Aplicarea principiului res perit domino. Casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului (NCPC, L. nr. 182/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 956/2019

NCPC: art. 304 pct. 7, art. 312 alin. (3) și (5); L. nr. 182/2000: art. 6 alin. (3)

Motivarea hotărârii instanței de apel, în privința criticii formulate în legătură cu aplicabilitatea principiului res perit domino este contradictorie și întrunește cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ceea ce conduce spre concluzia că această critică nu a fost analizată în fond.

Astfel, după ce la fila x, în analiza apelului reclamanților, instanța validează concluzia primei instanțe în sensul că există o probabilitate foarte mare ca tabloul să fi ars, la fila x, atunci când analizează apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a cerut să se facă aplicarea principiului res perit domino, instanța de apel răspunde că nu s-a probat că bunul ar fi pierit și, deci, nu poate fi făcută analiza suportării riscului pieirii sau distrugerii bunului, urmare a forței majore sau cazului fortuit.

Având în vedere aceste aprecieri contradictorii, apare că instanța de apel nu a cercetat fondul apelului pârâtului, în ce privește aplicarea principiului res perit domino, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, sub aspectul menționat, la aceeași instanță.

În schimb, critica relativă la modul de soluționare a problemei calității de reprezentant al statului român în cauză nu poate fi primită.

Se observă că reclamanții au învestit instanța cu o solicitare principală, având ca obiect obligarea statului român, reprezentat prin Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, la restituirea în natură a tabloului „H.” sau „F.”, precum și cu un subsidiar în care au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, restituirea prin echivalent a tabloului, dacă nu mai este posibilă restituirea în natură.

Așadar, încă din debutul procesului a fost indicat reprezentantul statului român, diferit în funcție de modalitatea de restituire a bunului revendicat.

Instanțele de fond nu au stabilit că dispozițiile legii speciale, în speță Legea nr. 182/2000, nu se aplică autorităților administrației publice centrale, așa cum susține recurentul, ci au argumentat de ce prevederile art. 6 alin. (3) din lege, conform cărora Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil nu pot justifica în speță calitatea Ministerului Culturii și Cultelor de reprezentant al statului român.

Astfel, cum pe parcursul procesului „părțile au acceptat teza propusă de pârâtul Muzeul Național de Artă al României în sensul distrugerii pânzei într-un incendiu în timpul Revoluției din anul 1989” (Sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2016 a Tribunalul București, secția a V-a civilă), reprezentantul Statului Român a fost stabilit prin raportare la pretenția formulată în subsidiar.

Or, într-un litigiu în care Statul Român este chemat să plătească echivalentul unui tablou, nu se pune problema ca Ministerul Culturii și Cultelor să reprezinte Statul Român, pentru că art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000 nu a avut în vedere participarea acestui minister în calitate de ordonator de credite în cadrul unor raporturi juridice particulare recunoscute de legea specială. În consecință, atunci când obligația al cărei temei de drept se regăsește în Legea nr. 182/2000 este una care are ca obiect o sumă de bani, nu Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă Statul Român – ținut la repararea prejudiciului produs foștilor proprietari prin preluarea nelegală a unor bunuri culturale mobile -, ci Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data sesizării instanței cu prezentul litigiu.

Sursa informației: www.scj.ro.