Anularea deciziilor de către unitatea emitentă. Recurs (NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Decizia ÎCCJ (SC I) nr. 1265/2016

NCPC: art. 451, art. 634, L. nr. 10/2001: art. 26, L. nr. 76/2012: art. 7, L. nr. 202/2010: art. XII, XXVI

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar și pe cele ale dreptului comun, reclamanta solicitând anularea unor dispoziții emise de către ea însăși în aplicarea normelor acestei legi speciale reparatorii.

Chiar dacă instanța nu a fost sesizată cu o contestație propriu-zisă în sensul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitarea reclamantei – unitate emitentă a deciziilor pe care le solicită a fi anulate – se subsumează acelorași dispoziții legale, textul de lege sus menționat fiind invocat ca temei al cererii de chemare în judecată.

În speță, se constată că reclamanta este unitatea emitentă a deciziilor a căror anulare le solicită, neavând calitatea de terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarul dispozițiilor atacate. Pe cale de consecință, reclamanta nu poate solicita pe calea unei acțiuni în anulare de drept comun constatarea nulității respectivelor acte, emise în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că dispozițiile legii speciale rămân aplicabile în prezenta cauză.

Astfel, art. XII alin. (3) din Legea nr. 202/2010 prevede că „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”, iar potrivit art. XXVI din același act normativ modificările și completările aduse art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 „se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: „(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară”.

Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs.

Conform dispozițiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză, iar, față de dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va obliga reclamanta la plata sumei de 1.000 lei către pârâta B., prin ocrotitor legal C., reprezentând cheltuieli de judecată reduse, în raport de complexitatea cauzei și cu activitatea desfășurată de apărătorul pârâtei.

Sursa informației: www.scj.ro.