental în baza căruia persoanele se pot dezvolta spiritual prin accesul la informație. Totodată, la rândul său, dreptul la informație este strâns legat de libertatea de exprimare[2].

După cum s‑a remarcat și în doctrina juridică românească[3], ascultarea copiilor în cauzele civile prezintă o serie de particularități și prezintă o serie de diferențe față de ascultarea copiilor în cauzele penale. Noi însă ne vom rezuma la a prezenta ascultarea copilului doar în cauzele civile.

Temeiul de drept pentru ascultarea minorului este reprezentat de art. 2 alin. (6) lit. b)[4], art. 29 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promo­varea drepturilor copilului[5] și de art. 264 C. civ.[6].

În doctrină[7] întâlnim o definiție a „opiniei copilului”, în sensul în care reprezintă o parte componentă a capacității de folosință[8], menită să asigure interesul superior al copilului, care constă în dreptul copilului de a fi ascultat în orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, precum și în dreptul de a‑și exprima liber dorințele și nevoile sale.

Aspectul asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează este legat de ascultarea/audierea copilului în procedura judiciară.

Nu putem să nu facem remarca asupra faptului că în momentul de față se folosește atât termenul de „ascultare”, cât și cel de „audiere” a minorului[9]. Inclusiv legiuitorul, de exemplu, în cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului folosește atât termenul de „ascultare”, cât și pe cel de „audiere” a minorului: „În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei”. Așadar, nu există o practică unitară nici din partea legiuitorului și nici din partea doctrinarilor[10].

În ce ne privește, suntem de părere că termenul de „audiere” este impropriu folosit, întrucât, conform art. 264 C. civ., copilul este „ascultat” în procedurile administrative sau judiciare care îl privesc. Apreciem faptul că termenul de „ascultare” este mai potrivit, inducând o lipsă de formalism adaptată nevoii copilului de confort și siguranță, cineva ascultă copilul, iar nu îl audiază. De altfel, în procedura judiciară copilul este ascultat în camera de consiliu, tocmai pentru a‑i oferi un cadru de siguranță și confort psihic, astfel încât se creează un climat în care copilul poate oferi răspunsuri complete. Pe cale de consecință, propunem de lege ferenda uniformizarea terminologiei utilizată de legiuitorul român, prin înlocuirea termenului de „audiere” cu cel de „ascultare” a minorului.

Ascultarea copilului este reglementată în cadrul procedurii de divorț, respectiv în cuprinsul art. 921 alin. (3) C. pr. civ.[11].

Așadar, ascultarea copilului este obligatorie în situațiile următoare: în soluționarea neînțelegerilor dintre părinți în ce privește exercițiul autorității părintești este obligatorie, conform dispozițiilor art. 486 C. civ.[12]; în situația încuviințării instanței a învoielii părinților privitoare la exercitarea autorității părintești sau la luarea unei măsuri de protecție a copilului, conform art. 506 C. civ.[13]; în soluționarea neînțelegerilor în ce privește restrângerea drepturilor copilului de a păstra relații sociale cu alte persoane, conform art. 494 alin. (1) și (3) C. civ.[14]; în situațiile în care o persoană ține copilul fără drept și i se solicită acesteia înapoierea copilului, conform art. 495 C. civ.[15]; în soluționarea neînțelegerilor dintre părinți în ce privește stabilirea sau schimbarea locuinței copilului, conform art. 496[16] alin. (3), respectiv art. 497 alin. (2) C. civ.[17]; în situația schimbării felului învățăturii ori al pregătirii profesionale, conform art. 498 alin. (2) C. civ.[18]; în hotărârea instanței privind raporturile dintre părinții divorțați și copil, conform art. 396 C. civ.; după divorț, în situația stabilirii modalității de exercitare a dreptului la legături personale cu copilul al părin­telui separat de acesta, conform art. 401 C. civ.[19].

Trebuie menționat că, în privința competenței teritoriale, instanța de tutelă nu este întotdeauna aceeași cu instanța investită să soluționeze cererea de divorț a soților.

