Angajarea răspunderii civile delictuale. Contradicții între minută și dispozitiv. Excepția de necompetență materială procesuală (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 286/2017

NCC: art. 1000 alin. (3); NCPC: art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b și d), art. 3 pct. 1, art. 19, art. 159, art. 258, art. 261 alin. (1) pct. 6, art. 297, art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9, art. 306 alin. (3); O.G. nr. 2/2001: art. 32, art. 47; Legea nr. 554/2004: art. 2 lit. c) și f), art. 19

În primul rând, sub aspectul criticilor de ordin formal – vizând contradicția între minută și dispozitiv, între considerente și dispozitiv – încadrabile, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece vizează nereguli procedurale ale judecății, se constată caracterul lor nefondat.

Astfel, este total lipsită de fundament susținerea conform căreia ar exista deosebire între conținutul minutei și dispozitivul deciziei, în condițiile în care dispozitivul întocmit „de îndată” (minuta) conține soluția adoptată, de admitere a apelurilor, anulare a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în timp ce dispozitivul cuprinde doar elemente suplimentare referitoare la indicarea obiectului apelurilor (încheierea de ședință din 6 august 2015 și Sentința nr. 868 din 27 iunie 2014), la denumirea și sediul părților.

O eventuală contradicție, aptă să atragă nulitatea hotărârii, ar fi putut fi invocată numai dacă dispozitivul ar fi conținut elemente care să denatureze soluția adoptată, iar nu elemente care completează dispozitivul întocmit de îndată (în termenii art. 258 C. proc. civ.) cu precizarea obiectului controlului judiciar (actele procedurale anulate ca urmare a admiterii apelurilor) și respectiv, datele de identificare a părților (denumire, sediu), necesare inclusiv pentru îndeplinirea procedurii de comunicare a actului jurisdicțional, în vederea curgerii termenului de exercitare a căii de atac.

De o manieră total nejuridică, recurenta-reclamantă susține neconcordanța între minută și dispozitiv raportându-se la „numărul de rânduri” ale celor două acte procedurale, iar nu la conținutul soluției, omițând totodată, diferența care există din punct de vedere tehnic-juridic (iar nu al substanței soluției) între dispozitivul hotărârii întocmit de îndată [art. 258 alin. (1) C. proc. civ.] și dispozitivul redactat conform art. 261 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este, de asemenea, nefondată critica potrivit căreia ar exista contradicție între considerente și dispozitiv sub motiv că, deși a anulat sentința de primă instanță sub aspectul necompetenței, primind astfel critica din apelul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în același timp, instanța a admis și celelalte apeluri care conțineau critici pe fondul soluției.

Contrar susținerii recurentei-reclamante, o astfel de contradicție care să afecteze cu nulitatea actul jurisdicțional, nu există în contextul în care în conținutul considerentelor se menționează expres că, față de aspectul reținut spre analiză în mod prioritar vizând necompetența, criticile deduse judecății legate de fondul cauzei nu mai pot fi analizate, admiterea celorlalte apeluri realizându-se doar formal, pentru a face posibilă o soluționare unitară la momentul rejudecării.

Este total eronată susținerea recurentei conform căreia, admițându-se de exemplu, apelul pârâtului B., care a susținut că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, înseamnă că instanța a validat raționamentul acestuia, urmând ca o asemenea dezlegare a problemei să se impună instanței la rejudecare.

Este de principiu că ceea ce intră în autoritate de lucru judecat și dobândește caracter obligatoriu este soluția cuprinsă în dispozitiv, astfel cum aceasta este explicitată în conținutul considerentelor (care au caracter necesar și fac corp comun cu dispozitivul, bucurându-se deopotrivă, de autoritatea lucrului judecat).

Or, astfel cum s-a arătat, instanța de apel nu a tranșat în conținutul considerentelor problema existenței sau nu a elementelor angajării răspunderii civile delictuale, menționând în mod expres, că admiterea apelurilor vizând fondul litigiului se realizează doar formal, pentru a permite din punct de vedere procedural o reluare a judecății sub toate aspectele de către instanța considerată competentă.

Ca și în cazul susținerii referitoare la contradicția între minută și dispozitiv, și cea privitoare la neconcordanța între considerente și dispozitivul deciziei este total lipsită de fundament, ignorând modalitatea în care dispozitivul unei hotărâri dobândește autoritate de lucru judecat, alături de considerentele care explică soluția.

Este nefondată și critica potrivit căreia instanța de apel n-ar fi putut cenzura în calea de atac aspectul vizând competența întrucât dispozițiile referitoare la competența funcțională privesc de fapt, distribuirea cauzelor între secțiile aceleiași instanțe în funcție de specializarea judecătorilor și ca atare, sunt de ordine privată.

În realitate, în speță nu este vorba despre o simplă repartizare a cauzelor între secțiile aceleiași instanțe, deopotrivă competente în soluționarea pricinii, ceea ce ar fi atras, cum se susține, doar o exercitare a atribuțiilor administrative ale președintelui instanței (privind repartizarea dosarelor).

Problema care s-a pus în speță a fost aceea a determinării competenței materiale procesuale (după natura litigiului), iar o astfel de competență, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010, era reglementată de norme de ordine publică, părțile neputând conveni, nici chiar cu încuviințarea instanței, să deroge de la aceasta.

Soluționarea litigiilor în materia contenciosului administrativ este dată în competența anumitor instanțe, reglementată ca atare prin normele Codului de procedură civilă, [art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1] sau prin acte normative speciale, nefiind vorba de o simplă specializare a completelor în funcție de care să se facă repartizarea cauzelor și deci de respectarea doar a normelor de organizare judiciară.

Cum s-a arătat, o astfel de competență materială, anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010 (forma nemodificată a art. 159 C. proc. civ. fiind incidentă în cauză, față de data promovării litigiului) era de ordine publică, excepția putând fi invocată oricând în cursul procesului și deci, valorificabilă în faza apelului.

Deși instanța de apel reține în mod greșit că ar fi vorba despre chestiunea competenței funcționale – cea care se determină după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe și care se referă la judecata în primă instanță, în apel sau în recurs – această eroare nu are consecințele pretinse de către recurentă în legătură cu imposibilitatea analizării chestiunii competenței în apel.

Considerentele expuse anterior – care suplinesc, pe aspectul calificării excepției de necompetență, pe cele din apel – împreună cu regimul juridic dat de existența în materie a unor norme de ordine publică justifică posibilitatea analizei respectivei critici deduse judecății în apelul pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați.

Critica recurentei-reclamante are însă caracter întemeiat cu privire la modalitatea în care a fost soluționată în apel excepția de necompetență materială procesuală, determinând anularea sentinței și trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță secției de contencios administrativ a tribunalului.

Justificând această soluție, instanța de apel a reținut că prejudiciul a cărui reparare s-a solicitat a fost produs prin constatarea greșită a unei contravenții în sarcina reclamantei, constatare ce a atras atât sancționarea cu amendă contravențională, cât și măsura confiscării bunurilor, fiind vorba deci, de repararea unei pagube izvorâte din încheierea unui act administrativ nelegal.

S-a apreciat că, dată fiind natura administrativă a procesului-verbal de contravenție, chiar în condițiile în care legea – cadru în materie contravențională (O.G. nr. 2/2001) nu-i definește natura juridică, raportul litigios dedus judecății este unul de drept administrativ, găsindu-și reglementarea în dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care statuează asupra unei căi procesuale de excepție, în favoarea instanțelor de contencios-administrativ, pentru acțiunea în despăgubiri decurgând din anularea actului administrativ.

Deși a pornit de la premisa corectă, a naturii administrative a procesului-verbal de contestație, instanța de apel concluzionează greșit în sensul configurației raportului juridic dedus judecății ca fiind unul care îl plasează în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, atrăgând competența de primă instanță a jurisdicției de contencios-administrativ.

Astfel, textul menționat vizează cererile de despăgubiri introduse ulterior anulării actului administrativ, în condițiile, procedura de judecată și competența prevăzute de Legea nr. 554/2004. Rămânând nesoluționată o asemenea pretenție, doar pentru că persoana vătămată nu a solicitat, odată cu anularea actului administrativ și despăgubiri [art. 19 alin. (1)], partea poate adresa pe cale separată o cerere aceleiași instanțe competente în soluționarea litigiului principal [art. 19 alin. (2)].

Dispoziția legală menționată este o aplicare, pe plan procesual, a regulii accesorialității, instanța competentă în soluționarea pretenției principale (vizând anularea actului) rămânând competentă să judece și pretenția accesorie constând în despăgubiri, chiar atunci când aceasta nu a fost dedusă judecății în același timp cu cea principală.

În speță însă, așa cum subliniază recurenta-reclamantă prin criticile formulate, procesul-verbal de contravenție nu a fost supus controlului și anulat în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004, ci în temeiul O.G. nr. 2/2001, actul normativ care reprezintă sediul în materie contravențională.

Este vorba într-o astfel de situație de așa-numitul recurs paralel, care supune anumite acte administrative altui control jurisdicțional decât cel prevăzut de Legea nr. 554/2004 – în speță, competența de primă instanță a aparținut judecătoriei (art. 32 din O.G. nr. 2/2001) și doar soluționarea căii de atac a recursului s-a realizat de secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Or, rațiunea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este de a lăsa cererea în despăgubiri în competența instanței de contencios administrativ, cea căreia i-a revenit și atribuțiunea de a judeca litigiul principal referitor la anularea actului.

Deosebirea esențială dintre litigiile de contencios administrativ date în competența anumitor instanțe prin norme speciale și cele date numai în competența instanțelor de contencios administrativ de drept comun este aceea că primele nu vor fi judecate după procedura prevăzută de legea-cadru a contenciosului administrativ, ci după procedura comună a dreptului procesual civil.

Că este așa, rezultă fără dubiu, în speță, din prevederile art. 47 ale O.G. nr. 2/2001, potrivit cărora „dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu dispozițiile Codului penal și ale Codului de procedură civilă, după caz”.

Așadar, determinarea competenței în speță, nu se va face în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât nu această lege completează O.G. nr. 2/2001, ci în condițiile prevăzute de normele de drept comun ale procedurii civile.

De aceea, nu natura administrativă a actului anulat – identificat drept cauză a producerii prejudiciului – este relevantă, câtă vreme litigiul este sustras jurisdicției de contencios-administrativ reglementate de Legea nr. 554/2004 și supus normelor dreptului comun ca procedură de judecată și reguli de competență.

Fiind vorba de formularea unor pretenții în materia răspunderii civile delictuale, cu o valoare a acestora ce depășește suma de 500.000 lei, competența de primă instanță aparține tribunalului conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., adică instanței care a fost în mod corect învestită cu cererea de chemare în judecată.

Ca atare, anularea sentinței tribunalului sub motiv de nesocotire a normelor de competență s-a făcut în mod eronat de către instanța de apel.

În consecință, constatându-se o greșită aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. de către instanța de apel ceea ce atrage, fiind vorba de nesocotirea unor norme de procedură, incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. [motiv de recurs în care vor fi încadrate, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., criticile sub acest aspect formulate de recurentă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.], se va dispune casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre continuarea judecății aceleiași instanțe.

Astfel, Înalta Curte admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 670/A din 19 octombrie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre continuarea judecății la aceeași instanță de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.