Aprecierea instanţei asupra existenţei/inexistenţei cauzei de încetare a procesului penal. Raportare la situaţia concretă şi datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate

• Constituţia României: art. 147
• Constituția României: art. 15 alin. (2)
• Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3)
• NCP: art. 154
• NCP: art. 155 alin. (1)
• NCP: art. 5
• NCPP: art. 16 alin. (1) lit. e)-j)
• NCPP: art. 275 alin. (3)
• NCPP: art. 396 alin. (6)
• NCPP: art. 433
• NCPP: art. 438 alin. (1) pct. 8
• NCPP: art. 447
• NCPP: art. 448 alin. (1) pct. 1
• VCP: art. 123 alin. (1)

Prin sentința penală nr. 84 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția penală, în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de repunere pe rol formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, ca inadmisibilă.

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, s-a încetat procesul penal împotriva inculpatei S.C. A. S.R.L., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a prescripției răspunderii penale.

(I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3/RC din 9 ianuarie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanța verifică exclusiv legalitatea deciziei.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și doar pentru motive de nelegalitate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Înalta Curte reține, totodată, că, prin prisma cazului de recurs în casație reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a reținut în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) – j) C. proc. pen. (respectiv lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât și legislativ.

În speță, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., susținând, în esență, că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal față de cele nouă inculpate persoane juridice sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., reținându-se că s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise în perioada iulie 2010 – iulie 2012. În acest sens, s-a arătat că, în mod eronat, în urma evaluării deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 și a deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost avut în vedere doar termenul general de prescripție a răspunderii penale, fără a se ține seama de dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen., privind întreruperea cursului prescripției prin acte de procedură care trebuie comunicate inculpatului, și de principiul supremației dreptului Uniunii Europene care impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii. În acest sens, s-a făcut trimitere la aspectele statuate prin hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 24 iulie 2023 pronunțată în cauza C-107/23 (punctele 90, 91, 92, 94, 98, 99, 103, 108, 109, 110, 124).

Premergător analizării criticilor formulate de parchet, Înalta Curte subliniază că, în calea extraordinară de atac a recursului în casație, nu se analizează corectitudinea reținerii, prin hotărârea recurată, a legii penale mai favorabile. În acest sens, este și jurisprudența constantă a instanței supreme (cu titlu exemplificativ: deciziile nr. 289/RC din 30 octombrie 2014, nr. 193/RC din 23 septembrie 2014, nr. 55/RC din 10 februarie 2015, nr. 202/RC din 02 iunie 2016, nr. 381/RC din 05 octombrie 2017, nr. 98/RC din 23 martie 2018, nr. 140/RC din 18 aprilie 2019, nr. 188/RC din 22 mai 2019, încheierea din 11 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, încheierea din 25 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022 și altele), în care s-a statuat că stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), iar nu al instanței învestite cu soluționarea unei căi extraordinare de atac, respectiv recursul în casație, întrucât o asemenea chestiune nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., se analizează doar dacă a fost împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale la momentul pronunțării deciziei de către instanța de apel, prin raportare la legea reținută prin hotărârea definitivă recurată.

