Apropiere. Dintr-un adăpost pentru victimele traficului de persoane, o poveste despre iubire, dincolo de abuzuri și bani

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Articol publicat în revista Dor.

Text și fotografii de Ani Sandu || Video și audio de Octavian Coman || Ilustrație de Tuan Nini

[…]

Pentru victime, viața în adăpost poate fi plicticoasă. Față de dramele prin care au trecut, rutina câteodată le alină, alte dăți le sâcâie. Sunt libere, dar nu pot face tot ce vor. În fiecare zi au program de curățenie, de gătit sau de cumpărături.

Unele s‑au întors la școală, altele au început să lucreze ca vânzătoare, ospătar sau croitoreasă. Multe abia aici își descoperă pasiuni, cum ar fi gătitul sau manichiura. Fundația le plătește cursuri și încearcă să le găsească angajatori. În afară de privit telenovele ca Singură pe lume și Fugara, le place să joace cărți și se amărăsc când pierd, de parcă în joc n‑ar fi doar câteva puncte, ci ceva mult mai important. Seara, uneori se joacă de‑a v‑ați ascunselea.

Unele dintre victime își prezintă traumele ca un spectator la propria viață.

În adăpost, listele sunt de bază: meniul zilei, responsabilități zilnice, programul săptămânii (ședințe, psihoterapie, ateliere cu voluntari, lecții) sau lucruri pentru care fetele sunt recunoscătoare.

Trei dintre fete au născut recent. Unele știu cine e tatăl copilului, altele, nu. Una dintre ele și‑a dorit atât de mult băiat, ca să nu sufere ca ea și să‑i fie mai ușor în viață, încât când medicul i‑a spus că ar putea fi fată a plâns în hohote și s‑a încăpățânat să-i spună „băiatul meu”. (Până la urmă a născut un băiat.) O altă victimă și‑a adus fata de aproape doi ani la adăpost, lăsându‑și la familie celălalt copil, de care nu prea vorbește. De cele mai multe ori, familia nu se interesează cum le merge. Fetele sunt cele care sună la rude, de pe telefonul fundației. Vor să afle ce face toată lumea, indiferent cât de îndepărtate le sunt persoanele respective.

Regulile sunt temelia adăpostului, iar una dintre ele este că fetele nu au voie să aibă telefon mobil, pentru a nu fi contactate de traficanți. Au fost și cazuri când cei de la fundație au descoperit racolatoare în rândul victimelor, care transmiteau prin telefon informații despre centru către rețeaua din care proveneau. Moni le‑a dat afară din program. O altă cerință este ca adresa adăpostului să rămână secretă. Fetele nu au voie să aducă pe nimeni în apropiere de centru, iar, dacă o fac, nu se mai pot întoarce. Alte condiții: fără furturi, fără alcool, fără droguri, fără violență, fără limbaj obscen. Orele de venire și de plecare trebuie anunțate. Adăpostul este monitorizat video, iar poarta poate fi deschisă doar de angajați. Cine încalcă regulamentul o dată, primește avertisment. A doua oară, își ia la revedere.

Și totuși, prezența lor aici e voluntară. Atunci când identifică victime, autoritățile preferă să le reintegreze în familii, în ideea că acolo ar putea primi cel mai mare sprijin. Când nu ajung înapoi în familii, le îndreaptă spre servicii de ajutor de stat (de exemplu, direcțiile de asistență socială și protecție a copilului) sau spre adăposturi ale ONG‑urilor. Nu există încă în București un adăpost de stat pentru victimele traficului. A fost identificată și mobilată o clădire, dar nu are personal. În afară de fundația lui Moni, alte ONG‑uri au deschis adăposturi în Timișoara, Pitești și Oradea.

La Fundația Ușa Deschisă, în afară de serviciile de ajutor psihologic și juridic sau de consultații și tratamente medicale, victimele care nu lucrează primesc o alocație de 60 de lei pe săptămână, bani pe care îi cheltuie mai ales pe țigări. Îi și pot pierde dacă nu respectă regulamentul sau iau note sub șase la școală. Fiecare cuvânt dintr‑o înjurătură, de exemplu, costă cinci lei. Dacă se lasă de fumat, pe de altă parte, primesc un bonus de 15 lei. Moni le dă în plus bani, în funcție de situație, pentru rechizite, încălțăminte, haine pentru ele sau pentru copii.

Până acum, fundația, care trăiește din donații, în special de la o femeie de afaceri din Scoția, a ajutat peste 80 de victime, majoritatea exploatate sexual. Unele au venit doar pentru consiliere, altele au stat o noapte sau luni la rând. Programul e gândit pentru un an și jumătate, dar perioada nu e bătută în cuie. Majoritatea pleacă, din proprie inițiativă, mai devreme, apoi îi scriu lui Moni sau o sună să‑i ceară sfatul când ajung la ananghie. Îi spun că adăpostul a fost singurul loc în care s‑au simțit în familie. Când pleacă, deseori se întorc la traficanți sau într‑un mediu în care e probabil să fie din nou traficate. În primăvară, o fată a părăsit centrul pentru a patra oară. 

Victimele oscilează între a respecta regulile și a le chestiona necesitatea. Lucruri mărunte le pot face să răbufnească: ora de culcare, spălatul geamurilor sau dacă una dintre ele ocupă locul alteia într‑un fotoliu din sufragerie. Pot trece în câteva secunde de la îmbrățișări la țipete și uși trântite. Se ceartă între ele sau cu angajații fundației. De obicei, Moni e cea care le liniștește. Le spune: „Te rog să încetezi cu limbajul ăsta” sau „Pe bune? Așa am făcut eu regulamentul și nu știu?” sau „Asta trebuie făcut”. 

Moni poate părea dură, dar fetele o respectă. Într‑o zi, Moni a văzut‑o pe Andrada în pantaloni mulați prin care i se vedeau chiloții. Stătea în pragul ușii, bosumflată, așa că a întrebat‑o ce‑i cu pantalonii ăia. „Ce să fie?”, a zis Andrada. Moni a insistat. A întrebat‑o dacă i‑a arătat vreodată cineva de la fundație chiloții. După câteva eschive, Andrada a admis că nu. „Și‑atunci de ce trebuie să‑i văd eu pe‑ai tăi?” 

Moni i‑a spus că refuză ca fundația să plătească pentru haine indecente, care o reduc la statutul de obiect. I‑a cerut să se schimbe și să‑i aducă pantalonii. Când a revenit cu ei, Moni a luat o foarfecă și i‑a tăiat, fără să se grăbească, în timp ce Andrada o urmărea din ușă, ca un copil care nu înțelege pe deplin de ce e pedepsit. „Bine”, e tot ce‑a zis când Moni i‑a promis că‑și poate lua alții, dar să‑i aleagă cu atenție.

În timp, Moni a învățat să fie directă cu fetele, să nu le mai întrebe dacă au fost abuzate de părinți, ci când s‑a atins tatăl de ele prima oară. Până să schimbe formularea, una dintre fete a răspuns constant „nu”, apoi a recunoscut că s‑a întâmplat „odată, demult”. 

Își permite momentele de asprime, pentru că nu trece zi în care să nu le îmbrățișeze pe fete, uneori pe mai multe deodată, și să le spună că le iubește, vorbe pe care unele dintre ele nu le‑au auzit niciodată. La ea vin fetele să spună ce‑au mai pățit. Ei îi cer părerea când trebuie să ia o decizie grea. Sunt zile în care în casă răsună constant, pe mai multe voci: „Moni!”, „Moni!”, „Auzi, Moni!”. Când le întrebi dacă admiră pe cineva, Moni e prima care le vine în minte. Pentru că simt că ține la ele și le vorbește cum și‑ar fi dorit să o fi auzit pe propria mamă.

Monica Boseff e, după caz, directoare, profesoară, doctoriță, prietenă, mamă.

Pentru Moni, în copilărie iubirea a venit de la mamă, de profesie inginer, care muncea zi și noapte să o întrețină, și de la bunic, tatăl mamei, care era stomatolog și locuia într‑o casă pe o porțiune din terenul transformat între timp în grădina Palatului Parlamentului. Bunicul o făcea eroină în toate poveștile pe care i le spunea, că era vorba de lupte cu pirații sau pentru dreptate. Povestea preferată a lui Moni era Prințul fericit, de Oscar Wilde, despre prietenia între o rândunică și statuia unui prinț, în care statuia aurită, cu safire în loc de ochi și un rubin la mânerul sabiei, se dăruiește, pe bucăți, pentru binele oropsiților din oraș, iar rândunica îi duce la îndeplinire dorința. Moni a fost impresionată de sacrificiul statuii.

