Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu

26 feb. 2021
Articol UJ Premium
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 936
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

3.2.2. Limitele confidențialității (alt element al raportului) trebuie stabilite încă de la început, de aceea le adresăm în această secțiune dedicată etapei inițiale de acomodare. Majoritatea copiilor sunt preocupați de consecințele pe care le poate avea faptul că ei oferă o serie de informații despre familia lor sau despre ceea ce li s‑a întâmplat[12]. Din acest motiv este indicat ca ei să știe de la început ce se va întâmpla cu informațiile pe care le vor oferi. În țara noastră, în general, se realizează o scurtă descriere a relatărilor copilului, care este pusă la dosarul cauzei, indiferent de cantitatea de informație obținută de la acesta; credem că această practică, de a nu detalia răspunsul copilului și de a oferi doar 2‑3 con­cluzii (fără detalii specifice!), este adecvată. Aceasta deoarece astfel prevenim o serie de potențiale probleme pentru copil: dacă el spune ceva ce va fi incomod pentru vreunul dintre părinții săi, de exemplu, există posibilitatea ca aceștia, aflând ce a relatat copilul, să îl certe, să îl învinovățească sau să fie afectată și mai mult relația lui cu acel părinte. Or, scopul ascultării nu este acela de a crea probleme suplimentare pentru copil și părinții săi. De aceea, transmitem copilului acest mesaj încă de la început: „Daniel, ceea ce vom discuta noi azi va rămâne între noi; părinții tăi nu vor afla ce vorbim noi/nu voi spune părinților, nu trebuie să te temi de acest lucru”. Dacă copilul este mai mare, putem să adăugăm și: „Voi depune la dosar 2 sau 3 concluzii, însă doar generale și fără detalii”. Fie se tem, fie nu vor să îi supere pe părinți, însă indiferent de motiv, pe copii îi ajută să știe că nu vor exista consecințe negative asupra lor în urma discuției cu judecătorul.

Această etapă inițială de stabilire a raportului reprezintă un efort suplimentar din partea oricărui intervievator. Dar care sunt beneficiile depunerii acestui efort? Studiile au arătat că raportul facilitează împărtășirea trăirilor emoționale și moti­vația[13], îmbunătățește comunicarea[14], reduce anxietatea[15] și nivelul de sugesti­bilitate[16]. Având în vedere aceste beneficii, credem că cele câteva minute de la începutul fiecărui interviu reprezintă o investiție de timp și efort justificată.

Campanie Craciun UJmag 2020

Această etapă nu trebuie omisă nici dacă unii copii arată de cum intră în birou că vor să discute direct aspecte relevante legal! Și în cazul acestor copii este necesară formatarea expectanțelor lor cu privire la obiectivitatea și imparțialitatea noastră, limitele confidențialității, angajamentul spre sinceritate.

3.2.3. Promisiunea de a spune adevărul. Majoritatea copiilor vor ține un secret dacă părintele le cere acest lucru[17], însă o serie de studii au arătat că frecvența cu care copiii mint poate fi influențată dacă li se cere să promită că vor spune adevărul[18]; unii autori sugerează că această promisiune influențează și mai mult în bine onestitatea copiilor dacă este dublată de precizarea că nu vor exista consecințe negative de pe urma spunerii adevărului[19]. Aceste studii sugerează că promisiunea de spune adevărul îi determină pe 20‑50% dintre copii să recu­noască dacă au făcut un lucru rău (de exemplu, dacă au stricat o jucărie sau dacă au copiat la un test). Având în vederea aceste rezultate, în multe sisteme de justiție (America de Nord, Canada etc.) toți copiii sub 14 ani trebuie să facă această promisiune atunci când sunt ascultați de instanță. Este mai puțin clar de ce apare acest efect; este posibil ca pentru copii promisiunea de a spune adevărul să includă și comportamentul efectiv, adică spunerea adevărului: dacă am promis, e ca și făcut. Cu alte cuvinte, se pare că pentru copii promisiunile tind să aibă o importanță mai mare decât pentru majoritatea adulților. Aceste studii au inclus copii de 4‑5 ani până la adolescență și au mai arătat că rata de dezvăluire scade odată cu vârsta: cu cât copiii sunt mai mari, cu atât promisiunea produce efecte mai mici. Mai mult, alte câteva studii[20] arată că proporția copiilor care recunosc că au făcut un lucru rău crește dacă aceștia sunt întrebați direct despre abatere, spre deosebire de situația în care abaterea este doar adusă în discuție și copilul este rugat să spună ce știe despre acest lucru. Cu alte cuvinte, dacă vrem să ne creștem șansele ca un copil să recunoască faptul că a făcut ceva rău, este necesar să utilizăm întrebări directe, specifice, referitoare la acel lucru. Această strategie nu este în contradicție cu regula generală de a utiliza cât mai mult întrebări deschise, deoarece o vom utiliza doar în contextul verificării unor situații/eveni­mente specifice. Sumarizând, în concordanță cu datele prezentate anterior, am inclus în ghidul de față și acest element, al promisiunii de a spune adevărul, oferind și un exemplu practic.