Verificând, prin raportare la aceste considerații teoretice, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că, în speță, prin sentința penală nr. 84 din 13 aprilie 2023 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția penală, în dosarul nr. x/2022, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1236/A din 06 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, printre altele, s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. și la deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022, ale Curții Constituționale, încetarea procesului penal pornit față de inculpatele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, ca efect al intervenirii prescripției răspunderii penale.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut, în esență, că, în perioada august 2010 – decembrie 2011, numitul N., în calitate de administrator în fapt al inculpatei A. S.R.L, cu intenție, nu a înregistrat în actele contabile, în întregime, activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 12.810.024 RON, constând în TVA de plată în sumă de 7.874.761 RON și impozit pe profit în valoare de 4.935.263 RON; în perioada ianuarie – decembrie 2011, N., administrator al inculpatei S.C. B. S.R.L, nu a înregistrat în actele contabile activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 10.089.435 RON, constând în TVA de plată de 6.050.915 RON și impozit pe profit de 4.038.520 RON; în perioada decembrie 2010 – iulie 2012, același N., în calitate de administrator în fapt al inculpatei S.C. C. S.R.L, nu a înregistrat în actele contabile activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 7.086.781 RON, constând în TVA de plată în sumă de 7.086.781 RON; în perioada ianuarie – iunie 2011, în calitate de administrator în fapt al inculpatei S.C. D. S.R.L, numitul N. nu a înregistrat în actele contabile, în întregime, activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 6.420.821 RON, constând în TVA de plată în sumă de 4.000.047 RON și impozit pe profit în valoare de 2.420.774 RON; în perioada iulie 2010 – iunie 2011, numitul N., în calitate de administrator în fapt al inculpatei E. S.R.L, nu a înregistrat în întregime în actele contabile activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 4.975.805 RON, constând în TVA de plată în sumă de 2.877.973 RON și impozit pe profit de 2.097.832 RON; în perioada octombrie 2010 – iunie 2011, aceași persoană, în calitate de administrator în fapt al inculpatei S.C. F. S.R.L, nu a înregistrat în actele contabile activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 4.870.857 RON, constând în TVA de plată în sumă de 2.922.833 RON și impozit pe profit de 1.948.024 RON; în perioada noiembrie 2010 – iunie 2011, tot numitul N., în calitate de administrator în fapt al inculpatei S.C. G. S.R.L, nu a înregistrat în întregime în actele contabile activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 3.220.094 RON, constând în TVA de plată în sumă de 1.935.794 RON și impozit pe profit de 1.284.300 RON; în perioada decembrie 2010 – martie 2011, numitul N., în calitate de administrator în fapt al inculpatei S.C. H. S.R.L, nu a înregistrat în actele contabile, în întregime, activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 3.124.143 RON, constând în TVA de plată în sumă de 1.860.976 RON și impozit pe profit în sumă de 1.263.167 RON; iar în perioada octombrie 2010 – ianuarie 2011, tot numitul N., în calitate de administrator în fapt al inculpatei S.C. I. S.R.L, nu a înregistrat în actele contabile activitatea comercială desfășurată, în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 3.113.191 RON, constând în TVA de plată.

Așa cum rezultă din cele două hotărâri, instanțele ordinare au reținut că legea penală mai favorabilă inculpatelor persoane juridice este C. pen. în vigoare în perioada cuprinsă între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei nr. 297/2018) și data de 30 mai 2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2022).

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește condițiile de tragere la răspundere penală, C. pen., în forma intrată în vigoare la 01 februarie 2014, prevedea în art. 155 alin. (1) C. pen., a cărui incidență în cauză o susține parchetul, „cursul termenului de prescripție se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură”.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională. În considerentele acestei decizii s-a reținut că respectivele dispoziții sunt lipsite de previzibilitate și, totodată, contrare principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „ricărui act de procedură” din cuprinsul acestora are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale (paragraful 31). Curtea a constatat, de asemenea, că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) din C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat (paragraful 34).

Ulterior, prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 09 iunie 2022), s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale, în considerentele acestei hotărâri subliniindu-se că, „deși în anumite cazuri o decizie a Curții Constituționale poate fi aplicată la speța dedusă judecății într-un mod conform considerentelor sale, demers pe deplin posibil independent de intervenția legiuitorului, aceasta nu presupune o înlăturare a obligației acestuia din urmă de a interveni legislativ inclusiv în cazul deciziilor interpretative/cu rezervă de interpretare”. (paragraful 52). Totodată, s-a reținut că:

„… în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale” (paragraful 73).

Până la momentul publicării acestei decizii, la data de 09 iunie 2022, în Monitorul Oficial, legiuitorul a adoptat O.U.G. nr. 71 din 30 mai 2022, prin care a pus în acord dispozițiile care reglementează cursul prescripției răspunderii penale cu normele constituționale, sens în care a reglementat că la articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare, alin. (1) se modifică și va avea următorul cuprins:

„cursul termenului de prescripție a răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, care potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului”.

Pe de altă parte, se reține că, subsecvent deciziilor anterior menționate și modificărilor legislative intervenite în materia întreruperii cursului răspunderii penale, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 67 din 25 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, a stabilit, cu caracter obligatoriu, că „normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.”.

Prin urmare, având în vedere aspectele statuate prin deciziile instanței de contencios constituțional, se constată, așa cum au reținut și instanțele de fond și de apel, că în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 297/2018 – 25 iunie 2018, care este anterioară pronunțării atât a sentinței penale nr. 84 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Ilfov, secția penală, în dosarul nr. x/2022, cât și a deciziei penale nr. 1236/A din 06 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a II-a penală – și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022 – 30 mai 2022 – nu a existat o reglementare care să prevadă cazurile și condițiile întreruperii cursului prescripției răspunderii penale.

Astfel, în cadrul procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2022, în care s-a pronunțat decizia penală atacată în prezenta cauză, instanțele de fond și apel au valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 352/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate. În acest sens, s-a arătat că evaluarea termenului de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea de evaziune fiscală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a celor nouă inculpate persoane juridice se face în raport cu termenul general de prescripție, prevăzut de art. 154 C. pen., calculat de la momentul epuizării faptelor, efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate acestuia neputând fi valorificate în cauză.