În procedura judiciară, instanța de judecată ia în considerare opinia copilului, însă aceasta nu stă exclusiv la baza luării unei hotărâri în ce îl privește pe copil, decât în măsura în care se corelează cu alte probe administrate în dosarul cauzei. S‑a concluzionat în doctrină[20] faptul că, din punct de vedere formal, părerea copilului este o parte componentă a unui principiu fundamen­tal în materie, și anume interesul superior al minorului, iar ca noțiune abstractă interesul copilului este greu de apreciat, întrucât variază de la situație la situație, în funcție de mai mulți factori[21].

Ca procedură, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. În cazul copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani este facultativă, dacă instanța de judecată apreciază că acest lucru este util soluționării cauzei. Minorul care are vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani va fi citat prin reprezentantul lui legal, iar minorul care a împlinit vârsta de 14 ani va fi citat personal. În literatura de specialitate[22] s‑a afirmat faptul că în cazul în care aducerea minorului în fața instanței de judecată pentru a fi ascultat va fi refuzată de către părinte sau chiar de către minorul în cauză[23], va putea fi emis un mandat judiciar de aducere pe numele minorului, având în vedere caracterul obligatoriu al ascultării copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.

În doctrina noastră[24] s‑a amintit despre un caz de abuz asupra unui copil „care nu părea că are mai mult de 15 ani” privind ascultarea acestuia în instanță nu mai puțin de 18 ori[25]. Autorul studiului afirma că se întreba cum de s‑a ajuns în acea situație, însă răspunsul îl primea în momentul în care își îndrepta atenția asupra dispozițiilor legale, fie cele de drept material, fie cele de drept procesual care toate impun instanței obligația de ascultare a minorului în toate procedurile care îl privesc, în ideea respectării interesului superior al copilului. Este logic să ne punem întrebarea cum, ascultând un minor de 18 ori[26], mai poate fi vorba despre respectarea interesului său superior?!

Acel copil, spunea autorul[27], era atât de familiarizat cu procedurile, încât nu mai avea niciun fel de emoție, nu mai avea nicio reacție. Mai mult, era maturizat forțat, tocmai din această perspectivă. Noi am îndrăzni să spunem că acel copil a fost traumatizat emoțional chiar de către cei are au fost chemați să garanteze respectarea tuturor drepturile și intereselor lui, să‑i asigure creșterea și dezvoltarea mentală, spirituală într‑un mediu sănătos și normal, în condiții de libertate și demnitate[28].

Pentru ca un copil să fie ascultat de 18 ori de către instanță este o situație greu de tolerat de către toți justițiabilii. Adolescența acelui tânăr s‑a petrecut practic pe holurile instanțelor de judecată. Nu mai puțin dureros este și faptul că totul se petrece la umbra textului de lege. În aceste împrejurări ar trebui generalizată o procedură specială derogatorie în care să fie implicate persoane de specialitate (psihologi) pentru a semnala anumite aspecte în ce privește dezvoltarea emoțională a minorului și totodată raporturile în care acesta se află cu părinții săi. Așadar, susținem și noi propunerea de lege ferenda de instituire a unei proceduri speciale derogatorii în care la ascultarea copilului să ia parte și persoane specializate (psihologi) care să semnaleze dezvoltarea emoțională a minorului și raporturile în care acesta se află cu părinții săi. Mai mult, apreciem faptul că ar fi în respectarea principiului interesului superior al minorului, ca atunci când se ajunge înaintea instanței de judecată, să fie un dosar unic pe copil, astfel încât să nu se mai ajungă la atât de multe cauze. Ca atare, susținem și această propunere de lege ferenda de a se institui un singur dosar pe copil pe rolul instanței de judecată, astfel încât toată evoluția, toate schimbările[29], să meargă în tot unitar. O soluție ar fi alcătuirea de dosare asociate care să fie adăugate ulterior la dosarul copilului, până când acesta împlinește vârsta majoratului. Cu siguranță, odată cu evoluția în timp a copilului, și demersul dosarului ar fi mult mai clar, s‑ar proteja copilul în interesul său și ar fi benefic pentru a facilita și munca justițiabililor.