Etapa de stabilire a raportului nu trebuie să dureze mai mult de 8, maximum 15 minute[21], însă nu există repere fixe. Dacă este prea îndelungată, riscăm să pierdem timp valoros ce ar putea fi destinat explorării temelor de interes pentru noi. Invariabil, la un moment dat copiii vor obosi și interviul va trebui suspendat sau va fi necesară o pauză; din acest motiv, dacă observăm că un copil acceptă dialogul, răspunde detaliat la întrebări, nu este foarte temător/reținut și oferă detalii din proprie inițiativă, putem asuma că a ajuns să se simtă confortabil în prezența noastră și vom direcționa discuția spre temele sau subiectele de interes pentru noi mai repede. În cazuri rare, copiii vor avea nevoie de mai mult timp, o jumătate de oră sau poate mai mult, mai ales dacă sunt mai mici. În această situație trebuie avută în vedere necesitatea unei alte întâlniri cu copilul, deoarece este puțin probabil ca în timpul rămas să fi reușit să adresăm toate subiectele de interes pentru noi. În unele cazuri, vor fi necesare două sau mai multe întâlniri.

Raportul nu se termină după cele 8‑15 minute de la început, acestea repre­zintă doar o etapă preliminară, de adaptare, însă atenția acordată relației cu copilul trebuie menținută pe tot parcursul audierii. De exemplu, dacă la un moment dat manifestăm în mod evident neîncrederea în ceea ce relatează copilul sau încercăm să‑l convingem că nu vede bine lucrurile (practică defectuoasă discutată la final), raportul cu copilul poate fi afectat foarte grav, pierzându‑se mare parte din eforturile sau încrederea câștigată până în acel punct.

3.2.4. Interviul suportiv. Aceasta nu este o etapă în sine, ci un concept care se referă la dinamica interacțiunii dintre copil și intervievator pe tot parcursul interviului. O abordare formală, rece, distantă nu este indicată; dimpotrivă, abordarea copilului va fi prietenoasă și deschisă, dar profesională. Utilizarea tehnicilor de suport reduce anxietatea copiilor și îi ajută să facă față sentimentelor de rușine sau vină. Este indicat ca elementele interviului suportiv să fie îndeosebi utilizate în cazul copiilor mai puțin comunicativi sau reticenți[22].

Prezentăm în continuare câteva exemple de metode prin care se oferă suport copilului în manieră non‑specifică, non‑sugestivă:

 

1. Exprimarea interesului: Aș dori să te cunosc mai bine/Să aflu mai multe despre lucrurile care ți s‑au întâmplat.
2. Exprimarea faptului că ne pasă: Vreau să luăm cea mai buna decizie pentru tine/Este important pentru mine ca tu să fii bine.
3. Empatia: Știu că îți este dificil să vorbești/Că a fost o discuție lungă.
4. Legitimarea expresiilor: Poți vorbi despre lucruri rele/Aici putem vorbi despre orice/Este în regulă să îmi spui aceste lucruri/cuvinte.
5. Generalizarea: Multor copii li se pare dificil/Le este rușine la început/Se simt stresați la început, dar noi îi ajutăm.
6. Întăriri pozitive: Chiar mă ajuți să înțeleg/Te descurci foarte bine/Mulțumesc că te străduiești.
7. Gesturi de curtoazie: Ți‑e rece?/Hai să îți arăt unde este toaleta/Poftim un pahar cu apă.
8. Asigurări: Nu‑ți fie teamă, nu voi spune altcuiva/Nu vei pierde autobuzul/Vom termina curând.
9. Acceptarea: Înțeleg ce vrei să spui.
10. Reflectarea cuvintelor copilului: Spui că te‑ai temut.