Având în vedere caracterul obligatoriu al celor trei decizii menționate și situația factuală reținută în mod definitiv, care nu mai poate fi cenzurată în această cale extraordinară de atac, instanța de recurs în casație constată că, în cauză, în mod corect, prin hotărârea recurată s-a reținut că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 154 C. pen., iar nu și cele ale art. 155 C. pen., astfel că termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunile deduse judecății, în raport cu datele epuizării faptelor, situate în ianuarie 2011, martie 2011, iunie 2011, decembrie 2011 și iulie 2012, s-a împlinit în ianuarie 2021, martie 2021, iunie 2021, decembrie 2021 și iulie 2022, așadar anterior pronunțării sentinței de către prima instanță (Tribunalul Ilfov), la 13 aprilie 2023.

În acest sens, Înalta Curte constată că infracțiunea evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, imputată intimatelor inculpate, se pedepsește cu închisoarea de la 9 ani la 15 ani.

De asemenea, se observă că, reglementând termenele generale ale prescripției răspunderii penale, art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. stipulează că, atunci când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 ani, așa cum este situația și în speță, respectivul termen este de 10 ani și curge, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, de la data săvârșirii infracțiunii, iar, în cazul infracțiunilor continue, de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, respectiv de la momentul epuizării.

Față de aceste dispoziții, având în vedere acuzațiile reținute în sarcina intimatelor inculpate în formă continuă, se constată că termenul general de prescripție a răspunderii penale, de 10 ani, curge, în privința fiecărei infracțiuni de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) raportat la art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, de la momentul epuizării lor, respectiv din luna ianuarie 2011, în privința inculpatei S.C. I. S.R.L., din luna martie 2011, în cazul inculpatei S.C. H. S.R.L., din luna iunie 2011, în cazul inculpatelor S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L. și S.C. G. S.R.L., din luna decembrie 2011, în cazul inculpatelor S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., și din luna iulie 2012, în cazul inculpatei S.C. C. S.R.L., astfel că s-a împlinit în ianuarie 2021, martie 2021, iunie 2021, decembrie 2021 și iulie 2022.

În ceea ce privește susținerile Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, privind incidența în cauză a hotărârii pronunțațe de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la 24 iulie 2023 în cauza C-107/23, Înalta Curte reamintește că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 C. proc. pen., de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare a procesului penal nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate, pentru modificările intervenite după pronunțarea hotărârii definitive C. proc. pen. prevăzând alte remedii procesuale, cum ar fi contestația la executare sau contestația în anulare.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate, atât sub aspect factual, cât și legislativ. În cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, în condițiile în care hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, așadar, ulterior rămânerii definitive a soluției de încetare a procesului penal, prin decizia penală nr. 1236/A din 06 iulie 2023 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, respectiva hotărâre a instanței de contencios european nu are incidență în prezenta cale extraordinară de atac, pentru că, în caz contrar, s-ar aduce atingere securității raporturilor juridice și s-ar încălca principiul autorității de lucru judecat.

Referitor la importanța pe care o are acest principiu, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti & C. Spa, în cauza C-213/13).

Mai mult, Curtea a statuat în sensul că principiul cooperării nu impune unei instanțe naționale să înlăture norme de procedură internă în vederea reexaminării unei hotărâri judecătorești care a dobândit autoritate de lucru judecat și să o anuleze, atunci când se constată că este contrară dreptului Uniunii (hotărârea din 1 iunie 1999, Q., cauza C-126/97, hotărârea din 16 martie 2006, Rosmarie Kapferer, cauza C-234/04) și că principiile echivalenței și efectivității nu se opun „ca o instanță națională să nu aibă posibilitatea de a revizui o hotărâre judecătorească definitivă pronunțată în cadrul unei acțiuni de natură civilă, în cazul în care această hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care hotărârea menționată a rămas definitivă, chiar dacă o astfel de posibilitate există în ceea ce privește hotărârile judecătorești definitive incompatibile cu dreptul Uniunii pronunțate în cadrul unor acțiuni de natură administrativă” (hotărârea din 6 octombrie 2015, R., C-69/14).

Rezultă, așadar, că analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei din apel, instanța de casare nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene intervenită ulterior datei la care hotărârea a rămas definitivă.

Față de aceste considerente, constatând neîntemeiate criticile formulate, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, împotriva deciziei penale nr. 1236/A din 06 iulie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2022.

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului în casație promovat de parchet vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimatele inculpate S.C. D. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. A. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. B. S.R.L. și S.C. F. S.R.L., în sumă de câte 680 RON, vor rămâne în sarcina statului și se vor plăti din fondurile Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.