Totodată, pentru ascultarea copilului procedura judiciară nu prevede posibilitatea deplasării judecătorului[30].

Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare de către instanța de judecată în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate. Conform dispozițiilor art. 226 C. pr. civ., audierea minorului se face în camera de consiliu, iar dacă judecătorul consideră, fără prezența altor persoane. Observăm faptul că legiuitorul nu impune prezența altor persoane pentru a asista la ascultarea minorului, lăsând aceasta la aprecierea instanței. Motivul pentru care legiuitorul nu impune este acela că minorul trebuie să se simtă liber, nu trebuie să fie constrâns în niciun fel în declarațiile sale. Prezența unuia dintre părinți, de exemplu, ar putea avea un impact psihologic asupra copilului, acesta nemaiputând să se manifeste liber în exprimarea opiniilor sale.

Cu toate acestea, pentru a se respecta principiul interesului superior al minorului, considerăm oportună prezența în camera de consiliu și a unui psiholog specializat autorizat care poate scoate în evidență nuanțele și capacitatea copilului de a formula o opțiune potrivit vârstei sale. Ca atare, pe cale de consecință, de lege ferenda propunem ca în momentul în care minorul este ascultat în camera de consiliu, pe lângă judecătorul căruia i‑a fost distribuită cauza să se afle și un psiholog specializat autorizat. Totodată, pentru a se constata dacă copilul este influențat în dorințele lui de către o terță persoană din anturajul acestuia[31] și pentru a se stabili gradul de afectivitate a copilului față de adulții implicați în cauză, de lege ferenda propunem ca un expert judiciar specializat să alcătuiască o expertiză psihosomatică amplă, realizată în cadrul procedurii judiciare. Mai mult, tot de lege ferenda propunem ca și judecătorii să participe la cursuri de pregătire instituțională în domeniul psihologiei. În acest sens, apreciem că judecătorii, pe lângă formarea juridică, ar trebui să fie instruiți și din punct de vedere psihologic, prin parcurgerea unor cursuri (module) de formare în acest domeniu al psihologiei. Scopul final al acestor cursuri (module) este acela de a dobândi niște abilități suplimentare legate de dinamica conflictelor de familie, abilități care să le confere o perspectivă mai amplă, astfel încât soluțiile pronunțate să fie cât mai potrivite satisfacerii interesului superior al copilului. Este absolut necesar acest aspect să fie complinit, întrucât aceste cauze nu implică doar stăpânirea unor cunoștințe juridice, ci și elemente ce țin de sfera psihologică, emoțională, pentru ca judecătorul să‑și creioneze o imagine de ansamblu cât mai corectă.

În dreptul internațional european[32] este prevăzut că copiii își pot exprima liber opinia care se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate, în conformitate și cu art. 2.1 din Convenția cu privire la Drepturile Copilului[33].

Referitor la cererea copilului de a fi ascultat, în doctrina franceză[34] s‑a opinat că nu există o formă procedurală specială, ci totul este făcut pentru a permite copilului acces la justiție. Incapabil din punct de vedere juridic, copilului i se dă prerogativa de a putea cere judecătorului să‑l asculte. Pentru a fi admisibilă, cererea nu poate emana decât de la el, întrucât „instanța de apel nu era obligată să răspundă, printr‑o decizie special motivată, la un certificat întocmit de un terț care să indice în mod indirect dorința copilului de a fi ascultat”[35]. Copilul poate formula cererea pentru a fi ascultat în orice moment al procedurii. Acest lucru rezultă în mod expres din dispozițiile art. 338‑2 C. pr. civ. fr.[36]. În acest context a apărut întrebarea de câte ori un copil poate formula cerere înaintea judecătorului pentru a fi ascultat. Judecătorii francezi au reținut că în cazul în care art. 388‑1 C. civ. fr.[37] îi acordă minorului dreptul de a fi ascultat în orice procedură care îl privește atunci când solicită acest lucru, însă, cu toate acestea, „nu‑i oferă posibilitatea de a solicita o astfel de ascultare în fiecare etapă a procedurii”[38], „în acest caz, copilul C. a fost deja audiat în timpul anchetei sociale dispuse, înainte de a spune dreptul, jurisdicția de gradul I și, prin urmare, nu este necesar să se dispună o nouă ascultare”[39].