 

Tonul trebuie să fie cald și prietenos, trebuie să utilizăm ascultarea activă, să manifestăm interes autentic pentru copil; trebuie să nu întrerupem nejustificat și să fim contingenți cu reacțiile și relatările copilului.

Sumarizând, această etapă de stabilire a raportului reprezintă contextul în care se desfășoară ascultarea, mediul în care sunt scufundate toate celelalte ele­mente ale interviului; în multe situații, succesul unui interviu depinde în mare măsură de modul în care am reușit să transmitem copilului că suntem au­ten­­tic interesați de situația lui, că vrem să înțelegem cât mai bine ce se întâmplă cu el și că vrem să îl ajutăm.

Deși avem întotdeauna dorința și responsabilitatea profesională de a urmări interesul superior al copilului, copiii nu întotdeauna au această convingere și de aceea cade în sarcina noastră demonstrarea acestui lucru. Stabilirea raportului, alături de utilizarea întrebărilor potrivite, reprezintă probabil elementele cele mai importante ale intervievării.

3.2.5. Exercițiul narativ. Exercițiul narativ este văzut de obicei ca un element al etapei inițiale de stabilire a raportului[23] și constă în a cere copilului să descrie cât mai detaliat un eveniment plăcut din viața lui. Vom aduce în discuție un eveniment plăcut din viața copilului: Ți s‑a întâmplat ceva amuzant sau special în ultimul timp? Copiii vor oferi unul‑două răspunsuri. Apoi, vom cere o descriere cât mai detaliată a unui eveniment sau situație, fără să întrerupem și utilizând doar încurajări deschise: Așa, și apoi? Aa, înțeleg! Mmm‑hmmm (pozitiv), Interesant! Da (vom oferi un exemplu concret în secțiunea aplicativă a acestui material). Acest gen de interacțiune demonstrează copilului că este ascultat cu atenție și arată care este nivelul de detalii pe care îl așteaptă intervievatorul. De asemenea, îl obișnuiește pe copil cu răspunsul la întrebări deschise.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

De ce este necesar? Există mai multe argumente, dintre care menționăm pe următoarele. Dacă ne uităm la patternurile de comunicare tipice adult‑copil, obser­văm că, cel mai des în dialoguri, adultul ghidează discuția, verifică, com­pletează și corectează relatarea copiilor. În interacțiunile zilnice, copiii vorbesc cu adulți familiari și de încredere, cu care au împărtășit experiențe și care adesea le testează și corectează memoria: Unde am fost în această dimineață? Ce animal este acesta? Chiar și atunci când adulții nu știu foarte multe lucruri despre un eveni­ment, tot ei direcționează conversația cu întrebări specifice care formatează structura și conținutul relatării copilului: Ce ai făcut azi la școală?/Când/Cum/Cu cine? Și ți‑a plăcut, nu‑i așa? Dorim să evidențiem rolul foarte important al adulților în conversațiile cu copiii și faptul că aceștia dețin într‑o mult mai mare măsură controlul asupra discuțiilor.

Copiii învață astfel că: adulții (de obicei) ghidează conversația, adresează întrebări specifice, oferă informații valide, așteaptă răspunsuri la întrebări și așteaptă ca ei să asimileze noile informații discutate în cadrul conversațiilor. Aceste observații ilustrează modul în care un copil se raportează la interviu: adesea pasiv, așteptând să i se adreseze întrebări specifice. Chiar dacă stilul copilului nu este unul pasiv, în context judiciar mulți dintre copii își vor asuma acest rol, așteptând ghidare din partea intervievatorului. Din acest motiv este utilizat exercițiul narativ cu rolul de a demonstra copilului că așteptările noastre de la el sunt altele: i se vor cere relatări detaliate și va fi ascultat cu atenție.

O serie de studii aplicate au arătat clar că ceea ce se întâmplă în etapa de stabilire a raportului influențează direct calitatea relatărilor copilului din etapa de colectare de informații[24]. De exemplu, unii intervievatori au utilizat în etapa de stabilire a raportului întrebări/invitații deschise (Spune‑mi mai multe despre tine), iar alții întrebări închise (Câți ani ai?). Ulterior, copiii au fost întrebați despre subiec­tele centrale ale interviului; cei cărora li se adresaseră întrebări deschise în etapa inițială au raportat de 2,5 ori mai multe detalii relevante decât copiii care au fost obișnuiți cu un stil directiv de interviu. Rezultate similare au obținut și Price și colaboratorii săi[25], iar aceste studii arată foarte clar că modul în care se desfășoară etapa inițială de stabilire a raportului are o influență semni­ficativă asupra modului în care răspund copiii în etapa centrală a interviului.