În viața reală, Moni era o altfel de eroină, una care nu ezita să‑i ia pe ceilalți la bătaie. Două lucruri o făceau să sară: când nu câștiga la sport, indiferent de joc, și când colegii își băteau joc de cei mai slabi. „Mama venea de la ședințele cu părinții cu capul baniță de câți băieți bătusem și câtă dreptate împărțisem eu în stânga și‑n dreapta.”

Când nu dădea cu pumnii, ardea cu vorba. Era cumva și o reacție la sarcasmul tatălui care, după ce a divorțat de soție, când Moni avea trei ani, le umilea constant pe ea și pe mamă. Atunci a învățat că forma cea mai bună de apărare e atacul. „Eram implacabilă, rece ca lama de bisturiu.” Își amintește că, odată, când avea 12 ani, tatăl a întrebat‑o ce vrea să facă în viață. I‑a spus că vrea să dea la medicină, moment în care el a izbucnit în hohote de râs. „Tu, mă? Păi, idioată cum ești, cum să intri, mă, la medicină?” L‑a fixat cu privirea și cuvintele i‑au țâșnit: „Tu până la vârsta asta încă n‑ai învățat că prostia se moștenește pe cale paternă?”. A fost ultima oară când și‑au vorbit. Nu mai știe despre el decât că trăiește pe undeva prin București. 

În timp, Moni a învățat să‑și canalizeze energia în muncă, de care spune că e dependentă. Crede că ușurința de a da replici și stilul direct o ajută și astăzi. Când un traficant a amenințat‑o la telefon că vine și o omoară, pe ea și pe alți angajați de la fundație, a simțit că o cuprinde furia. Pe fondul unui val de adrenalină, a început să țipe și ea la el. „Tu mă omori? Da’ și eu te omor! Ține minte ce‑ți spun, că este ultima ta zi pe pământ! Eu știu ce se întâmplă cu mine după ce mor, dar pe tine dracii te mănâncă. Te‑aștept. Dar vino astăzi!” Povestește că era în bucătăria adăpostului, cu colegii alături și telefonul pe speaker, și, brusc, s‑a făcut liniște. „Fă, dar ești mai nebună decât mine!”, i‑a spus bărbatul și a închis. 

În altă zi, a venit la adăpost un bărbat de la o companie de utilități. Încercând să arate înțelegere față de victime, i‑a povestit lui Moni cum, în concediu în Thailanda, a mers la o prostituată și i‑a dat mai mulți bani când a aflat că face totul pentru a‑și crește copilul. „Domnule, felicitări!”, i‑a spus Moni. „Dacă tot erai într‑o stare de generozitate, de ce nu i‑ai spus să stea acasă și să te duci tu să te lovească trenul în fund? De ce n‑ai făcut tu actul ăla de caritate în locul ei?” L‑a pus să‑și imagineze că fiica lui ar fi în locul fetei respective. „Doamnă, nu pot să mai vorbesc cu dumneavoastră, că mă speriați”, i‑a spus el. „De ce? De ce este OK să te duci să faci obiect sexual din copilul altuia și pe al tău îl vezi mult mai presus?”, a întrebat Moni.

Tot el i‑a spus mai târziu, insinuând că unele femei se îmbracă intenționat provocator: „Haideți, doamnă, lăsați‑mă! Nu le vedeți și dumneavoastră cum umblă vara?” Moni l‑a întrebat dacă principiul se aplică și invers, în cazul bărbaților cu bustul gol sau cămașa descheiată. „Am și eu simțuri și dorinți! Conform teoriei dumitale, este perfect OK să le sun pe prietenele mele să‑l luăm pe individ, să‑l legăm seara într‑o pădure de un copac și toată noaptea să‑l violăm. E OK, nu‑i așa?” 

Crede că de vină e și felul în care sunt văzute femeile în România, faptul că multora li se pare acceptabil ca bărbatul să aibă amantă, că sunt mame care vor să‑și învețe copilul cum să fie golan. Pe de altă parte, o doare lipsa de empatie, că trecem pe lângă oameni „ca trenurile în mers”, întorcând capul când ceva nu ne place. „Dacă ar fi propriul tău copil, ai ara asfaltul cu mâinile  goale.”

[…]

Citiți articolul integral în revista DoR.