Cu toate acestea, ceea ce Curtea de Apel din Lyon avea ca practică judiciară până la acel moment urma să fie infirmat de către Curtea de Casație franceză[40].

În jurisprudența internațională, găsim mai multe soluții ale Curții de la Strasbourg în ce ține de ascultarea minorului în procedurile care îl privesc, respectiv în procedura judiciară. Astfel:

Ø  în cauza Havelka și alții contra Republicii Cehe, CEDO a statuat prin hotărârea din 21 iunie 2007, par. 62, faptul că neascultarea directă de către tribunal a copiilor a căror vârstă era de 13, 12 și respectiv de 11 ani la data la care autoritatea de protecție socială care a formulat cererea de plasament a copiilor într‑o instituție guvernamentală (investită cu rol de tutore al acestora) nu a fost de natură a asigura reclamanților protecția cerută de interesele lor în procesul decizional. Acest considerent a determinat, printre altele, reținerea încălcării art. 8 din Convenție, întrucât autoritățile interne și‑au depășit marja de apreciere. Așadar, Curtea de la Strasbourg a constatat că măsura litigioasă nu a fost necesară într‑o societate democratică;

Ø  altă soluție interesantă pronunțată de Curtea de la Strasbourg este cea din cauza Sahin contra Germaniei[41]. Plângerea vizase refuzul instanțelor interne de a acorda reclamantului dreptul de a‑și vizita copilul născut în afara căsătoriei. Ținând cont de legea aplicabilă la acel moment, părinții naturali nu puteau să obțină un drept de vizită decât dacă instanța considera că acest lucru este în interesul superior al minorului. Având în vedere art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea a constatat că acest refuz constituie o ingerință în dreptul la o viață de familie al reclamantului și că ingerința este prevăzută de lege și vizează un scop legitim, respectiv protejarea interesului superior al minorului. Cu toate acestea, pentru ca ingerința să poată fi considerată justificată este necesar ca reclamantul să fi jucat un rol suficient în procesul decizional, iar drepturile și interesele sale să fie luate în considerare. În speță, Curtea a constatat că instanța internă a omis să‑l asculte pe copil, în vârstă de cinci ani la acel moment, pentru a determina mai facil în ce măsură acesta își dorește să își vadă tatăl și dacă astfel de vizite sunt sau nu în interesul său. Această omisiune indică faptul că reclamantul nu a jucat un rol suficient în procedura relativă la dreptul de a‑și vizita copilul, Curtea amintind că instanțele nu trebuie să se limiteze la a urma orbește concluziile vagi ale unui expert relativ la riscul audierii unui copil. De aceea, art. 8 a fost încălcat[42];

Ø  de asemenea, o altă hotărâre a Curții de la Strasbourg este pronunțată în cauza N. Ts și alții contra Georgiei[43]. În această speță, Curtea a condamnat statul georgian pentru încălcarea art. 8 din Convenție pentru faptul că, în procedura sa internă, copiii ai căror mamă murise și al căror tată avusese probleme cu drogurile nu au fost ascultați de niciuna dintre instanțele naționale atunci când s‑a decis stabilirea domiciliului lor (cu toate că între timp tatăl lor se reabilitase din punct de vedere medical, iar instanțele au avut de ales între a stabili domiciliul la tatăl acestora sau la bunicii materni).

Ce trebuie menționat este că Curtea de la Strasbourg nu interpretează dreptul la respectarea vieții private și de familie în sensul instituirii unei obligații de a asigura ascultarea copilului înaintea instanței în toate situațiile. Instanțele naționale sunt cele care au această competență în a evalua ascultarea minorului în funcție de probele administrate și în funcție de mijloacele utilizate pentru constatarea faptelor deduse judecății. Toate acestea sunt diferite, de la un caz la altul, de asemenea circumstanțele sunt diferite, ca atare nu se poate impune o conduită obligatorie. Cu toate acestea, Curtea de la Strasbourg adeseori se asigură că autoritățile naționale au luat măsurile corespunzătoare astfel încât hotărârile pronunțate în dosare să ofere suficiente garanții în respectarea interesului superior al minorului.

* Extras din Alexandra-Cristina Tudor-Todoran, Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, Ed. Universul Juridic, București, 2024.

[1] M. Enache, Ș. Deaconu, Drepturile și libertățile fundamentale în jurisprudența Curții Constituționale, vol. III, Ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 71.

[2] Un studiu interesant este cel al lui I. Rusu, Considerații privind complexitatea și importanța libertății de exprimare în România, pp. 45-49. În studiul său, autorul a afirmat că instituția drepturilor și libertăților fundamentale a suscitat vii discuții și controverse determinate de complexitatea problemelor care s-au ivit în abordarea și cercetarea fenomenelor. În acest sens, terminologia folosită de autori consacrați este diferită: în unele manuale apar titluri precum „libertăți publice”, iar unii autori utilizează noțiunea de „drepturi și libertăți”; în opinia altora, formula „drepturile omului și libertățile fundamentale” este incorectă deoarece libertățile sunt drepturi ale omului. De asemenea, unii autori argumentează că „drepturile omului” și „libertățile publice” nu au același conținut, întrucât drepturile omului sunt inerente naturii umane, ele fiind universale și pentru totdeauna – teoria dreptului natural. Pentru mai multe informații în acest sens, a se consulta studiul menționat.

[3] G. Visu-Petra, Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu, în RDF, nr. 1/2020, p. 365.

[4] Art. 2 alin. (6) lit. b) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului statuează următoarele: „În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin următoarele: opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate”.

[5] Art. 29 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului statuează următoarele: „(1) – Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește; (2) – În orice procedură judiciară sau administrativă care îl privește, copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea cauzei; (3) – Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi ascultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește; (4) – În toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare și li se va acorda importanța cuvenită, în raport cu vârsta și cu gradul de maturitate a copilului; (5) – Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispozițiilor alin. (2) și (3). În caz de refuz, autoritatea competentă se va pronunța printr-o decizie motivată; (6) – Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt și rămân aplicabile”.

[6] În cuprinsul art. 264 C. civ. sunt statuate următoarele: „alin. (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei; alin. (2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește; alin. (3) – Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor art. (1) și (2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată; alin. (4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de maturitate; alin. (5) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului, în procedurile care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile”.

[7] O. Ghiță, Opinia copilului și alte probleme de drept, cu privire specială asupra cazului Sorina, în RDF, nr. 1 2/2019, p. 140.

[8] Numită și capacitate juridică specială.

[9] A se vedea, în acest sens, I.-F. Popa, A.-A. Moise (coord.), Legea Notarilor Publici. Comentariu pe articole, Ed. Solomon, București, 2016, pp. 688, 689; sau M.-M. Pivniceru, C. Luca (coord.), Ghid de audiere a copilului în proceduri judiciare – unde, pe tot parcursul lucrării, termenul uzitat este cel de „audiere”, iar nu cel de „ascultare”.

[10] În acest sens se poate consulta lucrarea Oana Ghiță, Sevastian Cercel, „Cuvântul copilului în procedurile judiciare și în executarea silită”, articol disponibil online https://www.universuljuridic.ro/consideratii-privind-recunoasterea-copilului/ accesat la data de 5.06.2020, articolul este extras din volumul Conferinței internaționale „Procesul civil și executarea silită. De la clasic la modern”, Târgu-Mureș, Ed. Universul Juridic, 2019, pp. 31-45. În cuprinsul articolului, cei doi autori de drept afirmă că în limbajul obișnuit termenul de „ascultare” și cel de „audiere” sunt sinonimi, însă în limbajul juridic au nuanțe oarecum diferite. Codul civil, spun ei, folosește noțiunea de „ascultare” și nu de „audiere” în sensul de a atenua procedura judiciară în cazul copiilor și de a sugera că aceasta se desfășoară într-o modalitate diferită, adică în Camera de Consiliu.

[11] În art. 921 alin. (3) C. pr. civ. este statuat: „În toate cazurile, instanța este obligată să îl asculte pe minor, potrivit prevederilor Codului civil”.

[12] Art. 486 C. civ. – Neînțelegerile dintre părinți: „Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile”.

[13] Art. 506 C. civ. – Învoiala părinților: „Cu încuviințarea instanței de tutelă părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile”.

[14] Art. 494 C. civ. – Relațiile sociale ale copilului: „Părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînțelegerile se soluționează de către instanța de tutelă, cu ascultarea copilului, în condițiile art. 264”.

[15] Art. 495 C. civ. – Înapoierea copilului de la alte persoane: „alin (1) Părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept; alin. (3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile”.

[16] Art. 496 alin. (3) C. civ. – Locuința copilului: „În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile”.

[17] Art. 497 alin. (2) C. civ. – Schimbarea locuinței copilului: „În caz de neînțelegere între părinți, hotărăște instanța de tutelă, potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile”.

[18] Art. 498 alin. (2) C. civ. – Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale: „Dacă părinții se opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, iar aceasta hotărăște pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile”.

[19] Art. 401 alin. (2) C. civ. – Drepturile părintelui separat de copil: „În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile”.

[20] O. Ghiță, Opinia copilului și alte probleme de drept, cu privire specială asupra cazului Sorina, în RDF, nr. 1‑2/2019, p. 142.

[21] De exemplu, vârsta copilului, legătura de afectivitate dezvoltată mai mult cu unul dintre părinți, posibilitățile materiale etc. A se vedea, în acest sens, C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, ed. a II-a, p. 204.

[22] O. Ghiță, Opinia copilului și alte probleme de drept, cu privire specială asupra cazului Sorina, p. 144.

[23] Dacă are peste 14 ani.

[24] C. Lungănașu, Interesul superior… al cui?, în RDF, Supliment, 2021, p. 156; articolul este susținut în cadrul lucrărilor Conferinței Internaționale Bienale de la Timișoara (6/7 noiembrie 2020).

[25] Nu de către același judecător. Așadar, de 18 ori întrucât atâtea cauze au fost înregistrate între părinții copilului, dată fiind autoritatea relativă a hotărârilor pronunțate în această materie și schimbările inerente care apar.

[26] Ascultarea copilului s-a făcut în toate dosarele în care a fost implicat: proces de divorț, ordonanță președințială la divorț, ordonanță președințială la modificare de măsuri, dosare de fond de modificare de măsuri, căi de atac, contestații la executare, procedura specială referitoare la refuzul minorului, consiliere psihologică.

[27] Cel care a scris articolul este unul dintre judecătorii care a asistat la ascultarea acelui copil.

[28] În acord cu Principiul nr. 2 din Declarația Drepturilor Copilului, proclamată prin Rezoluția 1386 a Adunării Generale a ONU din 20 noiembrie 1959 care statuează următoarele: „Copilul se va bucura de protecție socială și va beneficia de ocazii și facilități oferite prin lege sau prin alte mijloace, care să-i dea posibilitatea de a se dezvolta din punct de vedere fizic, mental, moral, spiritual și social într-un mod sănătos și normal și în condiții de libertate și demnitate. Adoptarea legilor în acest scop va avea ca rațiune primordială interesul superior al copilului”.

[29] De exemplu, majorarea de pensie, schimbarea de locuință etc.

[30] Spre deosebire de situația în care este dispusă cercetarea la fața locului.

[31] De cele mai multe ori acea persoană este unul dintre părinți.

[32] În art. 24 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale.

[33] Convenția cu privire la drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, publicat în M. Of. nr. 109/28 septembrie 1990; document disponibil online pe adresa CONVENȚIE cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 (cdep.ro), site accesat la data de 9.03.2021; astfel, în art. 2.1 este statuat: „Statele-părți se angajează să respecte și să garanteze drepturile stabilite în prezenta convenție tuturor copiilor din jurisdicția lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, incapacitatea fizică, de statutul la naștere sau de statutul dobândit al copilului ori al părinților sau al reprezentanților legali ai acestuia”. Convenția a fost completată prin două protocoale facultative. Astfel avem Protocolul facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate, ratificat de România prin Legea nr. 567/2001 (publicată în M. Of. nr. 692/31 octombrie 2001), precum și Protocolul facultativ privind vânzarea de copii, prostituția copiilor și pornografia infantilă, ratificat de România prin Legea nr. 470/2001 (publicată în  M. Of. nr. 601 din 25 septembrie 2001). Convenția cu privire la drepturile copilului a fost ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată în M. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001.

[34] Sous la direction de Isabelle Barrière Brousse et de Mélina Douchy-Oudot, Les contentieux familiaux. Droit interne, international et européen, 2^e édition, LGDJ, Paris, 2016, p. 371.

[35] Cass. 1^re civ., 19 sept. 2007, nr. 06-18379, D 2007, 2541, AJ fam, 2007, 432, apud Isabelle Barrière Brousse et de Mélina Douchy-Oudot, Les contentieux familiaux. Droit interne, international et européen, 2^e édition, p. 371.

[36] Articolul 338-2 C. pr. civ. fr. statuează: „La demande d’audition est présentée sans forme au juge par le mineur lui-même ou par les parties. Elle peut l’être en tout état de la procédure et même pour la première fois en cause d’appel”, adică „Cererea de ascultare este prezentată fără formă judecătorului chiar de minorul însuși sau de părți. Se poate face în orice stare a procedurii și chiar pentru prima dată în apel” (t.n).

[37] Articolul 388-1 C. civ. fr. statuează: „Dans toute procédure le concernant, le mineur capable de discernement peut, sans préjudice des dispositions prévoyant son intervention ou son consentement, être entendu par le juge ou, lorsque son intérêt le commande, par la personne désignée par le juge à cet effet.

Cette audition est de droit lorsque le mineur en fait la demande. Lorsque le mineur refuse d’être entendu, le juge apprécie le bien-fondé de ce refus. Il peut être entendu seul, avec un avocat ou une personne de son choix. Si ce choix n’apparaît pas conforme à l’intérêt du mineur, le juge peut procéder à la désignation d’une autre personne.

L’audition du mineur ne lui confère pas la qualité de partie à la procédure.

Le juge s’assure que le mineur a été informé de son droit à être entendu et à être assisté par un avocat”, adică „În toate procedurile care îl privesc, minorul capabil de discernământ poate fi ascultat de către judecător, fără a aduce atingere dispozițiilor care prevăd intervenția sau consimțământul său, ori, atunci când interesul său o impune, de către persoana desemnată de judecător în acest scop.

Această ascultare este de drept când minorul o solicită. Când minorul refuză să fie ascultat, judecătorul analizează fondul acestui refuz. Poate fi ascultat singur, cu un avocat sau cu o persoană la alegerea lui. Dacă această alegere nu pare să fie conformă cu interesul minorului, judecătorul poate numi o altă persoană.

Ascultarea unui minor nu îi conferă statutul de parte în cadrul procedurii.

Judecătorul se asigură că minorul a fost informat despre dreptul său de a fi ascultat și de a fi asistat de un avocat” (t.n.).

[38] CA Lyon, 2 aprilie 2009, RG 07/00552, apud Isabelle Barrière Brousse et de Mélina Douchy-Oudot, Les contentieux familiaux. Droit interne, international et européen, 2^e édition,  p. 371.

[39] CA Lyon, 5 aprilie 2008, RG 07/02302, apud Isabelle Barrière Brousse et de Mélina Douchy-Oudot, Les contentieux familiaux. Droit interne, international et européen, 2^e édition,  p. 371.

[40] Isabelle Barrière Brousse et de Mélina Douchy-Oudot, Les contentieux familiaux. Droit interne, international et européen, 2^e édition, p. 371.

[41] CEDO, secția IV, hotărârea Sahin contra Germania, 11 octombrie 2001, 30943/96.

[42] Sahin contra Germaniei – Pierderea legăturilor cu un copil Obligația statului de facila contactul Condiții (jurisprudentacedo.com), site accesat la data de 11.03.2021.

[43] Hotărâre pronunțată în data de 2 februarie 2016 (cererea nr. 71.776/12).