[12] S.D. Block, H.S. Oran, D. Oran, N. Baumrind, G.S. Goodman, „Abused and neglected children in court: Knowledge and attitudes”, (2010) 34 Child Abuse & Neglect 659, p. 659.

[13] K. Rotenberg et al, „The contribution of adults’ nonverbal cues and children’s shyness to the development of rapport between adults and preschool children”, (2003) 27 International Journal of Behavioral Development 21, p. 21.

[14] S.L. Davies, B.L. Bottoms, „Effects of social support on children’s eyewitness reports: A test of the underlying mechanism”, (2002) 26 Law and Human Behavior 185, pp. 187 și 205.

[15] I. Hershkotitz, M.E. Lamb, K. Katz, L.C. Malloy, „Does enhanced rapport‑building alter the dynamics of investigative interviews with suspected victims of intra‑familial abuse?”, (2013) 30 Journal of Police and Criminal Psychology 1, p. 7.

[16] J.M. Wood, S. Garven, „How sexual abuse interviews go astray: Implications for prosecutors, police, and child protection services”, (2000) 5 Child Maltreatment 109, p. 109.

[17] H.M. Gordon, T.D. Lyon, K. Lee, „Social and cognitive factors associated with children’s secret keeping for a parent”, (2014) 85 Child Development 2374, p. 2383.

[18] V. Talwar, K. Lee, N. Bala, R.C.L. Lindsay, „Children’s conceptual knowledge of lying and its relation to their actual behaviors: Implications for court competence examinations”, (2002) 26 Law and Human Behavior 395, p. 408; V. Talwar, K. Lee, N. Bala, R.C.L. Lindsay, „Children’s lie‑telling to conceal parents’ transgressions: Legal implications”, (2004) 28 Law and Human Behavior 411, p. 423.

[19] T.D. Lyon, J.S. Dorado, „Truth induction in young maltreated children: The effects of oath‑taking and reassurance on true and false disclosures”, (2008) 32 Child Abuse and Neglect 914, p. 925.

[20] E.C. Ahern, A. Stolzenberg, K. McWilliams, T.D. Lyon, „The effects of secret instructions and yes/no questions on maltreated and non‑maltreated children’s reports of a minor transgression”, (2016) 34 Behavioral Sciences and the Law 784, p. 785.

[21] G.M. Davies, H.L. Westcott, N. Horan, „The impact of questioning style on the content of investigative interviews with suspected child sexual abuse victims”, (2000) 6 Psychology, Crime & Law 81,
p. 93; Y.S. Teoh, M.E. Lamb, „Preparing children for investigative interviews: rapport‑building, instruction, and evaluation”, (2010) 14 Applied Developmental Science 154, pp. 160‑161.

[22] I. Hershkovitz, op. cit., p. 123.

[23] K.P. Roberts, S.P. Brubacher, M.B. Powell, H.L. Price, „Exerciții narative”, în M.E. Lamb, D.J. La Rooy, L.C. Malloy, C. Katz, op. cit., p. 143.

[24] K.P. Roberts, M.E. Lamb, K.J. Sternberg, „The effects of rapport building style on children’s reports of a staged event”, (2004) 18 Applied Cognitive Psychology 189, pp. 189‑191; K.J. Sternberg et al, „Effects of introductory style on children’s abilities to describe experiences of sexual abuse”, (1997) 21 Child Abuse & Neglect 1133, pp. 1140‑1141.

[25] H.L. Price, K.P. Roberts, A. Collins, „The quality of children’s allegations of abuse in investigative interviews containing practice narratives”, (2009) 2 Journal of Applied Research in Memory and Cognition 1, p. 4.

Ascultarea copiilor în cauzele civile. Ghid de interviu was last modified: februarie 25th, 2021 by George Visu-Petra

Vă recomandăm:

Despre autor:

George Visu-Petra

George Visu-Petra

Este lector universitar doctor (asociat) în cadrul Facultății de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj Napoca; psiholog la Curtea de Apel Cluj.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter