Analiza unor criterii de stabilire a compatibilităţii dintre insolvenţă şi procedura civilă (Partea I)

6 aug. 2019
Articol UJ Premium
Vizualizari: 4576
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Semnalăm în acest sens și o soluție recentă a instanței naționale[18], care, confruntată cu problema unei contestații la executare care viza tocmai inadmisibilitatea executării silite a părților sociale ale unui debitor supus procedurii de insol­vență, aflat în observație, cu depunerea unei intenții de reor­gani­zare, a statuat următoarele: „modificarea actului constitutiv sub forma cooptării unui alt asociat, ca efect al înstrăinării de către creditorul înscris la masa credală pe calea executării silite a părților sociale ale debitorului nu este posibilă, fiind permisă de Legea insolvenței doar prin planul de reorganizare. Această măsură se circumscrie scopului Legii privind proce­durile de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia și a acoperirii creanțelor asupra debitorului”.

c) Criteriul de logică formală

S‑a spus că „dreptul este o știință eminamente deduc­tivă”[19]. De asemenea, același autor sublinia faptul că „deduc­ția în drept este în întregime dominată de silogismele de subsumare”[20].

A deduce, pe calea logicii formale, o consecință, un efect juridic, o implicație subsecventă obligatorie, toate din cauza faptului că starea de fapt specifică cauzei o repre­zintă starea de insolvență a unui debitor, participant la raporturi individuale în circuitul economic, reprezintă fundamentul de bază a acestui criteriu propus.

Insolvența produce efecte inerente nu doar față de debitor, în sensul în care îi restricționează, de o anumită manieră, și în anumite condiții, capacitatea sa civilă de exercițiu, dar și față de alți participanți cu care acesta interacționează. Or, astfel de efecte conduc, conform principiului logicii formale, la inuti­litatea demarării sau, după caz, a continuării altor proceduri de drept comun, pentru că starea de insolvență le provoacă caducitatea.

Teoria generală a dreptului a considerat că normele generale, cum sunt cele aferente dreptului comun, sunt doar niște virtualități care, în funcție de jocul concret al situațiilor particulare și în funcție de specificul acestora, suferă, automat, alterații sau modificări implicite: „[…] normele generale consacrate de izvoarele formale conțin virtualități raționale. Orice afirmație generală cuprinde asemenea virtualități, care pot fi actualizate printr‑un joc complex de deducții și eventual de noi inducții de control: astfel se descoperă adevărurile prin noi raționamente. Normele generale sunt necontenit supuse și ele raționamentului, spre a se scoate toate consecințele pe care ele le comportă și care pot interesa la un moment dat. Prin sine însele, sunt de altfel imperfecte și insuficiente[21]”.

În esență, acest criteriu propus în identificarea unor soluții față de problema de compatibilitate constă în evitarea unor demersuri procedurale fără finalitate sau rațiune practică, ca efect sine qua non a deschiderii procedurii de insolvență. Per a contrario, a considera că astfel de demersuri procedurale, care au un conținut actual și concret, ca mijloc de acțiune, doar anterior deschiderii procedurii de insolvență, sunt în continuare admisibile ar reprezenta eludarea unor reguli sau concepte care, în materia insolvenței, funcționează drept struc­turi fundamentale de logică juridică.

În acest sens, doctrina juridică[22] a subliniat faptul că: „Într‑un sens restrâns, logica juridică privește logica normelor, iar într‑un sens larg, are în vedere elementele constructive de argumentare juridică. În primul rând, aplicarea logicii formale în aprecierile privind fenomenele juridice se circumscrie logicii deontice, ca logică a obligațieiși a normelor”.

Analizând în practică funcționalitatea acestui criteriu, vom analiza modul în care se aplică în insolvență dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ., care reglementează o modalitate de executare directă (în natură) a obligației, și anume a obligației de a încheia contractul de vânzare care a format obiectul unei promisiuni bilaterale de vânzare: „Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite”.

În privința regimului juridic al acțiunii în obligarea la încheierea contractului, Înalta Curte de CasațieșiJustiție, sesizată în cadrul unui recurs în interesul legii, prin decizia nr. 8/2013[23], a stabilit caracterul personal (ius ad personam) al acestei acțiuni: „Antecontractele de vânzare‑cumpărare pe care s‑au întemeiat acțiunile intentate anterior intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă dau naștere unui raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră un drept de creanță – ius ad personam – căruia îi corespunde o obligație de a face – aut facere. Acțiunea civilă prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare‑cumpărare, în materia obligațiilor de a face izvorâte din antecontract, are caracter personal, deoarece prin ea reclamantul își valorifică un drept de creanță, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligației pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea înche­ierii acestuia. Atunci când dreptul de creanță are ca obiect un imobil, acțiunea este imobiliară, fără însă ca, prin aceasta, să se schimbe felul acțiunii, dedus din natura dreptului care se valorifică”.

Problema de drept care se ridică este concursul dintre dispozițiile dreptului comun în materie, și anume cele ale
art. 1669 alin. (1) C. civ., mai sus citate, și cele aferente materiei insolvenței, adică art. 131 din Codul insolvenței, care condiționează transferul de proprietate de câteva cerințe cumulative. Cea mai importantă dintre aceste condiții este aceea ca „bunul să nu aibă o importanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare”.

Introducerea acestei condiționări, care adaugă la dreptul comun al obligațiilor, creează o reală și eficientă protecție pentru debitorul – promitent vânzător, supus procedurii de insolvență, în sensul în care conservă bunul în patrimoniul acestuia, în scopul unei reorganizări. Practic, creditorul își vede „paralizat” dreptul său de creanță, convertibil, potrivit dreptului comun, într‑un drept real, ca efect al caracterului translativ de drepturi pe care îl produce o hotărâre judecăto­rească care ține loc de contract de vânzare: „Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract, ambele părți putând cere încheierea contractului. Ea nu are caracter translativ de proprietate, ci dă naștere numai obligației de a se transmite proprietatea bunului în viitor[24]”.

Analizând în profunzime efectele pe care legea specială în materie le creează în privința dreptului de „extracție” a bunului din patrimoniul debitorului obligației în cel al creditorului acesteia, nu putem decât să acceptăm, o dată în plus, justețea caracterizării pe care prof. I. Turcu o acorda „concursului” dintre dreptul comun și legislația insolvenței[25]: „Incompatibilitatea normelor procedurii insolvenței cu unele principii ale dreptului civil privind forța obligatorie a con­tractelor este uneori șocantă”.

Întrebarea care se ridică este aceea a evoluției procedurale a unei acțiuni judiciare întemeiate pe prevederile dreptului comun, introdusă anterior deschiderii procedurii de insol­vență, având ca obiect executarea directă (în natură) a unei promisiuni bilaterale de vânzare, în ipoteza în care în privința promitentului vânzător este deschisă procedura generală de insolvență, cu depunerea unei intenții de reorganizare, în condițiile art. 67 alin. (1) lit. g) din Codul insolvenței.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Mai exact, urmează a analiza dacă acțiunea întemeiată pe dreptul comun devine sau nu inadmisibilă, întrucât, odată deschisă procedura insolvenței, datorită caracterului concursual al acesteia, obiectul acțiunii judiciare nu mai poate forma beneficiul unui creditor individual. Procedând la un raționament prin analogie (ubi idem ratiolegis, ibi eadem ius), construcția argumentației juridice va avea ca fundament aceleași considerente pentru care și o acțiune revocatorie (pauliană) nu mai poate fi continuată sau, după caz, declan­șată, odată cu momentul deschiderii procedurii de insolvență față de promitentul vânzător.

În primul rând, trebuie acceptat caracterul de lege specială a dispozițiilor art. 131 din Codul insolvenței, în raport de dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ. În acest sens au fost exprimate opiniile formatorilor Institutului Național al Magistraturii în cadrul Minutei întâlnirii reprezentanților Consiliului Superior al Magistraturii cu președinții secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței, desfășurată la Curtea de Apel Cluj, noiembrie 2015: „În ceea ce ne privește, apreciem că prevederile art. 93 indice 1 din Legea nr. 85/2006 au caracter special, fiind prevăzute de legiuitor în favoarea promitentului cumpărător, […] derogând de la dreptul comun”. În susținerea acestei opinii au fost invocate Deciziile nr. 549 din 3 mai 2011[26], nr. 1382 din 20 octombrie 2011[27]și nr. 809 din 2 octombrie 2012[28], prin care Curtea Constituțională a României a respins ca neîntemeiată critica de neconstituționalitate a acestui articol.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, Curtea Constitu­țională a argumentat în sensul următor[29]: „exercițiul preroga­tivelor dreptului de proprietate nu trebuie absolutizat făcând abstracție de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, potrivit cărora conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, precum și de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile stabilite de legea organică. În virtutea acestor prevederi constituționale, legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor drep­tului de proprietate, în așa fel încât să nu vină în contradicție cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia (s.n.), ca drept subiectiv garantat. Așa fiind, prin textul de lege criticat legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele și potrivit competenței sale constituționale”.

În al doilea rând, deschiderea procedurii de insolvență conduce la apariția unui impediment legal în transferul dreptului de proprietate, întrucât dispozițiile art. 131 din Codul insolvenței stabilesc o competență primară în sarcina practicianului în insolvență[30], similar atribuției de verificare a cererilor de admitere a creanțelor: „Dreptul de opțiune pentru executarea antecontractului îl are numai promitentul cumpă­rător, administratorul judiciar urmând să analizeze dacă sunt îndeplinite condițiile textului și să decidă executarea, în caz de refuz măsura sa urmând a fi contestată la judecătorul‑sindic”.

Ulterior deschiderii procedurii de insolvență operează un transfer de competență de la judecătorul de drept comun către judecătorul‑sindic, pentru că verificarea condițiilor de admisi­bilitate a transferului de proprietate se face cu respectarea criteriilor rationae materie. În egală măsură, doctrina juridică[31] a considerat că există o incompatibilitate între termenul de 6 luni, reglementat de dispozițiile art. 1669 alin. (2) C. civ. pentru acționarea în judecată în temeiul promisiunii de vânzare, în raport de procedura insolvenței: „întrucât proce­dura încheierii contractului de vânzare în insolvență este una specială, considerăm că nu va fi aplicabil termenul special de prescripție reglementat de art. 1669 alin. (2) C. civ., instituit pentru situația în care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract în baza pro­mi­siunii bilaterale de vânzare neexecutate de bunăvoie”.

Și este logică soluția acestei incompatibilități, întrucât, prin definiție, decizia de oportunitate privind necesitatea utilizării activului în discuție în scopul unei reorganizări poate fi luată abia la mo­mentul în care este structurat fundamentul (con­cepția) unui plan de reorganizare. Atât timp cât însăși perioada de observație este stabilită de lege la 1 an, conform art. 112 alin. (3) din Codul insol­venței, termenul de prescripție de 6 luni, regle­mentat de dreptul comun în materie, este ina­plicabil.

În al treilea rând, prevederile art. 131 alin. (1) lit. c) din Codul insolvenței, „bunul nu are o impor­­tanță determinantă pentru reușita unui plan de reorganizare”, instituie regula prevalenței unui interes concursual, al masei credale, în detri­mentul unui interes individual, al creditorului obligației de a face.

Mai mult decât atât, promitentul cumpărător, consi­derând valabil încheiată promisiunea bilaterală de vânzare, fiind parte într‑un raport juridic născut anterior deschiderii procedurii de insolvență, este beneficiarul unui drept de creanță sub condiție suspensivă. Cu alte cuvinte, pentru a‑și conserva dreptul său personal, de creanță (ius ad personam), promitentul cumpă­rător este obligat să‑și declare dreptul său de creanță constând în restituirea prețului, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 114 alin. (1) din Codul insolvenței, adică decăderea.

Doctrina juridică[32] a validat parțial această opinie, consi­derând că „promitentul cumpărător ar trebui să manifeste maximum de diligență și să se înscrie, în termenul stabilit pentru depunerea declarațiilor de creanță, cu creanța de preț plătită și pentru ipoteza în care i s‑ar respinge cererea pentru încheierea contractului”. În schimb, opinia autorului citat este în sensul că dreptul promitentului cumpărător este guvernat de o condiție rezolutorie, iar nu suspensivă.

În opinia noastră, calificarea regimului juridic al acestei condiții ca modalitate care afectează obligația în sine, în sensul unei condiții suspensive, iar nu rezolutorii, este dată tocmai de intenția exprimată, prevalent, pentru transferul de proprietate, iar nu pentru executarea indirectă a dreptului aflat în patrimoniul promitentului cumpărător. Astfel, dacă creditorul a deschis un proces, aflat pe rolul instanței de drept comun, având ca obiect transferul de proprietate, înseamnă că a optat pentru o executare directă (în natură) a obligației. În aceste condiții, calificarea juridică a condiției este dată de manifestarea de voință a creditorului. În cazul în care dreptul de creanță ar fi înscris sub condiție rezo­lutorie, ar însemna că prevalența în manifestarea opțiunii prin­cipale ar fi pentru o executare indirectă, iar nu directă a obligației.

Prin conceptul „executării directe a dreptului” înțelegem solicitarea creditorului pentru obținerea unei îndepliniri exacte a obiectului obligației din partea debitorului. Materia­lizarea procedurală a acțiunii promovate în fața instanței de drept comun are drept temei de drept substanțial dispozițiile art. 1516 alin. (2) pct. 3 C. civ.: „Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, cre­ditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune‑interese, dacă i se cuvin: […] să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său”.

Dacă promitentul cumpărător a ales, dintre variantele posibile pentru realizarea dreptului său, pe aceea de executare în natură a obligației, adică pronunțarea unei hotărâri judecăto­rești care să țină loc de contract autentic de vânzare, creanța pe care trebuie să o înscrie la masa credală este una sub condiție suspensivă. În acest sens, doctrina civilistă[33] a dezvoltat pe larg dife­rența esențială dintre executarea directă a obli­gației (conform prestației conforme) și execu­tarea indi­rectă, adică prin echivalent, subliniind faptul că este vorba, în realitate, despre dreptul de opțiune al creditorului: „Dreptul de opțiune între cele două variante în care se manifestă dreptul material la acțiune în situația analizată este un element intrinsec unui anumit drept de creanță, ca drept subiectiv civil. Or, ca regulă, drepturile civile nu pot fi exercitate în mod abuziv”.

Raportat la toate argumentele dezvoltate în această analiză, concluzionăm în sensul unei incompatibilități între acțiunea de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ., și art. 131 din Codul insolvenței, norma specială în materia insolvenței prevalând.


[18] Jud. Sector 2 București, sent. civ. nr. 6805 din 26 iunie 2018, nepublicată.

[19] N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996, p. 25.

[20] Idem, p. 26.

[21] M. Djuvara, op. cit., p. 461. Înacelași sens, a se vedea R. Stammler, Theorie der Rechtswissenschaft, 1911, p. 63.

[22] N. Popa, op. cit., p. 27.

[23] Publicată în M. Of. nr. 581 din 12 septembrie 2013.

[24] Fl. Moțiu, Contractele speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 30.

[25] I. Turcu, A. Szombati, Dreptul insolvenței – fiica rebelă a dreptului civil, în Revista Phoenix nr. 40‑41/2012, p. 23.

[26] Publicată în M. Of. nr. 606 din 29 august 2011.

[27] Publicată în M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2012.

[28] Publicată în M. Of. nr. 825 din 7 decembrie 2012.

[29] Decizia nr. 1382/2011 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 11 alin. (1) lit. b), c) și d) și art. 931 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, publicată în M. Of.
nr. 47 din 20 ianuarie 2012, par. I, fraza a doua.

[30] A se vedea, în acest sens, N. Țăndăreanu, Insolvența în regle­mentarea Legii nr. 85/2006. Comentarii, doctrină, jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 465.

[31] Gh. Piperea și colectiv, Codul insolvenței. Note, corelații, explicații. Art. 1‑203, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 711. În același sens, a se vedea N. Țăndăreanu, op. cit., p. 465.

[32] N. Țăndăreanu, op. cit., p. 466. În același sens, a se vedea Gh. Piperea și colectiv, op. cit., p. 707: „Considerăm că o atare creanță, rezultând din plata (totală sau parțială) a prețului contractual, va trebui să fie înscrisă în tabelul de creanță sub condiție rezolutorie, potrivit dispozițiilor art. 1401 C. civ.”.

[33] V. Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All, București, 1997, p. 109.

Analiza unor criterii de stabilire a compatibilității dintre insolvență și procedura civilă (Partea I) was last modified: august 6th, 2019 by Andreea Deli Diaconescu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Andreea Deli Diaconescu

Andreea Deli Diaconescu

Este doctor în Drept, avocat și membru al Consiliului de Conducere al INPPI.
A mai scris: