Analiza privind depresia sistemului de apărare judiciară a statului român

21 oct. 2019
Vizualizari: 1644
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

15 ani de la promulgarea legii privind organizarea profesiei de consilier juridic
– impactul organizării profesiei de avocat asupra disciplinei apărării judiciare statale-

Criterii resursă – analize indicator – soluții de reorganizare (principii)

Așezarea sistemului judiciar precum și organizarea disparată, unică, a profesiilor de avocat și de consilier juridic în România a introdus un șir lung de concepte fragile juridic aflate în dezacord cu norme comune, reguli ale profesiilor reglementate în ansamblu, legi speciale care privesc relațiile sociale, dar și legități naturale cu impact asupra organizării statale în sine.

O societate este un organism care poate dezvolta în anumite condiții, boli distructive autoimune generate de chiar propriul sistem de apărare, iar în cazul sistemului de apărare judiciară, rolul acestuia să nu mai fie o barieră de „siguranță juridică” ci chiar problema în sine.

Sunt date care arată că acest sindrom autoimun dobândit (S.I.D.) astfel dezvoltat, consideră orice tratament de însănătoșire a societății un „atac împotriva justiției”. Acest raport surprinde cele mai relevante atitudini organizaționale ale celor două profesii (avocat/consilier juridic) chemate să apere acest produs numit „siguranța juridică”, puse în oglindă, pentru a crea repere asupra activităților care au sensibilizat autoimun apărarea judiciară.

Conștient sau mai degrabă inconștient, organizarea avocaturii, aflată deliberat în afara supravegherii instituționalizate, a avut un impact determinant asupra organizării direcțiilor juridice statale, atrăgând întreg sistemul judiciar într-o reală iregularitate funcțional.

Statul român prin instituțiile sale, fie ministere, autorități naționale sau locale, instituții coordonate de acesta prin autorități militare, judiciare, profesionale, sportive sau învățământ statal și prin companiile naționale unde acesta are interese economice, este cel mai mare cumpărător de consultanță, asistență și reprezentare juridică.

România statală, cumpără pentru cetățenii ei, de la societăți private de consultanță unică sau multidisciplinară, dar guvernată de asistența avocațială, siguranță juridică, începând de la asistența judiciară din oficiu, consultanța privind securitatea ei energetică, de transporturi, financiară sau chiar militară.

Accentul financiar cu dedicație pus pe aceste proceduri a făcut, în mod neobișnuit pentru un stat de drept, să apară uzual și marginal licit, achiziții publice de politici statale, inclusiv a redactării unor proiecte de acte normative (crearea de legi) care au devenit o manoperă obișnuită.

În linii generale, nu funcționari publici ci operatori privați sfătuiesc și decid strategii juridice și judiciare pe termen mediu și lung, prezumându-se dubitativ capacitatea logistică a acestora de a înlocui cu succes apărarea judiciară statală.

În același timp, statul român a normat prin legi speciale, ca asigurarea intereselor legitime privind siguranța lui juridică prin activitatea de consultanță, asistență și reprezentare juridică, să fie făcută prin funcționari statali și excepțional prin agenți guvernamentali, asigurând normativ prin constrângerea legii, organizarea la nivelul fiecărei entități de interes public, a unei direcții sau a unui serviciu juridic.

A nominalizat o profesie anume pentru apărarea acestui interes, respectiv profesia de consilier juridic, promulgând o lege specială pentru organizarea și exercitarea acestei profesii în condiții similare profesiei de avocat.

Ambele activități, achiziția de consultanță juridică privată pe de-o parte și aparatul propriu juridic, consumă resurse importante, peste capacitate și pentru că în general nu se completează ci se află în opoziție, în cadrul aceluiași sistem (de apărare judiciară), s-a creat o supraîncălzire a acestuia, atingând în anumite zone chiar puncte de fierbere. Această febră a organismului societății a generat premisa unui diagnostic social generic, nedrept uneori, dar cunoscut ca fiind: corupția justiției.

Sisteme externe, închise, concurențiale versus sisteme interne, deschise, dependente. Profesia de avocat versus profesia de consilier juridic.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Sistemele externe în general, sunt formate din societăți de avocatură, aflate în situație concurențială, care nu comunică între ele, imune legal în fața unui audit intern sau extern, instabile din perspectiva răspunderii administrative (majoritatea nu au personalitate juridică) și opace la răspundere profesională, datorită erorii de administrare a conceptului activității de diligență și de mijloace la nivelul profesiei de avocat.

Sistemul intern este unul deschis, neconcurențial, care comunică interdisciplinar, suportă audit intern și extern, este stabil din perspectiva răspunderii administrative, deschis la răspundere profesională datorită vizei de legalitate care nu are expunere pe noțiunea activității de diligență la nivelul profesiei de consilier juridic.

Statele aleg întotdeauna sistemele interne. Pentru stabilitate.

Când apelează la sisteme externe, o fac excepțional, precaut, cu mare atenție la detalii și în baza unor mecanisme viabile privind răspunderea civilă profesională.

În termeni simplificați sociologici avem de a face o expunere pe o organizare casnică, „conjugală” care poate prelua dezordonat avantajele și dezavantajele apelării la un sistem relațional extern, extraconjugal, mai scump, care pare a face același lucru și aparent mai bine. În concret se obțin seturi de informații și date sub forma consultanței, care folosite discreționar, pedepsesc instituțiile publice, pentru că ele nu sunt proiectate pentru a gestiona o „bogăție” suplimentară de consultanță juridică sau de apărare judiciară în sens antreprenorial, ci să facă lucruri simple, repetitive, sub forma prerogativei de putere publică.

E desigur inutil să subliniem că dacă există beneficiul a peste 35.000 de consilieri juridici în rețeaua statală și aceștia îți pot oferi integrat orice dată judiciară sau juridică necesară, sub formă de consultanță, cu un acces efectiv la date interne agregate, se intră în contradicție flagrantă cu intenția inutilă profesional, de a apela la surse de consultanță externă, incapabile legal, dar și logistic, să aibă acces la seturi de date secrete de serviciu, din întreg sistemul oficiilor juridice, care să facă consultanța juridică viabilă din perspectiva consumului instituțional.

Niciun stat european, nu și-a permis o politică publică care să pună în opoziție prin suprapunere două profesii juridice care fac același lucru, lăsând instituțiile să aleagă olfactiv și ilegal între una și alta sau permițând neregulat și suprapus această concomitență a exercițiului profesional.

România a improvizat imoral și de această dată, bazându-se pe un reglaj natural pozitiv între profesia de consilier juridic și cea de avocat, dar s-a ales cu accente hibride separate în cadrul fiecăreia dintre profesii.

Ambele profesii au migrat conceptual din zona lor de referință, s-au demotivat instinctiv de la rolul social destinat, ambele fiind vinovate și nevinovate în același timp pentru participarea determinantă la ceea ce prezentul raport numește:

Depresia sistemului judiciar

Stabilitatea statului român ar fi fost efectivă dacă cele două profesii ar fi fost educate și constrânse să rămână în matca profesiei dependente și a destinatarilor legali, respectiv instituțiile statului și persoana juridică în cazul consilierilor juridici, iar avocatura în destinația predilectă a apărării intereselor legitime ale omului și a apărării judiciare din oficiu, în condiții egale de tratament profesional și organizatoric.

Educația certificată a prestatorilor judiciari ar fi avut ca efect o educație a specializării consumatorilor punându-i în poziția nu numai să cunoască ci și să înțeleagă cine face, ce face dar mai ales cum răspunde dacă nu face bine, pentru că acesta este rolul esențial al unei legi de organizare ce privește o profesie reglementată.

Pentru că în România rolul de coordonare în organizarea activității juridice, dar și a persoanelor ce acordă consultanța, asistență și reprezentare juridică a fost asumată prin lege, dar și practic de barouri, prezentul raport își asumă rolul deloc comod de a critica punctual organizarea profesiei de avocat (nu avocatura în sine).

În mod indirect, rezultatele organizării nenaturale a avocaturii a atras și organizarea profesiei de consilier juridic în asumarea unor derapaje organizaționale pe care profesia în sine le-a refuzat parțial, fapt ce a determinat o neasumare în masă a organizării profesionale în „condiții similare profesiei de avocat”.

La 15 ani de la promulgarea legii cu acest subiect, profesia de consilier juridic nu a reușit să își determine poziția funcțională corectă în cadrul sistemului de apărare judiciară, inclusiv pentru determinarea utilității unor indicatori macro-profesionali ce privesc securitatea judiciară a statului român.

Accesul în profesia juridică. Compromisul ilegal între finanțare și rezultat profesional.
Titlul profesional reglementat partajat și condițiile de formare profesională.

Recomandarea Comisiei Europene către autoritățile de reglementare profesională a fost să nu mai considere examenul de acces în profesie ca o procedură de sine stătătoare pentru obținerea de titluri profesionale reglementate, fiind considerată o procedură înșelătoare.

A fost recomandată chiar eliminarea acestor proceduri prin introducerea conceptului supravegherii complete din mai multe surse educaționale a aspirantului la titlul profesional, examenul de capacitate fiind ULTERIOR nu ANTERIOR formării profesionale.

Acest punct de înțelegere ne arată că examenul de acces în avocatură durează în fapt doi ani nu 3-4 (patru) ore, este compus dintr-un ansamblu de proceduri complementare adăugate examinării teoretice inițiale, iar sintagmele de avocat stagiar/consilier juridic stagiar NU reprezintă un titlu profesional în sine ci o ASPIRAȚIE la un titlu profesional.

Înțelesul concret al noțiunii de „stagiari” este acela că aceștia sunt minori din perspectiva capacității de exercițiu profesionale, nu pot emite acte de dispoziție profesională în nume propriu și nici nu răspund profesional, deci nu pot fi avocați.

În toate statele moderne, stagiatura este acoperită de programe obligatorii de internship finanțate prin parteneriate publice-private sau de orientare profesională supravegheate de sistemul judiciar în ansamblu nu numai de avocatură și sunt state (Germania în Europa sau state federale din S.U.A.) unde calitatea de avocat stagiar nu este condiționată de deținerea unei diplome de drept, eligibili pentru această calitate fiind și studenții din anii terminali.

Situația de mai sus nu reprezintă o pledoarie pentru o nerestricționare a accesului în avocatură condiționat de deținerea unei diplome, ci dimpotrivă o subliniere a lipsei legăturii între aceasta și noțiunea de capacitate de exercițiu profesională restrânsă efectivă, așa cum greșit și subiectiv financiar a fost introdusă de barouri.

Compromisul între finanțarea indirectă a organizațiilor și rezultatul profesional a făcut să apară o dublare formală a „efortului examinatoric” suprapusă obținerii licenței în științe juridice sub denumirea aparent filtrabilă de admitere în barou.

Apare o interpretare incoerentă și slab sesizabilă între accesul în barou și accesul în profesia de avocat amestecate spre confuzie, iar concomitent s-au desprins câteva consecințe practice deosebit de grave la nivelul apărării judiciare:

– gestionarea de acte procedurale în nume profesional propriu, încă din prima zi de formare profesională, inclusiv a reprezentării judiciare la nivelul instanțelor de fond, de către stagiari.

– o incapacitate funcțională practică a îndrumătorilor profesionali, de a-și asuma răspunderea pentru faptele ucenicilor (stagiarilor) și inexistența concretă a cazurilor de răspundere civilă profesională pe relația profesională institutor/ucenic;

Observație:

Această simulație cu expunere profesională pe stagiari, mai ales în cazul așa-numitelor „oficii” (asistența judiciară din oficiu) și a reprezentării la nivel de fond în cadrul instanțelor judecătorești, adică partea preliminară și cea mai importantă a asistenței judiciare, are ca rezultat creșterea previzibilă și exponențială a erorii de diagnostic juridic și o scădere a încrederii cetățenești în sistemele specializate de consultanță, asistență și reprezentare juridică.

Au fost preluate concepte de stagiu/internship din statele avansate din perspectiva organizării profesionale, monopolizate ilicit „în interiorul profesiei” (pentru obținere monopolizată de rezultate financiare), concomitent cu cedarea riscurile profesionale în „exteriorul profesiei”, respectiv clienților.

Dovada statistică este că în ultimii 30 de ani, în pofida unui număr impresionant de situații de malpraxis judiciar, nu avem nici-un caz notabil de răspundere a maestrului (institutor/îndrumător profesional) pentru fapta ucenicului (stagiar) versus „eroare de diagnostic juridic”.

Concluzie:

Garanția practică a diagnosticului juridic din viața de zi cu zi, a sfatului juridic urmat de insucces lipsește de conținut organizarea profesiei de avocat.

Autoritățile de reglementare, prin simpatie, s-au transformat în „organizatori de evenimente” prin cumpărare de bilet de acces, iar testele profesionale nu aduc nimic nou în cariera profesională juridică în afara unui aleatoriu potențial al eligibilității profesionale.

Admiterea prin „metoda extemporalelor greoaie” și transferul de responsabilitate profesională prin acordarea de capacități de exercițiu profesionale așa-zis restrânse în baza unui titlu profesional aparent dar care generează falsul profesional, reprezintă una dintre cele mai mari și mai grave „greșeli intelectuale” din sistemul judiciar.

Sunt sancționabile nu numai legal ci și moral, toate procedurile prin care stagiarii acordă asistență juridică sau judiciară, ca modul de formare, adică „învață pe pielea altuia”.

Regulamentele care se aplică minorilor profesionali privind munca forțată, simularea sau obținerea de rezultate minime prin contracte de îndrumare profesionale, sclavagismul intelectual ca metodă de obținere de rezultate financiare pentru sine sau pentru îndrumători, fac din autoritățile de reglementare profesională – barouri, forme de organizare responsabile moral pentru volumele impresionante de „erori de diagnostic juridic greșit cedate clienților”.

Contextul în care avocatura își așază noțiunea de avocat salariat. Contractul de salarizare în interiorul profesiei.

O parte a avocaților stagiari și un număr important de avocați definitivi, exercită profesiade o manieră dependentă.
Pontează, au program zilnic normat, onorarii (salarii) fixe și NU au clientelă proprie.

Adică au comportament, mental funcțional și o reglementare nespecifică, dar nu cea de consilier juridic cum legea o indică ci cea de avocat salarizat.

Denumirea relației contractuale este CONTRACT DE SALARIZARE ÎN INTERIORUL PROFESIEI și are în modelul de contract un articol precizator:

*prezentul contract NU este un contract de muncă și NU se supune legislației muncii.

Prima „lecție” pe care o învață avocații stagiari aici este aceea că nu contează principiul legal care guvernează un contract, e suficient să acorzi o denumire mai lungă și să faci ”o erată” dintr-un articol contractual și înțelesul convenabil prin jocul cuvintelor, este rezultatul unui contract.

Desigur că aflăm totodată că salarizat este antonimul cuvântului salariat, nu sinonimul, și că barourile pot fi ITM-ul contractelor de salarizare „în interiorul profesiei”.

Jumătate din conținutul acestui contract explică ce nu este, ce nu i se aplică sau ce nu înseamnă ceea ce un jurist obișnuit a învățat că este, se aplică sau înseamnă citind „Procesul” lui Kafka.

Dacă ar fi atât de simplu să negi esența unui contract și toate profesiile reglementate ar proceda similar, am avea toți contracte de salarizare nu de muncă, ne-am înregistra toți contractele la organizațiile noastre profesionale, iar ITM-ul ar fi o banală clădire fără activitate.

Sesizăm conflictul ideologic, plecat din procedura prin care două persoane fizice sau fizice autorizate nu se pot salariza legal între ele, așa este și la consilierii juridici, dar defectul nu pleacă din aplicarea unor relații desprinse din legile comune, aplicabile tuturor profesiilor, ci a felului unic, interesat și deliberat confuz prin care barourile acordă titlul profesional concomitent cu capacitatea de subiect fiscal în interiorul profesiei.

Prin grija organizației profesionale, lecția a 2-a pe care o învață stagiarii aici este că poți încălca un principiu legal dacă un număr suficient de oameni o fac, pentru că acesta devine un fenomen social și este tratat ca atare.

Este foarte complicat să comentezi ridicolul, dar nici nu poți să nu-i dai importanță. Această manieră de a redacta un model de contract aplicabil pe scară largă într-o profesie „de interes public”, nu ridiculizează doar profesia de consilier juridic obligată să ignore ursuzul legal și să îl aplice „corespunzător” ci și pe avocații obișnuiți deopotrivă care sunt guvernați în baza derizoriului intelectual. În văzul tuturor.

Din simpatie cu acest epifenomen apreciem acest contract ca fiind „un contract de muncă clandestin” care nu încalcă numai legea dar și bunele moravuri ale sistemului de apărare judiciară.

Concluzie parțială 1:

Suntem siguri când afirmăm că acestea sunt contracte de muncă, avocații aflați în ipoteza asta se supun legii speciale privind organizarea profesiei de consilier juridic, nu celei de avocat, se supun legislației muncii statului român din care fac parte, iar autoritatea competentă este inspectoratul teritorial de muncă, adică a unei autorități statale cu prerogativă de putere publică, nu de utilitate publică.

Observație:

Din păcate, procedurile edictate pe partea de stagiu profesional în avocatură, deformează grav conceptul de eligibilitate în profesie, contractarea serviciilor avocațiale și a „actului profesional de diligență și de mijloace”, care până la un punct este un principiu corect dacă nu este diluat până la nerăspundere.

Împletind nepermis actul de dispoziție administrativă cu cel de dispoziție profesională al îndrumătorului profesional și al stagiarului, rezultă o ambiguitate a răspunderii, a noțiunii de venit salariu/onorariu, a protecției sociale a salariaților, a conceptului de muncă forțată și a rezultatului formării profesionale.

În ceea ce privește strict stagiul, dacă principiile contractului de îndrumare profesională o reprezintă orientarea profesională ca act de dispoziție administrativă, suplimentată prin constrângere educațională, ca act de dispoziție profesională, plata de onorarii fixe către stagiari înseamnă fie o contraprestație, fie un salariu.

Desigur că nu este nici una nici alta dar se creează aparența că e și una și alta, la alegere.

Această opționalitate negativă, bazată pe aleatoriu este a 3-a lecție despre dezordine pe care o învață stagiarii încă din prima zi de ucenicie în avocatură.

Dacă am admite valențele funcționale ale felului în care barourile inversează principiile în funcție de interesul financiar, INPPA ar trebui să plătească burse ca onorarii fixe sau minimale retrocedate stagiarilor care își desăvârșesc formarea profesională în cadrul institutului și nu altfel când „aparenta formare” este făcută „în interiorul” societăților de avocatură.

Adică nu putem admite că ceea ce este corect instituționalizat este incorect neinstituționalizat, în particular.

Înțelesul complet și legal al sintagmei „onorariu retrocedat” este că dacă ceea ce numim salarizare este salariu, într-o limbă română precisă, atunci avocații stagiari sunt de fapt jurisconsulți și atunci poți stabili salarii minime pe profesie pentru că piața muncii este o excepție de la regulile impuse de legea concurenței, dar dacă avocatul stagiar este avocat, subiect fiscal și primește onorariu chiar dacă îl numești complicat, acesta nu poate fi fix ca minim pe profesie fie el și retrocedat, pentru că încalcă legea concurenței cu toate consecințele acestui demers, respectiv: practici concertate ale unui monopol legal pentru stabilirea sau recomandarea de tarife, onorarii sau prețuri.

Accesul în profesia de consilier juridic. Realizare pasivă versus distrugere creatoare.

Noțiunea de acces în profesia de consilier juridic nu există.

Statul român și-a promis și a reușit să monteze în fiecare instituție o „bombă cu ceas” denumită serviciu juridic.

După ce s-a retras vinovat din zona de supraveghere efectivă a felului prin care universitățile organizează examenele de licențiere în științe juridice, privatizând ceea ce în statele normale administrativ se numesc „examene de stat”, a naționalizat capacitatea de a acorda titlul profesional de consilier juridic prin proprie voință capacitivă, descoperind creator existența facultăților de consilieri juridici.

De undeva a apărut ideea că un absolvent de drept odată ce a ieșit din sala unde a susținut licența este consilier juridic, iar naționalizarea postprivatizare a titlului profesional, a încurajat libertatea de opinie juridică exact acolo unde viza de legalitate reprezintă viza de control legal preventiv la nivel național.

Nu cunoaștem dacă în acest caz, statul român va crea un soi de premiu Nobel pentru „vina” de a descoperi dinamita (juridică în cazul nostru) și folosirea acesteia în scopuri mai mult sau mai puțin distructive, dar un lucru e cert:

Accesul în profesia de consilier juridic se face prin metoda „concursului pe post”, iar capacitatea de a acorda, retrage sau suspenda titlul profesional de consilier juridic a fost cedată angajatorilor.

Desigur că legislația aferentă acestui domeniu pare a fi exclusiv codul muncii, nu legea de organizare a profesiei, iar actul de obținere a titlului profesional este actul de numire sau contractul de muncă, nu decizia de primire într-o profesie reglementată.

Din cauza modulelor nespecializate de acces în profesia de avocat, în subconștientul societății s-a creat argumentul ipocrit că o bibliografie imensă, generică, este calea firească de urmat, iar instituțiile statale au preluat prin simpatie această metodă, reglând cantitativ și aleatoriu calitativ volumele de personal din cadrul direcțiilor juridice.

Observație:

Vechea formă de organizare a profesiei (Decretul 143/1955 privind organizarea oficiilor
juridice) avea din perspectiva carierei unui consilier juridic următoarele etape:

Jurisconsult stagiar – capacități restrânse la acte procedurale preponderent nejuridice,
familiarizare cu conținutul practic al profesiei. Examen (aprox.12 luni);

Jurisconsult – capacități exclusive de avizare, contractare, documentare, fără capacitatea de a
compare în fața unui judecător. Examen (aprox. 12 luni);

Consilier juridic – capacitate de a compare în fața instanțelor judecătorești ca instanțe de fond.
Examen (aprox. 24 luni);

Consilier juridic principal – capacitate de exercițiu profesională de a exercita căi de atac la
instanțe superioare celei de fond. Examen. (aprox. 24 luni);

Șef oficiu juridic – capacități manageriale. Administrarea situațiilor juridice cu care
angajatorul se confruntă. Pregătire profesională continuă.

După cum se poate observa, admiterea în profesia de consilier juridic se făcea în baza
unui program clar de internship /stagiu de 2 ani, jurisconsulții (stagiarii) neavând calitatea de
consilieri juridici.

Acest produs organizațional își expunea stabilitatea pe 3(trei) piloni de susținere:

1. Lipsa tulburării de percepție a beneficiarilor serviciilor juridice, prin a nu acorda denumiri profesionale identice între stagiari și definitivi (ca în cazul avocaturii) pentru a nu crea confuzii în privința capacității de exercițiu profesionale și pentru a nu întoarce în societate sau pe seama clienților, erorile sau eșecul procedurilor de formare profesională;

2. Crearea unui grup de personal auxiliar încadrat la nivelul oficiului juridic, pentru a nu risipi timpii necesari actelor de dispoziție profesională a personalului de bază, consilieri juridici, pe seama unor activități administrative (arhivare, documentare, extrase din dosarul de la instanță, copii tip xerox etc.);

3. Reducerea riscului profesional prin introducerea stagiarilor direct la nivelul actului de dispoziție profesională pe proprie răspundere; (ex. capacitatea de a compare în fața instanțelor judecătorești la nivelul Înaltei Curți de Casație și

Justiție făcându-se după parcurgerea a minim 6 ani de vechime
profesională și validarea cu succes a 3(trei) examene profesionale. (ultimul exemplu nu se mai întâmplă de 30 de ani)

Concluzie:

Art. 12 alin. (2) și (3) din Legea nr. 514/2003 prevăd:

(2) Condițiile efectuării stagiului, asigurarea consilierului juridic îndrumător, definitivarea și celelalte condiții din perioada stagiului sunt cele prevăzute în legea pentru exercitarea profesiei de avocat și statutul profesional al acesteia, care se aplică în mod corespunzător.

(3) De asemenea, în ceea ce privește definitivarea în funcția de consilier juridic, pe baza vechimii în celelalte profesii juridice, se aplică în mod corespunzător prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Intenția aparent pozitivă a legiuitorului de a trimite profesia de consilier juridic să copieze „ad literam” și „în orb” aceste proceduri, fără să știe, să controleze sau să supravegheze ce fac sau cum au de gând barourile să își profileze subiectiv politicile organizaționale de acces și stagiu, a făcut în fapt să apară o dereglementare a profesiei de consilier juridic, să intre în disoluție conceptul de oficiu juridic ca formă departamentală regulat înființată și să alinieze riscul profesional judiciar al instituțiilor statului și al marilor companii la nivelul riscului închipuit de avocatură pentru stagiarii acestei profesii.

Dacă am lua exemplul anului 2019, consilierii juridici, pentru a nu le fi contestate conținutul examenelor, ar trebui să organizeze examene de definitivat simplificate pe seturi de întrebări cu un singur răspuns corect.

Profesia juridică de avocat, nu ar trebui să fie nevoită să memoreze „răspunsuri corecte” la întrebări stabile din perspectiva acelui răspuns corect, asta o poate face orice persoană deprinsă cu cititul dacă se uită într-o carte sau într-un laptop, ci de răspunsuri excepționale la situații juridice excepționale, pentru că acolo este cererea de consultanță profesională a beneficiarilor ei și acolo trebuie angajată orientarea organizațională.

În limitele Legii nr. 51/1995 și a modului practic de desfășurare a stagiului în avocatură, acel „se aplică în mod corespunzător” este imposibil de substanțiat pentru profesia de consilier în condițiile în care consilierii juridici nu se pot angaja sau salariza între ei sau în lipsa unor forme proprii de organizare societară profesională.

Încheierea de contracte de colaborare pe răspunderea materială a angajatorilor sau a validității unei forme contractuale care să nu califice îndrumarea profesională ca muncă forțată, este și ea sub sancțiunea legii.

Condițiile Codului Muncii român sunt extrem de restrictive în privința încălcării drepturilor salariaților sub acest aspect și numai programe specifice profesiei coroborate cu natura angajatorilor și a regulamentelor lor de organizare pot configura un standard al profesiei de consilier juridic.

Un Institut Național de Pregătire Profesională pentru consilieri juridici nu ar fi nici el viabil profesional datorită dimensiunii, caracteristicii dependente și eterogenității profesiei, concomitent cu restricțiilor impuse de lege monopolurilor de organizare a unei profesii de a crea instituționalizat monopoluri de formare profesională, respectiv procedura prin care supraveghetorul profesional acordă tot el, chiar dacă indirect și titlul profesional.

Elementul central rămâne însă riscul, respectiv acoperirea rezultatului profesional nedorit sau accidental păgubitor ca urmare a îndrumării profesionale eronate, de o poliță de asigurare privind răspunderea civilă anume construită pentru riscuri netransferabile angajatorilor și aplicabilă profesiei de consilier juridic, mecanism care lipsește în România și care generează în mod barbar, șocul sechestrelor asiguratorii pentru situații profesionale previzibile.

Stagiatura în avocatură / consilier juridic. Distorsiuni convenabile ale principiilor legale
cu îngrădirea drepturilor societății la consultanță juridică specializată.

Împărțirea capacității de exercițiu profesională în două trepte, restrânsă și definitivă ar avea doar teoretic-principial valoare de formare profesională dar și de distribuire în cadrul avocaturii, a unei categorii distincte de salariați, avocați cu contract de colaborare și/sau salarizare.

Întâi de toate, principiul distribuirii în economie de avocați stagiari poartă elementele repartiției din perioada comunistă, dar scoasă total din contextul nevoilor pieței de consultanță juridică, fără elementele de repartizare specifice acelor timpuri și fără baza unei politici publice coerente și adaptată actualului regim politic.

Organismul central al organizării profesiei de avocat decide după ureche, fără parteneri instituționalizați statali sau profesionali, dimensiunea nevoilor cantitative dar și calitative ale societății la apărători judiciari, prin lipsa agregării unor indicatori de efect sau de rezultat al condițiilor de acces sau al formării profesionale.

Societățile de avocatură sunt primele neglijate din perspectiva acestor capacități, impresia generală fiind aceea că barourile doresc să creeze mai degrabă un soi de teoreticieni universitari generaliști cu memorie foarte bună, decât practicieni specializați pe ramuri de drept.

În subsidiar sunt neglijați clienții pentru că nu de profesioniști care știu puține despre multe lucruri e nevoie într-o societate modernă, ci de avocați care știu totul despre „un singur lucru” (ramură de drept), respectiv avocați specializați.

Afirmăm că un avocat sau consilier juridic de dreptul mediului ar trebui să de examen numai din dreptul mediului, un specialist din dreptul muncii, numai din legislația muncii sau în fine profesioniștii juridici de dreptul concurenței numai din dreptul concurenței, ca exemplu.

Această limitare specializată a examinării are evident vocația limitării licenței de practică, dar și avantajul examinării rezonabile, chiar fără prag de duritate profesională, datorită condensării materiei, precum și câștigul neprețuit al unor specialiști anume orientați în sistemul de apărare judiciară.

Testele pe care profesia de consilier juridic le-a făcut au relevat exemplificator, faptul că foști lucrători vamali, comisari de gardă financiară, polițiști de judiciar, militari specializați în logistică, inspectori de muncă, consilieri în concurență etc., absolvenți de drept desigur, au vocația de a depăși cu succes examenele specializate, atunci când examinarea pune în valoare expertiza deja dobândită.

Concomitent, aceștia au o rezistență examinatorică scăzută la teste tip extemporal, bazate pe memorie, din toate domeniile dreptului, rezultând un eșec de surprindere coerentă a
cunoștiințelor teoretice și practice.

Desigur că într-o carieră profesională, un avocat sau un consilier juridic ar putea accesa fără limită, mai multe specializări, în funcție de propria-i capacitate sau inițiativă.

Suntem conștienți desigur de capacitatea de autocenzură sau a felului când în anumite condiții un profesionist își declară specializarea, dar acest lucru se întâmplă deseori spre sfârșitul carierei când din înțelepciune sau uneori din comoditate auto-specializarea profesională cuprinde esențialmente latura practică.

Acest lucru trebuie inițiat de organizația profesională, încă de la începutul carierei nu numai în sprijinul specializării profesionistului ci și pentru optimizarea șanselor clienților la o prestație de calitate.

Eșecul specialiștilor în promovarea examenelor generaliste din avocatură este direct proporțională cu nevoia de consultanță juridică specializată și cu îngrădirea nepermisă a societății la aceasta.

În această ordine de idei, dacă dimensiunea cantitativă are rol regulator pentru formarea prețurilor (onorariilor), prin restrângerea ofertei de profesioniști raportat la creșterea cererii, dimensiunea calitativă este subjugată lipsei specializărilor și a examenelor care nu sunt grele ci special extrem de greoaie și se întind programatic peste toată legislația de bază din România.

În acest context, captivitatea avocatului stagiar în „interiorul avocaturii” pe cele două paliere INPPA (instituționalizat) unde stagiarii devin ilegal „clienți de drept” și contracte de salarizare/colaborare (neinstituționalizat) este pe fond, o altă metodă de obținere de rezultate financiare și de a pune în prin plan baroul nu profesionistul, conceptul nefiind identic.

Organizarea profesiei de consilier juridic nu are tehnic și moral cum să adopte aceste mecanisme din avocatură.

Avem convingerea că intenția legiuitorului nu a fost ca indirect, prin restricționarea accesului, organizațiile de consilieri juridici să fie obligate natural să încalce acest element al legii speciale pentru a nu distorsiona piața consultanței juridice și chiar dacă practicile concertate nu vizează piața muncii, a nu oferi o bază de selecție suficientă angajatorilor care nu mai fac parte astăzi dintr-o economie planificată bazată pe repartiții profesionale este o condiție a imoralității organizării unei profesii reglementate.

Barourile din statele moderne preiau stagiarii propuși (prin recomandare) de societățile de avocatură, instanțe judecătorești, parchete, secții de poliție, instituții publice, mediu de afaceri unde aceștia își desfășoară partajat și obligatoriu stagiatura și le acordă sau nu filtrabil titluri profesionale nu invers, ca în România, când societățile de avocatură trebuie să se descurce cu ce sau cu cine le propune baroul, după ce le-a acordat ilegitim titlul profesional aparent.

Concluzie:

– un aparent examen de acces în profesie sub formă de „barieră administrativă” pentru a obține rezultate financiare și nu pentru a obține rezultate profesionale;

– lipsa examenelor specializate pe ramuri de drept;

– crearea unei noi mini-facultăți cu termen redus, de științe juridice sub formă de
Institut Național de Pregătire Profesională care să substituie iregular ucenicia;

– contracte de salarizare sau colaborare între consilieri juridici imposibil de aplicat ca metodă a formării profesionale;

– două cicluri repetitive de examene tot teoretice și evident tot similare cu cele de la obținerea licenței în drept, oferite de barouri ca proceduri de stagiu avocaților sunt desigur agreabile financiar avocaturii, dar sunt inacceptabile legal și moral profesiei de consilier juridic și au nevoie de reformulare.

În zona stagiaturii, a acoperirii formării avocaților stagiari și-au făcut loc activitățile de viceprimar, primar, deputat și senator.

Profesia de consilier juridic a primit spre rezoluționare, prin cerere individuală, condiția de recunoaștere profesională a activităților de primar, viceprimar, deputat sau senator ca fiind vechime în profesie juridică.

Condițiile de acces profesional au fost întemeiate pe Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat care consideră deținerea acestor calități o condiție de acoperire a stagiului, deci de vechime profesională.

Diferențele de acces din și în cele două profesii juridice au rolul să creeze dispense activitățile de primar sau de membru parlamentar ca vechime în avocatură indiferent de natura, experiența sau istoricul personal și pun profesia de consilier juridic în situația de a identifica rațiuni politice nu profesionale, în a verifica mandatul primarilor și parlamentarilor ca având valoare suficientă de solicitare sau obținere excepțională a unei capacități de exercițiu profesională deplină.

După cum se poate observa, nu consilierii juridici parlamentari sau cei din direcțiile juridice aparținătoare unităților administrativ-teritoriale sunt vizați de barouri, deci cei ce întreprind acte de dispoziție profesională, ci decidenții financiari sau politici, care dețin actul de dispoziție administrativă sau politic, sunt aceia care au un rol important profesional și acoperitor de eligibilitate în avocatură.

Observație:

Prevederile din legea de organizare a autorităților locale la art.21, alin. 2 și 3 alimentează dezordinea funcțională din cadrul apărării judiciare statale, distruge conceptul de răspundere partajată din cadrul unităților administrativ-teritoriale, alocă rezultate financiare profesiei de avocat și aduce un defect major al organizării profesiei de consilier juridic și serviciilor publice de apărare judiciară:

(3) Primarul, respectiv președintele consiliului județean, poate împuternici o persoana cu studii superioare juridice de lunga durata din cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean, sau un avocat care sa reprezinte interesele unității administrativ-teritoriale, precum si ale autorităților administrației publice locale respective, in justiție.

(4) Unitatea administrativ-teritoriala are dreptul sa beneficieze de acoperirea cheltuielilor de judecata stabilite in baza hotărârii instanței de judecata, inclusiv în situația în care reprezentarea în justiție este asigurată de un consilier juridic din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean.

Parlamentul României, în doar 2-3 propoziții și două aliniate, a corupt deliberat o întreagă legislație aferentă apărării judiciare statale.

Parlamentarii români, cu conștiența existenței unei legi de organizare și exercitare a profesiei de consilier juridic, dar și a legii de organizare a funcției publice, cu acordul mai mult sau mai puțin conștient al primarilor și vice-primarilor au stabilit prin lege că reprezentarea judiciară se face de „persoane” cu studii superioare juridice și de avocați.

Aceste „persoane” cu studii de drept sunt neconstrânse de reguli privind condiționalitatea etică (cod deontologic), accesul profesional, stagiu, definitivat, suspendare, excluderea din rândurile unei profesii reglementate, reguli privind asigurarea civilă profesională și implicit a protecției legale profesionale.

Observăm totodată că barourile, care în mod obișnuit sunt extrem de zgomotoase când „persoane” cu studii de drept acordă consultanță juridică „în orice domenii”, tac vinovat în cazul excepțional al unităților administrativ-teritoriale și consilii județene, unde lucrează mii de asemenea „persoane” și nu mai consideră aceste activități ca fiind „avocatură clandestină”.

Argumentul concret al acestei tăceri este posibil acela că legiuitorul a acordat avocaturii printr-un singur aliniat, în contradictoriu cu legi speciale importante a ansamblului organizării statale, o parte esențială a clientelei pe care avocatura nu o are, împărțind-o prin corupția înțelesului legii, între „persoane” nereglementate cu studii de drept și, desigur, avocați.

Este menționat și consilierul juridic, în alin.4, ca o excepție.

Acest „inclusiv în situația în care reprezentarea în justiție este asigurată de un consilier juridic” determină semantic percepția unei derogări de la condițiile prev. la alin.2, adică un fel de situație nedorită și excepțională dar care totuși există și trebuie precizată.

Persoanele care au redactat proiectul de lege, au construit special o alterare a rezultatului social a două legi organice, pe două planuri de ineficiență normativă (persoane fără capacitate/imposibilitatea deducerii cheltuielilor), reducând lipsa de dubiu doar la capacitatea avocaților de a reprezenta primăriile din iregular în aparent legal.

Iată că „situațiile” excepționale merită un tratament excepțional, spune legiuitorul, dar nu oricare, ci acela al deductibilității cheltuielilor legate de o categorie de salariați considerați mai degrabă o povară bugetară ce merită o mențiune specială.

(Este evidentă lipsa de conținut practic al acestui aliniat, pentru că spre deosebire de avocați unde același legiuitor s-a îngrijit să definească dezordonat onorariul, indiferent de mărimea lui, ca o cheltuială deductibilă și recuperabilă, se declară incompetent să definească contractele „salarizate” ale consilierilor juridici ca o excepție de la Codul Muncii și stabilirea unui plan tarifar (similar cu cel de la asistența judiciară din oficiu, de pildă) pentru definirea deductibilităților cheltuielilor privind serviciile publice juridice, dând inutil această sarcină judecătorilor, fără o resursă legală și procedurală.)

Un singur articol de lege, în contextul global legislativ românesc, a generat efecte la nivel general:

-crearea unui algoritm juridic de răspundere în solidar, între primari și „persoane” cu studii de drept, mandatari nereglementați, fără protecția legii și a statutului profesiei de consilier juridic.

-eludarea legii privind organizarea funcției publice și a condiționalităților generale de asigurare a apărării judiciare prin aparat administrativ propriu, adică un întreg instrumentar al administrației publice locale.

Concluzie parțială:

Unul dintre argumentele esențiale ale apariției legilor speciale de reglementare a profesiilor reglementate este acela de a despărți răspunderea generalizată între profesioniști și neprofesioniști juridici, adică despărțirea răspunderii civile sau penale între actul de dispoziție administrativă și actul de dispoziție profesională și a o duce în punctul resursă.

Eludând rațiunea protecției profesionale se ocrotește prin lege acest tip de răspundere generalizată, se alimentează subiecții de exercițiu a organelor de cercetare judiciară și aproape că nu este primărie unde să nu existe susceptibilitatea de „creare a unui grup infracțional organizat” sau cel puțin a unei „complicități ad-hoc prezumate”, datorită împletirii incerte a actului de dispoziție administrativă (al conducerii) cu actul de dispoziție profesională (al tehnicilor, consilieri juridici sau nu) în zona de apărare judiciară.

Totodată, nu avem motive să credem că parlamentarii români, primarii și vice-primarii, la unison, nu au capacitatea să înțeleagă că pe lângă anumite restricții bugetare, adică o predicție planificată a cheltuielilor cu apărarea judiciară există și elementele esențiale ale funcției publice ce privesc secretele de serviciu, protecția datelor și a informațiile clasificate;

Nu avem date care să ne confirme, că în pofida densității de foști miniștrii ai justiției din cadrul comisiilor juridice ai Senatului și Camerei Deputaților (foști membri C.S.A.T.), nu se cunoaște rolul protecției informative al strategiilor de apărare judiciară din cadrul instituțiilor statului în general sau la nivel de ministere și autorități centrale. Se cunoaște.

Sarcina „funcției publice” NU este una antreprenorială, supusă riscului corporatist și al accesului dezordonat la strategiile judiciare pe termen mediu și lung din cadrul instituțiilor statului prin „avocați externi” chiar dacă aceștia au aparența a unei confidențialități similare, iar argumentul că acest risc este gestionat de ”juriști mai deștepți” sau aparent mai buni, nu poate înlocui cooptarea acelorași juriști deștepți în aparatul propriu statal, nu în exteriorul acestora, pe motive ipocrit bugetare.

 

Concluzie:

Numai elementul singular al prevederii legii de organizare a avocaturii prin care activitatea avocatului nu poate fi asimilată activităților funcției publice (adică activități ce sunt influențate de forma de organizare a „clientului”) este suficient ca și condiție pentru nulitatea absolută a tuturor contractelor de externalizare a serviciilor publice juridice din cadrul unităților administrative locale.)

Profesia de consilier juridic NU POATE acorda sau recunoaște simultan capacități de exercițiu profesional primarilor și viceprimarilor, persoanelor cu studii juridice de lungă durată și consilierilor juridici de carieră, din cadrul aceleași instituții, iar acest defect plecat din trei legi distincte, anulează efectele legii de organizare a profesiei de consilier juridic.

Comisiile juridice din cadrul Parlamentului României. Disimularea vizei de legalitate.

În mod normal nu ar trebui să se întrevadă o legătură între capacitatea senatorilor si deputaților de le fi acoperită activitatea parlamentară cu vechimea „în profesia de avocat”, externă avocaturii, ca și în cazul primarilor și vice-primarilor.

Credem că avocatura a supraevaluat premisa de cunoaștere cu obligația de cunoaștere a legii, acordând parlamentarilor în general, un credit profesional necertificat și apreciem că în anumite condiții această recunoaștere profesională ar putea fi un lucru pozitiv.

Dacă totuși sfătuitorului juridic al parlamentarului nu îi acorzi atenție profesională prin recunoștință ci doar celui care prin vot deliberativ întreprinde un act administrativ prin prisma sfatului juridic al primului, se poate percepe o construcție aproximativă a acestei recunoașteri legale și o despărțire imorală a sursei ce generează certificarea juridică de prepusul care o folosește politic.

Este de sesizat mai degrabă o miză personală a parlamentarilor când este vorba de profesia de avocat, o întreținere vocațională a „reușitelor avocaturii” de a introduce virgule sau cuvinte cheie în diverse legi care să producă profit acestei profesii, un „quid pro quo” al interesului profesiei, întreținând percepția că tot ce este deștept și bun se află în avocatură și ce este slab, prost și nepregătit este în direcțiile juridice statale și profesia de consilier juridic.

Acest context este favorizat de organizarea Parlamentului României care a acordat iregular Comisiilor Juridice, statut aparent de Oficiu Juridic, adică o formă departamentală ce acordă un fel neprecizat de viză de legalitate proiectelor de lege, dar fără răspunderea profesională a acestei activități.

Cu toate că există reguli care atestă că viza de legalitate este un atribut al unei profesii reglementate, respectiv al profesiei de consilier juridic, cu toate răspunderile profesionale adiacente și că toate instituțiile statului trebuie să își organizeze un serviciu public departamental, care se cenzureze legalitatea votului administrativ sau deliberativ, viza de control legal preventiv la nivel de Parlament se acordă politic, prin vot, fără obligațiile inerente acestui act de dispoziție.

Numărul impresionant de legi neconstituționale promovate de parlament, ar fi întrecut cu mult de „legi ilegale” dacă pe lângă Curtea Constituțională ar exista o „Curte a Ilegalităților Legale”.

Tipul acesta de construcție decizională face să nu mai avem o reală prevenție de legalitate ci o rezolvare prin operație chirurgicală a unor situații juridice complexe ce au produs deja consecințe juridice, cu un instrumentar pe care Curtea Constituțională nu îl are, aceasta operând juridic post-traumatic, ca în vreme de război.

Aglomerarea de juriști aflați în poziție administrativă sau politică care simulează și stimulează aparența deciziei profesionale dinamice, adică „datul vizei de legalitate din mână în mână” până la Curtea Constituțională, reprezintă felul prin care Parlamentul sau Guvernul României nasc împreună sau separat, multe acte normative demotivate legal, dar le dă spre îngrijire juridic-instituționalizat altora.

Curtea Constituțională nu este și nu poate fi un regulator universal al legalității, un panaceu juridic de educare a legii dat spre taxare generală unui grup de nouă oameni, pentru că nu se poate înlocui atât de simplificat atitudinea juridică a unui stat și a oficiilor juridice pe atât de multe paliere.

Curtea Constituțională are rol de moderator constituțional pe probleme importante social, pe care deseori „le pierde din vedere” pentru că se ocupă de multe „prostioare legale” pentru care s-a autoinvestit. Putem presupune că a început să-i placă, dar faptul că ramuri întregi economice ale unui stat se blochează săptămânal pendinte de deciziile Curții Constituționale nu mai încadrează „acest tip de decizie” în noțiunea de stat de drept.

Acest raport nu își propune să observe felul în care doar câțiva oameni autoimuni, pe diverse paliere, decid prin vot, soarta averilor și a libertății cetățenilor români fără să răspundă, acesta fiind un subiect care ar trebui tratat separat, ci doar să transmită că este ilegal să acorzi un soi de viză de legalitate prin vot și că aceasta nu poate fi un rezultat al acțiunilor deliberative, ci este un act de dispoziție profesională pentru care trebuie să existe răspundere profesională, nu o mirare nesfârșită că justiția e blocată, prefăcându-ne că nu știm de ce.

În fine, la subiect, fără să generalizăm, apreciem că există o legătură a lipsei de infrastructură legală organizatorică, o sărăcie intelectuală evidentă a Legii 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, a felului cum este tratată viza de legalitate a statului român, în opoziție cu simpatia parlamentară și general instituțională, față de profitul organizatoric și financiar al profesiei de avocat. În compensarea deciziilor Parlamentului României, barourile nu respectă ”din instinct” legile în general și propria lege organică de organizare. Impactul asupra organizării profesiei de consilier juridic și a sistemului de apărare judiciară statală.

Prevederile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat prevede explicit sarcina supravegherii activităților iregulare a activităților de consultanță, asistență și reprezentare juridică în România.

Art. 107

(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative, ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare dispozițiilor prezentei legi.

(3) Prevederile alin. (1) și (2) nu se aplică profesiei de consilier juridic, care va fi exercitată potrivit dispozițiilor Legii nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare.

(4) Consiliile și decanii barourilor au obligația și autorizarea să urmărească ducerea la îndeplinire a prevederilor alin. (1) și (2) și să ia măsurile legale în acest sens.

Elementele de ordine publică ce decurg din acest articol sunt acelea care subliniază caracterul reglementat al activităților de consultanță, asistență și reprezentare juridică, adică protecția consumatorilor de servicii juridice prin organizarea activității, concomitent cu organizarea persoanelor.

Orice cititor neatent, înțelege că excepția de practică a avocaturii în România este profesia reglementată de consilier juridic și că decanii și consiliile barourilor au un mandat legal privind obligația și autorizarea de a supraveghea acest tip de ordine publică.

(Acest articol de lege, în accepția ușor bizară a legiuitorului, aduce cu intenția cuiva de a pune lupul paznic la oi pe motivul prezumat că este vegetarian.

Statul român, prin Parlamentul României, a francizat barourilor răspunderea cu privire la protejarea sistemului de securitate judiciară statal, conștient că „decanii și consiliile barourilor nu mănâncă salată” și vor profita de „capacitatea de supraveghere” creând asimetrii pe răspunderea consilierilor juridici și indirect a instituțiilor statului, având acces prin proprii membrii la cercurile politice și cunoscând erorile de sistem.)

Încetarea efectelor oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare dispozițiilor prezentei legi (L.51/1995), nu are cum să permită inserarea în legi diverse, în chiar legea avocaturii sau în legea privind organizarea autorităților locale conceptul de „persoane” cu studii juridice de lungă durată sau avocați pentru că risipește definitiv condiția alin. 3 din cadrul aceluiași articol, respectiv realizarea excepției de prestare a unei activități reglementate, în cadru organizat, prin profesia de consilier juridic.

Mai mult decât atât, avem incidența a două articole de lege organică, respectiv:

Art. 2 din legea de organizare a avocaturii ”Avocatul apără drepturile și interesele legitime ale omului.” , coroborat cu art. 1 din legea de organizare a profesiei de consilier juridic

”Consilierul juridici asigură și apără interesele legitime ale instituțiilor și autorităților publice, ale persoanei juridice ….”, produce efecte interne în chiar cadrul legii nr.51/1995, care trebuie să constate încetarea normativă, jurisdicțională și administrativă a situațiilor ce vulnerabilizează organizarea profesiei de consilier juridic prin chiar legea de organizare a
avocaturii și luarea de măsuri administrative, pentru înțelegerea necesității constituirii unui corp specializat anume dedicat instituțiilor statului și persoanei juridice, altul decât avocatura, precum și sprijinirea concretă a reorganizării serviciilor juridice statale dispuse prin legea organică. (În acest punct avem o problemă de etică normativă gravă, a nonsensului optativ între „asigurarea” subiectivă a legiuitorului că un colectiv profesional nu greșește, în cazul nostru barourile și ceea ce ar face sau nu ar face de manieră etică un individ într-o situație normativă obișnuită.
Dacă s-ar lua separat un consilier juridic, un avocat, un procuror și un judecător, aceștia, pe seama educației, a eticii individuale dar și a „comodității” intelectualului modern, ar reuși să se înțeleagă într-un final, cu privire la rolul fiecăruia în parte în cadrul aparatului judiciar și ar găsi soluții pentru împărțirea muncii în mod eficient și tolerant, adică ar crea randament justiției prin decizii de jos în sus. Dacă se juxtapune însă decizia etică prin lege, la nivel de grup, fără control coerent statal, indiferent că aceste colective se numesc colegiu al consilierilor juridici, barou sau consiliu al magistraturii, nu se vor obține decât subiecte științifice sociologice, ce au undeva în fundal studiul „tiraniei colectivului profesional” prin decizii de sus în jos și obținere potențială de fraude ale eticii și uneori a legii.)

Acest „trebuie să constate” ar fi o prerogativă activă, dinamică, responsabilă civilmente, a decanilor și organelor de conducere ale barourilor traduse în modificări ale regulamentelor profesiei de avocat.

Realizarea unor misiuni de așezare tehnică a celor două profesii reglementate care să nu aducă prejudicii sistemelor de apărare judiciară este mandatul dat de lege barourilor. Din cadrul acestor „tehnicalități” trebuiau să facă parte, nerestrictiv, următoarele activități:

– conlucrarea cu instituții ale statului român, Ministerul Justiției, Ministerul de Finanțe, Consiliul Concurenței pentru stabilirea condițiilor normative excepționale prin care un societate de avocatură poate acorda consultanță, asistență sau reprezentare juridică unei instituții, autorități statale sau forme diverse de organizare juridică care au consilieri juridici angajați;

– cercetarea evidențelor consilierilor juridici stagiari și definitivi la nivel național date prin lege în consum barourilor pentru analiza transferurilor interprofesionale, a avocaților excluși din profesie dar care exercită ilegal profesia de consilier juridic și în fine, a exercițiului neregulat, pedepsit de legea penală, al unei activități reglementate de către ”persoane” cu studii juridice de lungă durată, inclusiv la nivelul primăriilor;

– modelarea activă a formelor de exercitare a profesiei de avocat care să cuprindă personalitate juridică și garanții sociale față de terți (capital social);

– stabilirea concretă și corectă a noțiunii de exercițiu dependent (salarizat) al avocaturii în cadrul profesiei liberale;

– crearea unui concept de planuri tarifare cu valoare declarativă ab initio, care să împiedice reevaluarea mascată a contractelor de asistență juridică din perspectiva onorariilor la sfârșit de proces dar și punerea în valoare a principiului legal prevăzut de legea concurenței, „la prestări echivalente, onorarii echivalente”;

– crearea unui mecanism concret și viabil privind polițele de asigurare civilă profesională care să satisfacă cerințele firești de lucru cu mediul de afaceri și instituțiile statului.

Observație:

Procedurile de achiziții publice, forma excepțională a contractului de asistență juridică pentru a preîntâmpina răspunderea în solidar a consilierilor juridici și a avocaților, conținutul defalcat al facturilor pe obiect și unități de prestare măsurabile, nivelul satisfăcător al poliței de asigurare privind răspunderea civilă profesională etc. sunt doar câteva elemente de bază ale noțiunii de ordine publică nu numai în ce privește capacitatea de exercițiu ci și conduita financiară, etică sau cele privind malpraxis-ul profesional.

Cu toate că sunt legi ferme ale statului român, care condamnă cetățenii obișnuiți pentru pasivitate vinovată sau pentru obținere de foloase necuvenite prin atitudinea de „a face sau a nu face”, decanii și consiliile barourilor se consideră, în spatele unei autorități profesionale serioase cum este cea de avocat, cetățeni aflați deasupra regulilor obișnuite ce restricționează sau eliberează capacități, în interesul legii și al politicilor publice statale.

Barourile au considerat pur și simplu neconvenabilă financiar pentru ele, apariția legii de organizare și exercitare a profesiei de consilier juridic și consecințele ei, iar din propria lege de organizare au pus în valoare doar drepturile, de cele mai multe ori extinse dincolo de granița capacităților de exercițiu profesionale, nu și obligațiile legale ale formelor de organizare barouri, privind „utilitatea publică”.

Metodele administrative alese de decanii și consiliile de conducere ale barourilor au fost contraproductive pentru ambele profesii.

O profesie slăbită spre neorganizare și atacată din toate părțile cum este cea de consilier juridic, a slăbit în mod paradoxal și profesia de avocat și implicit tot sistemul de apărare judiciară.

Metode administrative de eludare a legii și a conceptului de ordine publică de către barouri.

-primirea în profesia de avocat de persoane ce își „dovedesc vechimea profesională” în activitatea de „persoane cu studii juridice de lungă durată”

În avocatură, titlul profesional nu se „dovedește” cu contractele de asistență juridică încheiate de „persoane” cu studii de drept de lungă durată și clienți, aceștia neavând capacitatea de a acorda această calitate unui absolvent de științe juridice prin contract sau concurs, ci cu evidențele organizației profesionale aparținătoare.

E de la sine înțeles că titlul profesional de consilier juridic ca și cel de avocat, este considerat de chiar legea avocaturii prin excepția de exercițiu a activităților juridice de către profesia de consilier juridic, un bun patrimonial intelectual colectiv ce se acordă, se suspendă sau se retrage în sistem asociativ profesional și nu se acordă, retrage sau suspendă de clienți/beneficiari prin contracte, fie ele de muncă sau de prestare de servicii.

Barourile au vulnerabilizat conștient, voluntar, nedisimulat și cu țintă precisă, organizarea profesiei de consilier juridic, desconsiderând vinovat și declarat valoarea patrimonială colectivă a titlului profesional gestionat de această profesie, procedând organizat, prin acte administrative, la diluarea spre nerealizare a ordinii publice ce decurge din obținerea capacității de exercițiu profesionale.

Art. 12 din Legea 514/2003 prevede:

(1) La debutul exercitării profesiei, consilierul juridic efectuează obligatoriu un stagiu de pregătire profesională cu durata de 2 ani, perioadă în care are calitatea de consilier juridic stagiar.

(2) Condițiile efectuării stagiului, asigurarea consilierului juridic îndrumător, definitivarea și
celelalte condiții din perioada stagiului sunt cele prevăzute în legea pentru exercitarea profesiei
de avocat și statutul profesional al acesteia, care se aplică în mod corespunzător.

Nu avem motive întemeiate să credem că barourile nu cunosc procedurile de desfășurare a stagiului și de obținere a definitivatului prevăzută în propria lege de organizare care se aplică corespunzător profesiei de consilier juridic, dar știm că au inventat supralegal, o procedură de recunoaștere dezordonată ce ia în calcul o aparentă vechime (5 ani) din cadrul unor contracte de muncă juridică, fără cercetarea evidențelor consilierilor juridici stagiari și/sau definitivi ținute corespunzător de organizațiile profesionale ale consilierilor juridici.

Nu trebuie să fi nici măcar student la drept să realizezi că sunt lovite de nulitate absolută deciziile de primire în profesia de avocat a numeroși absolvenți de drept, ce au creat aparent deținerea titlului profesional de consilier juridic prin diverse contracte de muncă ce au simulat exercițiul profesional reglementat.

Activitatea în munca juridică a unui consilier juridic este considerată vechime în avocatură, potrivit legislației specifice.
Legislația specială a organizării profesiei de avocat specifică în clar că activitatea de consultanță, asistență și reprezentare juridică se exercită numai de avocați cu excepția profesiei de consilier juridic exercitată conform Legii 514/2003.Această lege atestă nu numai subiecții distincți de exercițiu profesional „asigurat” al profesiei de consilier juridic, ci și faptul că activitatea de consilier juridic este considerată vechime în avocatură.

Barourile au încălcat organizat, prin înțelegere pe orizontală, propria lege de organizare sub acest aspect și înțelesul concret al recunoașterii calificării de consilier juridic prin metode administrative.

S-a ajuns ipocrit în situația în care consilieri juridici care au experiența a mii de acte de dispoziție profesională și reprezentarea cu succes în numeroase cazuri judiciare de la judecătorie până la nivel de Înaltă Curte de Casație și Justiție, deci au produs deja efecte juridice prin activități profesionale identice avocaturii, să le fie interpretată capacitatea de exercițiu profesională în mod obscur ca și cum ar fi fost nedemne și rușinoase pentru o profesie juridică.

Se admite evident că un consilier juridic poate reprezenta judiciar cu succes o instituție publică sau o companie multinațională în procese cu zeci de volume, dar pare că reprezentarea unei bătrânici într-un proces de retrocedare sau un divorț prin acord, reprezintă o integramă pe care doar avocații o pot decripta juridic și doar un extemporal cu taxă de multe ori ambiguu profesional poate rezolva capacitatea de exercițiu pe acest subiect.

Afirmăm fără dubiu că este mult mai dificil profesional să menții stabilitatea juridică într-un minister, agenție guvernamentală sau companie națională decât să iei cina cu un client și să lași impresia că ești conectat intim la sistemul judiciar.

Nu există nici măcar formal câțiva reprezentanți ai statului în aceste tipuri de organizații „de utilitate publică” cu impact major asupra societății, iar lipsa de supraveghere decizională se poate traduce deseori în forme discreționare ce modelează greșit relațiile sociale sau capacitățile de exercițiu, atacând direct chiar organizarea statului în sine.

Activitatea legală de consilier juridic exercitată de avocați suspendați din barouri.
L.514/2003 prevede:

Art. 26. – Evidențele consilierilor juridici și actualizarea permanentă a acestora se vor realiza de către asociațiile profesionale la sfârșitul fiecărui an și se vor comunica prefecturii, consiliului județean, instanțelor judecătorești, organelor de urmărire penală și baroului din județul respectiv.

Barourile au încălcat propria lege și ordinea publică privind evidențierea și condiționalitățile opozabilității exercițiului activ al profesiei de consilier juridic, de către membrii barourilor.

Acest context ne relevă că mii de avocați exercită prin contract de muncă sau act de numire profesia de consilier juridic, creând aparent suficiența deținerii calității de avocat suspendat.

În mod discreționar, barourile consideră concursul pe post sau simpla negociere a unui contract de muncă de către un avocat suspendat, condiție suficientă pentru accesul în profesia reglementată de consilier juridic.

La fel de conștient, prin neconsumarea ilicită a evidențelor consilierilor juridici stagiari și definitivi la nivel național, care au strict această destinație pentru profesia de avocat, barourile au creat concertat un defect al acestor evidențe profesionale aruncând în sistemul de apărare judiciară pe partea de consilieri juridici, persoane care nu se află sub incidența organizatorică privind răspunderea profesională a niciuneia dintre profesii.

Prin această metodă, respectiv suspendarea exercițiului profesional al avocaților prin necercetarea și/sau nesolicitarea unui extras din evidențele consilierilor juridic activi la nivel național, barourile au încălcat ordinea publică privind exercițiul avocaturii sub formă salarizată, în baza titlului profesional de consilier juridic în „exteriorul avocaturii”.

Observație:

Evidențele profesionale nu conțin doar evidențierea nominativă a persoanelor ce exercită activ profesia de consilier juridic sau cea de avocat, ci și date privind conduita, exercițiul neconform sau sancțiunile profesionale care obligatoriu trebuie preluate și cercetate în avocatură, dacă acea persoană este membră a baroului, sau invers dacă un consilier juridic suspendat este avocat activ.

Barourile nu numai că au încălcat prevederea legală care transmite că activitatea de consilier juridic este incompatibilă cu calitatea de avocat, ci au procedat conștient la relativizarea caracterul sancționatoriu al exercițiului neconform privind profesia de consilier juridic prin avocați suspendați.

Exacerbarea acestei metodologii a născut concepte iregulare diverse, protejate administrativ de avocatura română, care duc în final la cedarea riscului incompatibilităților în general și al incompatibilității cu profesia de consilier juridic în special, către clienți, societate și mediul de afaceri.

Cazuistica deloc redusă prin care avocați în exercițiu activ contractează neconstrâns, imediat și voluntar exercițiul profesiei de consilier juridic activând „la minut” o incompatibilitate cu profesia de avocat, „lăsând baltă” nesancționabil organizatoric, portofolii întregi de clienți în diverse momente procesuale sau în diverse stadii de plată a onorariilor este doar un exemplu de rezultat organizatoric profesional neconform, știut și protejat la nivelul barourilor, cedat societății, prin neconsumarea evidențelor consilierilor juridici și prin nerespectarea legii și liniei de acordare în regim fin a exercițiului celor două profesii.

Polița de asigurare care trebuia să acopere situațiile accidentale sau scuzabile a unui asemenea demers nu are mecanism acoperitor pentru clienți, cu știința barourilor.

Au fost introduse deseori în societate dubiul legalității, păstrând la granița dintre lege și fărădelege opțiuni nesănătoase juridic, transferabile celorlalți.

Un exemplu este și acela al renunțării la diploma de doctor în drept cu consecințe asupra pierderii calității de avocat transferată și organizațiilor profesionale de consilieri juridici.

În loc să constate ca principiu general, că o persoană nu poate renunța unilateral la o diplomă, fie ea și de doctor în drept, prin auto-sancțiune și că acceptarea principială a acestui eșafodaj intelectual ar crea premisele ca cetățeni diverși să renunțe la diplomele de bacalaureat sau chiar la diploma de absolvire a clasei 0 dacă ar exista una, producând serii multiplicatoare de nulități, au cedat sistemului judiciar să constate în particular, existența sau non-existența acestei capacități a indivizilor, făcând loc dubiului incapacității tuturor celorlalte organizații profesionale de a interpreta corect asemenea derapaje.

Lipsa de curaj în a limpezii acest principiu de la înălțimea organizatorică prezumată a barourilor, s-a transformat în „curajul” de a nu mai admite în avocatură sancționabil persoane ce dețin titlul de doctor în drept, adică curajul de a sancționa administrativ, pe toți ceilalți care „nu renunță” la această calitate, păstrând dubiul neconformității acestei eligibilități.

Avocatura română este un sistem cu erori ce generează erori legale pe tot lanțul. Stabilizarea (protecția) erorilor din avocatură. Crearea pasivă a unui stat în stat.

Barourile confundă deliberat și culpabil noțiunea de „interes public” cu cea de „putere publică”.

Avocații pe de-o parte ca subiecți ai guvernării organizaționale improprii și statul român pe de altă parte, s-au expus deliberat la organizarea defectuoasă a profesiei de avocat ce are și va avea predictibil rezultate dezastruoase.

Admitem posibila eroare a barourilor de a-și crea un sistem propriu de pensii pe o structură tip pilon I, numai al ei, neregăsit la alte profesii reglementate, înlocuind un sistem binar corect pensie de stat + pensie de serviciu (privată) pe o structură I+II/III de la caz la caz, inversând principiile și vulnerabilizând sistemul de protecție socială a avocaților.

Este clar pentru toată lumea, că sistemele de asigurări medicale și cele de pensii în general trebuie subvenționate și că principiul contributivității este un principiu depășit, vehiculat de nespecialiști și anulat de dinamica evoluției tehnologice, care în scurt timp va reorienta conceptul de protecție socială.

Înțelegem așadar că anumite decizii de a „interioriza ilicit în avocatură” stagiari, contracte de muncă sau clienți statali, ce NU aparțin prin lege specială avocaturii, are legătură directă cu transformarea unei organizații profesionale de „utilitate/interes public” într-o organizație stat, înființată aparent și neregulat ca o instituție publică, ce și-a asimilat prin autodeterminare, acaparator pentru sine, decizii cu prerogativă de putere publică.

Desigur că guvernarea prin decrete și ordonanțe de urgență care stabilesc plafoanele indemnizațiilor „mămicilor avocat” și acordarea a încă 100 de lei suplimentar la pensie avocaților, este doar o parte a unui sistem despărțit nu numai de rigoarea legală a organizațiilor de utilitate publică, de supravegherea din domeniul asigurărilor sociale, ci și de o minimă orientare administrativă.

„Subvenția” indirectă făcută pe seama celorlalți.

Subvenția, este un mecanism exclusiv statal, dar barourile au determinat prin voință internă pro-ciclică, sugrumarea capitalizării propriilor sisteme de pensii, asigurări sociale și asigurări medicale, prin plafonarea nominativă a cotelor procentuale privind veniturile avocaților către aceste sisteme și și-au îndreptat atenția „înhățării” acestei capitalizări prin externalizarea serviciilor publice statale, adică accesul la bugetul public, unde toți ceilalți (mai puțin avocații), cotizează procente neplafonate din venit, agregată cu manipularea accesului în profesie și a stagiului, punând permanent sarcina cea mai mare a capitalizării pe nou-veniți (pe stagiari).

Organizare juridică vulnerabilă ce fragilizează avocatura, instituțiile statului și sistemul judiciar.

Această autodeterminare cu caracter de „stat în stat”, a creat premisa admiterii „in extremis” prin poziția „suntem prea importanți pentru a cădea”, a agregării unor structuri fără personalitate juridică (U.A.R./U.N.B.R/barouri), care trebuiau să se constituie prin acordul de voință particularizat al membrilor avocați și prin constrângere organizatorică definită de legea generală, nu prin acordul de voință organizată anticipativ și particularizat al parlamentarilor.

Vreme de peste 12 ani, Guvernul României, Ministerul Justiției și aproape întreg sistemul judiciar, inclusiv colegiile consilierilor juridici, șantajate moral de căderea unui pilon profesional important, au încercat să găsească soluții juridice aparente prin a nu lăsa organizarea profesiei de avocat să se prăbușească atunci când „un domn pe nume Pompiliu Bota” s-a hotărât să își facă o fundație la Deva, ce avea ca obiect de activitate, constituirea de barouri, iar prin voința membrilor, acea organizație să se autodenumească Baroul Constituțional, ca apoi să preia titulaturi identice organizaționale similare barourilor.

O să trecem rapid peste discuțiile prolixe intelectual care privesc autoritatea de lucru judecat (și în acest caz) și transmitem că doar în România, „un domn cu o fundație” putea să țină în șah organizatoric atâția ani profesia de avocat.

Aici, pe mâna nesăbuinței barourilor, s-a jucat cartea între bunul simț juridic și fragilizarea unui sistem organizat care nu respectă legea, dar care suprapune o aparentă culpă comună, a celorlalți, numai a lor nu, prin subțierea unui concept corect, pe seama propriilor decizii.

Bunul simț juridic presupunea falimentul organizării avocaturii pe seama propriilor comportamente.

Înalta Curte de Casație și Justiție și-a asumat totuși neregulat, cu toată precaritatea deciziei, rolul de a decide indirect cărei grupări organizate îi sunt nefavorabile „criteriile avocaturii paralele” și care U.N.B.R. din cele 4 existente la un moment dat este paralel și față de cine, dar nu a decis și față de ce, adică față de legile statului român, neconsiderând necesar să aprecieze că dacă barourile ar fi respectat minimal legea „fenomenul Bota” ar fi fost un subiect inexistent.

Observație:
Introducerea și perpetuarea acestui concept greșit de către barouri, a distrus prin „simpatie de sfat juridic organizațional”, majoritatea uniunilor de creație. Instanțele judecătorești au trebuit să gestioneze situația juridică a mai multor forme de organizare tip Uniuni (Scriitorilor, Artiștilor Plastici etc.) și în general a multor forme de organizări federative,
care în mod nefiresc consideră direct sau indirect că Parlamentul României este sediul decizional al felului cum își organizează aceștia profesiile sau ocupațiile.

Aproape nici-o federație profesională nu a scăpat de „sprijinul parlamentar depășit” pentru edificarea vocației publice a acestora, iar realitatea judiciară românească arată prin sutele de procese intentate unii altora, că așa-zisa înființare prin lege a unui organizator sau reglementator ”de profesie” este o instituție juridică inexistentă care a distrus organizarea utilității publice în România.

Subtilizarea de sigle, domenii internet, ștampile, denumiri de profesii sau reglementatori, au făcut din parlament un loc de refugiu și de protecție dedicată pentru asemenea atitudini, acesta indicând prin defectul acestor „legi speciale”, orientarea organizațională, iar din instanțe judecătorești un arbitru impropriu al organizării societății civile la nivelul profesiilor reglementate.

Mai toate uniunile profesionale, inclusiv UNBR, sunt nevoite să își explice public, absurd intelectual și juridic, că sunt ”moștenitoarele vocaționale și patrimoniale juridic” ale câte unei organizări profesionale de prin anii 20, 40 sau 50 în funcție de ”patrimoniul mai favorabil”, iar masele mari de profesioniști asistă neputincioși la felul cum li se poate schimba cariera sau viața profesională datorită acestei ”alba-neagra” legislative.

Concluzie:

O simplă cercetare arată că profesia de consilier juridic este singura profesie reglementată a statului român pentru care Parlamentul României nu a știut și nici nu a dorit să afle, cum o să fie denumite dezmembrămintele organizaționale jurisdicționale județene sau ce nume își vor alege consilierii juridici pentru federația profesională.

A considerat rușinos și impropriu să strângă într-o sală a parlamentului, șefi de direcții juridice ale instituțiilor statului român și prin asistență calificată să asigure prin lege, că activitatea acestei profesii este o activitate de interes public și apreciată ca atare.

Este descurajant să observi că România nu știe câți consilieri juridici are și nici măcar nu este interesată să-și construiască o politică publică coerentă a propriilor servicii juridice statale.

Prevederea legală „asociațiile de jurisconsulți și consilieri juridici își vor desfășura activitatea pe lângă colegiile de avocați” din Decretul lege 143/1955, a fost considerată un titlu de moștenitor numai pentru avocatură și a creat prin Legea 514/2003 o renunțare la masa succesorală a ceea ce putea constitui un început corect al unei organizări coerente privind cele două profesii, cedând prin lege doar barourilor, calitatea de moștenitor unic a contribuțiilor patrimoniale creată în zeci de ani și de consilierii juridici.

Trimiterea organizării profesiei de consilier juridic la OG 26/2000 privind înființarea asociațiilor, delegarea reprezentanților profesiei în fața unui notar public, obținerea rezervării de denumire și a avizelor conforme de la Ministerul Justiției, prezentarea în fața unui judecător și verificarea legalității formelor de organizare a profesiei de consilier juridic, obținerea avizelor de publicare a statutului în Monitorul Oficial Partea I, au făcut ca barourile să persifleze organizarea profesiei de consilier juridic spunând că aceasta este…bineînțeles „ilegală”.

Când parlamentul a acoperit aparent dreptul generic de a face ștampile, cont bancar sau cod fiscal unor forme de organizare inexistente juridic și a admis suveran că numai acestea nu trebuie să arate cuiva un document de înființare, legea devine un atribut al celui care nu îl are principial și pare că dă concomitent, dreptul aparent de a persifla toate regulile unui stat de drept și cu atât mai mult, a celor care le respectă, din păcate.

Formele de exercitare a avocaturii. Copie fidelă a aceluiași mecanism vulnerabil.

S-au scris sute de pagini despre capacitatea formelor de exercitare a profesiei de avocat de a participa la circuitul civil, a felului cum sunt autorizate  „în interiorul avocaturii”, cum capătă sau dacă au formă oarecare de personalitate juridică, dacă pot sau nu pot avea patrimoniu propriu, dacă răspund juridic sau măcar în vre-un fel anume pentru cantitatea sau calitatea serviciilor prestate.

Barourile au introdus compulsiv în societatea românească „perplexul întreprinderii care nu e întreprindere pentru că e civilă”.

Ca și în cazul contractului de salarizare al avocatului, care nu este contract de muncă și nu se supune legislației muncii, barourile au decis suveran că formele de exercitare ale profesiei de avocat nu sunt întreprinderi de prestări servicii și nu se supun legităților comerciale.

Problema ridicată de avocatură a fost și este aceea, că activitatea de consultanță, asistență și reprezentare juridică este o activitate civilă, iar formele de exercitare a profesiei de avocat trebuie să împrumute obligatoriu acest caracter, activitățile civile neputând face obiectul unei societăți.

Nimic mai fals. Toate activitățile reglementate ale celorlalte profesii liberale sunt la fel
de civile și la fel de importante legal ca activitatea de consultanță juridică.

Activitățile medicilor, arhitecților, experților contabili, auditorilor, farmaciștilor etc. nu au identificat o impunitate anume a formelor de organizare societară cu obiect de activitate civil și nici nu s-a pus problema vreodată în acest fel, al determinării riscului societar inventat, pentru acest tip de abordare.

Când barourile s-au hotărât autonom, că sunt chiar dezmembrăminte ale statului, ca forme de organizare privată fără garanții sociale față de terți, rezistente „de iure” la reorganizări judiciare și impasibile în fața falimentului prin extensia ilicită a ”interesului public”, au argumentat totodată transferul acestei imunități conceptuale și cabinetelor de avocat.

Scoțând înființarea acestor forme de organizare privată din sfera de decizie, supraveghere și autorizare statală, fie ea și printr-o procedură grațioasă, sau chiar la nivel de autoritate locală, acestea  înființându-se” tot magic prin lege, (ca barourile), au creat un culoar îngust de forme de organizare „poreclite” civile, nespecifice, ce și-au arătat limitele „de facto”, a felului prin care se dezvoltă o întreprindere, se capitalizează, se transmite, se moștenește și asigură garanții nu numai pentru terți, dar chiar pentru și pentru deținătorii avocați ai acestor aparente forme de organizare.

Societățile civile închipuite de barouri, au reale probleme de recunoaștere a rolului
circuitului civil și profesional, fapt ce a făcut ca elementele de „afectațiune patrimonială” ale acestora să se confunde iregular cu răspunderea patrimonială personală sau cu cea a membrilor familiei.

În înțeles practic, avocații au a răspunde cu „ceasul de la mână, televizorul din casă și bicicleta copilului”.

Pentru cine nu înțelege exact terminologia și i se pare prețioasă intelectual denumirea de afectațiune patrimonială, aceasta este descrisă științific pe site-ul unbr.ro.

Simplist și neștiințific descris, este acel ceva care nu este al tău dacă te urmăresc creditorii sau vrei să divorțezi, dar este în fapt al tău dacă îl înregistrezi în Registrul Național al Avocaților Români.

Pentru că un barou nu este stat întreg până nu își face și propria „carte funciară” un pic mai complicată, extinsă și la bunuri mobile, evident diferită de a statului-gazdă, acest registru electronic al afectațiunilor patrimoniale vrea să lămurească complicat, forțat și artificial, două noțiuni confundate vreme de 30 de ani, adică cele două patrimonii distincte ale aceleiași persoane.

Se poate înțelege într-un final, că dacă într-o familie unul dintre soți este avocat, avem de a face cu un „menaj a trois” patrimonial, iar soțul care nu este avocat are rol de levier patrimonial pentru capacitatea „bipolară” patrimonială a soțului avocat.

Ce supără foarte tare este că terminologia pretențioasă lingvistic de „afectațiune patrimonială” încurcă intelectual foarte mulți oameni și creează aparența că situația avocaților este de departe diferită de a profesioniștilor autorizați obișnuiți care au o masă, un calculator sau un apartament, datorii bancare sau facturi de recuperat, o marcă intelectuală sau un domeniu internet înregistrat și că doar ei au nevoie de o listă specială, scoasă și aceasta din zona de supraveghere a statului (imposibil tehnico-legal de creat), a acestor afectațiuni patrimoniale, bazat pe argumente extrem de complicate intelectual.

Până când barourile nu vor înceta să argumenteze complicat, ilicit și injust juridic „activitatea civilă” supremă, să nu se mai înființeze „între ei” ca expresie a normalității unei întreprinderi cu certă expresie societară, să nu mai arunce în piața regulată a consultanței juridice subiecți fiscali cu personalitate juridică incertă și nu își vor regăsi activitatea într-o formă de organizare recunoscută de toate mecanismele legislative ale statului român, problemele ”de rezolvat” ale avocaturii vor rămâne și se vor complica tehnic și juridic.

Observație:
Patrimoniul cel mai important al unui cabinet de avocatură este unul intelectual, respectiv portofoliul de clienți.

Această „valoare” adunată în anumite cazuri în zeci de ani ar trebui să fie scopul real
protecției și nu „cuierul de la ușă” ca element al afectațiunii patrimoniale.

Dezideratul oricărei ființe umane, este să lase „o întreprindere” moștenire copiilor sau soților, ca expresie a muncii de o viață în avocatură”, nu să fie pierdut patrimonial către „confrații profesionali” printr-o ipocrită neînțelegere a diferențelor dintre noțiunile de capitalizare, administrare și capacitate de exercițiu profesională, primele două putând fi evident în anumite procente sau integral diferite de ultima dintre ele.

Prin fragilitatea constructivă, formele actuale de exercitare ale profesiei de avocat aduc prejudicii vădite tuturor actorilor judiciari implicați, statului român, clienților, inclusiv avocaților, iar registrul electronic al afectațiunilor patrimoniale este o complicație tehnică păguboasă a relevării patrimoniului, cu un discutabil caracter de opozabilitate față de terți (declarat), dar cu o pregnantă protecție față de aceștia (în realitate).

Concluzie:

Barourile au creat o structură patronală de persoane și societăți tip monopol legal.

Devierea de la scopul utilității publice.

Promovarea ilicită a conceptului de forme de organizare civilă a societăților de avocatură, are legătură directă cu organizarea tip cartel a unor întreprinderi, cu evitarea sancțiunilor legale ce privesc comportamente concertate de influențare a piețelor și a felului prin care hotărârile profesionale pot fi apreciate pe fond ca înțelegeri pe orizontală ce influențează piața unică a consultanței, asistenței și reprezentării juridice.

Capacitatea barourile de a influența piața de consultanță juridică, de la:

-acordurile de standardizare (privind profesia);

-guvernarea prin acorduri de cooperare pe orizontală (protocoale la limita moralității
cu instituții publice);

-influențarea stabilității/instabilității în timp a cotelor de piață;

-bariere la intrare în profesie agregată cu probabilitatea reducerii unor noi intrări pe piață de noi membri ce influențează puterea compensatorie a cumpărătorilor de consultanță juridică, sunt elemente concrete care ar obliga în mod normal, într-un stat de drept desigur, Guvernul României, Ministrul de Finanțe sau Consiliul Concurenței să protejeze cetățenii și mediul de afaceri, de efectele neclare ale manifestării pe piață a unui monopol legal de comercianți, ce și-au luat „din perspectivă monistă” un aer confuz civil.

Dacă instituțiile statului și-au determinat în timp doar capacitatea de a pedepsi discreționar cetățenii și de a manifesta pasivitate la cronicizarea relațiilor cetățenești, organizațiile profesionale și-au dezvoltat aptitudini similare, risipind vocația de a-și înțelege membri sau de la a le asigura infrastructura corectă de emancipare profesională care să subscrie scopului utilității publice, cel puțin acela declarat.

Societatea profesională prevăzută statutar de consilierii juridici

Cu mai bine de 15 ani în urmă, consilierii juridici au luat în serios mandatul dat de legeprivind asigurarea intereselor legitime judiciare ale persoanei juridice, crezând vinovat și oarecum idealist, că statul român și-a apropiat ideea specializării profesionale a avocaturii prin constatarea existenței a două titluri profesionale (consilier juridic/avocat), concomitent cu ceea ce societatea înțelegea ca rezultat profesional conform, pe cele două categorii distincte de subiecți de exercitare (persoane juridice/persoane fizice).

Mediul de afaceri românesc a transmis structurilor de organizare federativă a profesiei de consilier juridic că dorește o emancipare coerentă a relațiilor profesionale cu o profesie juridică dedicată, crearea unor politici de remediu a unor deficiențe constatate în ani și eliminarea riscurilor profesionale ale consilierilor juridici, cedate angajatorilor.

Societatea profesională a consilierilor juridici trebuia să elimine pe cât posibil un rezultat negativ a ceea ce barourile „nu au determinat” nici până în ziua de azi, adică exercitarea profesiei juridice pe răspunderea civilă și penală clientului, a felului prin care de multe ori, consultanța juridică nu produce rezultate măsurabile economic ci cauzează prejudicii.

Societățile profesionale prin consilieri juridici aveau rolul de a stabiliza răspunderea profesională activă articulată și păstrarea obligațiilor de mandat judiciar deasupra riscurilor personale, la nivelul unei forme de organizare recunoscută de legea română, cu personalitate juridică, cu garanție socială față de terți și partener egal al clientului privind diseminarea răspunderii.

Consilierii juridici au reclamat în zadar că ceea ce este stabil pentru protecția clienților, îndrumat și permis legal în toată lumea, iar în România unor societăți ca Ernst&Young, KPMG, Deloitte sau a altor câteva mii de asemenea societăți de consultanță cu acționariat divers, nu este permis indirect unor cetățeni români, consilieri juridici, care au suplimentar și constrângerea unei legi speciale ce determină exact limitele capacităților lor de exercițiu profesionale.

Sprijinirea necondiționată a formele de exercitare „civile” prin lobby-ul nesportiv și ilicit al avocaturii, a avut ca rezultat distrugerea conceptuală a mandatului dat unei persoane juridice.

Persoana fizică sau persoana fizică autorizată, este supusă riscurilor de deces, îmbolnăvire, accident, depresie psihologică sau regres profesional.

Societățile statale civilizate, mai puțin România, au determinat că aceste vulnerabilități biologice au mecanisme de protecție socială specializate și trebuie orientate doar către aceste mecanisme printr-o conduită adecvată și nu introduse sau cesionate „prin nepăsare organizată” clienților, prin forme de organizare profesională susceptibile de a ceda automat aceste riscuri.

Dialoguri de genul „îmi pare rău nu mai pot merge la proces, sunt la spital…/…sunt la
o înmormântare…/…m-am trezit târziu dar recuperăm la termenul următor” fac parte din
nefirescul practicării profesiei de avocat.

Chiar și la nivelul Institutului Național al Magistraturii, adică locul unde se formează judecătorii, se mai dezbat inocent filozofic aceste idei plecând de la un perpetuu explicativ a „ce a vrut să spună legiuitorul”. Adică un legiuitor cunoscut ca simpatii, nu unul abstract.

Lectori cu experiență care au scris cât un om obișnuit nu poate citi într-o viață, părăsesc principii valide de sute de ani, alunecând în capcana limitelor dreptului substanțial și înlocuiesc garanțiile reale pe care le poate acorda o persoană juridică în îndeplinirea unui mandat, fie el și judiciar.

În epoca modernă consultanța juridică este o activitate multidisciplinară care necesită un mandat dat unei forme de organizare ce poate avea activitate multidisciplinară și capacitate imediată de substituire a unui profesionist pentru îndeplinirea mandatului primit.

Chiar și în vechea reglementare ce privea organizarea oficiilor juridice, mandatul era dat formei departamentale care se îngrijea să rețină cazuistica și strategiile judiciare pe termen mediu și lung și nu să o ia de la capăt ori de câte ori un consilier juridic era în concediu medical sau își dădea demisia.

Oricât a insistat „legiuitorul” abstract ca avocatul să fie compatibil „cu de toate” și consilierul juridic cu „aproape nimic”, mandatarul persoana fizică, fie el și autorizat, rămâne o vulnerabilitate pentru client și este susceptibil de a-și întrerupe mandatul ireversibil, chiar și în urma unui banal accident de mașină.

Nu știm exact (de fapt știm) cum a gândit legiuitorul, dar cu siguranță cazuistica „lăsării
baltă” a clienților, de cauză personală a mandatarului profesionist persoană fizică, fără acoperirea practică a acestui defect prin forme de organizare juridică societară este una „substanțială” și ar da câștig de cauză mandatului judiciar către o persoană juridică, adică formelor de organizare propuse rațional, prin statut, de consilierii juridici.

Concluzie:

Protejarea unui concept greșit ce ocrotește riscul și lipsa de răspundere profesională pe seama tuturor, a generat în

România ultimilor 30 de ani, un veritabil blocaj legal, ca rezultat al calității profesionale neverificabile și al externalizării haotice privind interesul public judiciar.

Contractele de asistență juridică externe au jucat un rol esențial în privatizarea defectuoasă a industriei naționale sau a căderii sistemului bancar românesc.

Dispariția fizică ciclică a consultanților avocați, determină și dispariția la fel de ciclică a răspunderii civile sau penale directe pe seama acestei consultanțe, datorită buclelor limitate temporal de supraviețuire juridică a birourilor de avocatură, în afara existenței biologice a persoanei deținătoare.

Legiuitorul român a insistat constant la această dezordine, iar universitarii, instanțele judecătorești și parchetele, au ocolit și ele esența dreptului sub acest aspect, creând un „efect de coadă” al rezistenței la ordine publică.

Ar trebui oare barourile, ca organizații de utilitate publică, să răspundă de pildă la simpla întrebare: „Ce profesie juridică a introdus clauzele ilegale în contractele de credit bancar ale populație?”. În mod normal da, dar cine să pună întrebarea.

Poate legiuitorul. Acela abstract.

Organizarea apărării judiciare din oficiu defectează bugetul statului prin impredictibilitate profesională și financiară.

În fiecare an, sistemul judiciar este străbătut de panica lipsei de bani pentru asigurarea apărării judiciare din oficiu existând o presiune a barourilor la nivelul Ministerului Justiției pe un buget statal oricum tensionat și adăugând elemente dinamice nepredictibile. Acest lucru se întâmplă cauzat de un cumul de factori parcă anume lăsați să dezvolte aceste tensiuni.

Întâi de toate aceste cheltuieli (onorarii) se stabilesc ilegal prin protocol între UNBR,

Ministerul Public și Ministerul Justiției.

În mod excepțional, barourile definesc această „înțelegere pentru fixarea unor prețuri”,
plan tarifar, dar în mod explicit, aceste „protocoale” nu au viză de legalitate, viza Ministerului de Finanțe și a Consiliului Concurenței. Adică sunt nule.

Pe fond, Ministerul de Justiție face o achiziție publică multianuală, pe un buget necunoscut, cu furnizori incerți, fără vize de specialitate, pe seama unui organizator monopol legal profesional, care promite că îi asigură prin membrii membrilor ei, prestarea unor servicii juridice cu caracter social complex, pe răspunderea cetățenilor cu viitoare probleme legale.
UNBR care în multe situații se declară o „federație” de asociații și își declină (i)responsabilități diverse când e vorba de avocați, se consideră aptă legal să își asume în nume propriu, prestări fixate, viitoare și incerte pe seama unei profesii față de care nu are nici-o responsabilitate legală, ea fiind o federație de asociații și pentru care tot ea spune „că profesiei de avocat îi este interzisă această procedură, afectându-i caracterul liberal”. Așa și este, UNBR are dreptate, dar când nu e vorba de ea.

Observație:

Este evidentă nulitatea absolută a „protocoalelor privind achiziția de servicii avocațiale” încheiate de Ministerul Justiției și Ministerul Public cu UNBR, din perspectivă legală.

Ce nu ar trebui să mai facă Ministerul Justiției, Ministerul Public și UNBR din perspectivă morală:

– să nu guverneze apărarea judiciară din oficiu, împreună sau separat prin protocoale, tocmind prețuri sau onorarii;

– să nu volatilizeze bugetul României prin crearea de mecanisme impredictibile bazate pe aleatoriul „utilității publice”;

– să nu permită stagiarilor, minori profesional, „să își facă mâna” pe seama unor
persoane aflate în constrângere economică, psihică sau legală;

– să nu lase cercetarea capacității și calității profesionale (a avocatului) la nivelul clientului pentru că acesta este naiv din perspectiva acestei capacități.

Lipsa încălcării legii de Ministerul Justiției, Ministerul Public și respectarea „interesului public”
de către UNBR ar duce la elaborarea următoarei proceduri:

– organizarea la nivelul fiecărui barou unui serviciu de asistență judiciară sub formă salarizată fie și în „interiorul profesiei” prin crearea departamentală de „avocați de serviciu”.

– stabilirea unor salarii corespunzătoare pentru avocații din oficiu care să acopere un serviciu de calitate, comparabile cu cele ale unui procuror sau consilier juridic de minister acoperite printr-o finanțare statală aprobată prin bugete multianuale cu o rată rezonabilă de rectificare bugetară și o predictibilitate financiară apropiată de certitudine;

– verificarea permanentă a pregătirii profesionale continue specializate a avocaților admiși pentru gestionarea apărării din oficiu în condiții similare consilierilor juridici, procurorilor sau judecătorilor pentru a acoperi efectiv prin calitate nu prin cantitate acest serviciu public.

Concluzie:

Apărarea judiciară din oficiu este o procedură demnă de un stat de drept care își respectă cetățenii, înainte de a fi o obligație de implementare eronată a unei directive.

S-a făcut din apărarea judiciară din oficiu o procedură absurdă prin care se lipește discreționar fiecărui învinuit, ca „marca de scrisoare”, un avocat din oficiu.

Acest prefăcut succes al statului român în a-și a proteja poporul, a devenit o industrie profitabilă a slabei speranțe pentru cetățenii aflați în dificultate judiciară, iar protocoalele bizare cu acest scop au făcut din România un stat infirm, îndrăgit de speculanți judiciari de tot soiul și părăsit de oameni onești.

Reprezentarea juridică internațională a instituțiilor publice, companiilor de stat și a mediului de afaceri.

Statul român, prin Ministerul Justiției, a uitat să anunțe Comisia Europeană că în România persoana juridică și instituțiile statului sunt subiecți de exercițiu profesional predilect prin lege, „asigurat” de profesia de consilier juridic și că „avocatura” se desfășoară sub două titluri profesionale.

Acest comportament amnezic al Ministerului Justiției a făcut ca numai barourile să dețină „direcția pașapoarte” a consultanței, asistenței și reprezentării juridice, la nivel extern, iar consilierilor juridici să le fie refuzată opozabilitatea actelor de dispoziție profesională pe care o au în țară, de instituțiile judiciare și arbitrale la nivel european.

Cu excepția agenților guvernamentali care au capacități restrânse ca obiect, toate celelalte forme de organizare juridică fie statale fie private, sunt obligate să externalizeze reprezentarea internațională către societăți de avocatură, consilierii juridici având „interzis cu bandă roșie” pe legitimația profesională sau de serviciu.

În același context, același minister, a stabilit că recunoașterea profesiei de consilier juridic o face numai el, ca autoritate de reglementare aparentă (vezi L.200/2004), printr-o direcție specializată, în condițiile în care exercițiul acestei profesii în România nu poate fi recunoscută decât avocaților europeni, deci de UNBR, pentru că în toate statele europene,
consilierii juridici comunitari nu au capacitatea de a compare în fața unui judecător și nici capacitatea vizei de legalitate conforme cum o au consilierii juridici români.

Barourile, prin UNBR, la nivelul CCBE (Consiliul Barourilor Europene), nu au ținut cont nici ele de existența legii 514/2003, declarând că profesia de consilier juridic exercită avocatură paralelă și că statutul profesiei de consilier juridic este ilegal, dar uitând suplimentar, de cauză de utilitate publică, să-l atace în justiție.

Concluzie:

Modul ilegal prin care barourile nu recunosc activitatea și capacitatea de exercițiu a consilierilor juridici români a devenit modul ilegal prin care un consilier juridic nu poate face reprezentare juridică dincolo de granițele țării sau nu se poate înscrie într-un barou european, prin încălcarea legii.
Statul român, protejând numai barourile, și-a părăsit prin pasivitate vinovată legal, opțiunea de a-și folosi propriile direcții juridice sau funcția publică, în deservirea interesului său juridic și judiciar și a interzis chiar mediului privat această posibilitate prin ostentația față de propriul aparat judiciar, anume desemnat prin lege cu securitatea sa juridică.

Achizițiile publice de consultanță și reprezentarea juridică.

Opinăm că dacă România ar fi folosit 10% din sumele cheltuite pentru externalizarea serviciilor juridice și 1% din valoarea estimată a ceea ce a pierdut ca o consecință a folosirii unor asemenea servicii, alocându-le propriului aparat judiciar, ar fi optimizat satisfăcător șansa de a fi un stat de drept.

Orice achiziție publică de servicii ar trebui să aibă acces la un minim de standarde.

Oriunde în lume serviciile oferite în cadrul unui monopol legal au prezumția unei
supravegheri din partea autorităților de reglementare, ce exclude coordonarea tacită a unor
atitudini profesionale ce obstaculează siguranța clientului (al consumatorului de servicii).

În România, achiziția publică de consultanță juridică reglementată nu beneficiază nici de standarde, nici de supraveghere cu toate că există două legi speciale care constrâng activitatea, persoanele și subiecții de exercițiu.

Cu toate că instituțiile publice, cel puțin, nu au opțiunea de a achiziționa liber consultanță juridică datorită regulilor firești de a previziona nu numai aceste tipuri de cheltuieli, dar și riscurile judiciare, s-a circumstanțiat obscur o nemulțumire a instituțiilor statului față de propria politică de resurse umane în ceea ce privește consilierii juridici și o mulțumire confuză în a ceda odată cu onorarii disproporționate cu natura și calitatea prestării, date, informații sau secrete de serviciu care țin de rigoarea funcției publice sau a secretului comercial intern, către societăți diverse de consultanță juridică.

Mai toate statele își sigilează intențiile, vulnerabilitățile, strategiile și își creează veritabile firewall-uri la spionaj de orice tip, dar România arhivează optimistă date, documente, planuri importante a stării ei de sănătate juridică, judiciară sau a intențiilor economice viitoare la externi privați, „acasă”.
GDPR-ul și profilarea persoanei fizice este o joacă de copii în comparație cu expunerea la profilarea instituțiilor publice și a companiilor naționale, în determinarea intențiilor administrative și judiciare ale acestora pe termen mediu și lung.

România este ca o carte deschisă până și în fața celor mai neexperimentate agenții de spionaj economic, iar dacă autoritățile române ar dori să-și refacă arhivele naționale ar descoperi la consultanți „externi”, documente și date pe care nici nu știe că le-a avut vreodată.

Concluzie:

Oricât de minimalist ar fi un stat și România nu este, una este să achiziționezi panseluțe și alta este să construiești o apărare judiciară achiziționând servicii juridice și legislative de o manieră și mai flexibilă de la „te miri cine”.

Direcția juridică face parte din sistemul nervos central al oricărei forme de organizare și stă la baza deciziei curente obligatorii a unei vieți organizate și sănătoase.

Accesul atât de facil la strategiile juridice și judiciare ale instituțiilor publice și a companiilor naționale, face ca vânzarea intențiilor de apărare judiciară să formeze o piață distinctă, nevăzută de cetățenii obișnuiți, dar ale cărei rezultate se pot observa cu ușurință.

Manipularea viitorul judiciar ca rezultat și strategiile judiciare pe termen mediu și lung fac parte dintr-o bursă organizată de anumiți jucători pe piața consultanței juridice externe care își bazează afacerea pe contracte de asistență juridică tip futures, adică pariuri cu marjă mică de eroare pe viitorul rezultat judiciar sau legislativ al vulnerabilizării instituțiilor publice românești.

Deducerea cheltuielilor judiciare prin asistența și reprezentarea juridică făcută de consilieri juridici.

Un deficit important al profesiei de consilier juridic este acela că angajatorii nu își pot recupera cheltuielile directe sau indirecte cu aceștia în aceiași manieră cum o pot face cu avocații.

Statul român nu și-a bătut capul cu asta, sunt bani publici, adică ai nimănui.

Această situație nerezolvată însă, este una din condițiile de risipire a unor sume importante bugetare la nivelul instituțiilor și autorităților publice, pe de-o parte dar și de orientare aproape obligatorie a unor angajatori privați către consultanță externă, pentru recuperarea cheltuielilor judiciare.

Contextul unei posibile rezolvări a fost oferită degeaba de Curtea Constituțională (Decizia 300/2004), care în interiorul unei critici a profesiei (toată lumea e critică atunci când e vorba de profesia de consilier juridic) a admis totuși următoarele:

„Față de regulile stabilite prin Codul muncii, care reprezintă legea generală, Legea nr. 514/2003 poate institui – în virtutea principiului specialia generalibus derogant – reguli diferite pentru categoria de salariați al căror statut îl reglementează, inclusiv în ceea ce privește posibilitatea cumulului de funcții.

De asemenea, din analiza conținutului profesiei de consilier juridic rezultă că aceasta este o profesie distinctă, care are ca obiect apărarea drepturilor și intereselor legitime ale statului, ale autorităților publice centrale și locale, ale instituțiilor publice și de interes public, precum și ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află, în conformitate cu

Constituția și cu legile țării.

Aceste particularități determină caracterul distinct al profesiei de consilier juridic atât față de celelalte profesii, meserii sau ocupații ce cad sub incidența Codului muncii, cât și față de alte profesii juridice reglementate de alte legi speciale.

În aceste condiții este justificată opțiunea legiuitorului de a acorda consilierului juridic un statut aparte, neexistând o discriminare a acestuia în raport cu celelalte categorii de salariați.”

Acest punct de vedere ne arată că profesiile reglementate în general, în acest caz specific profesia de consilier juridic, pot asocia prin derogare de la Codul Muncii tratamente diferite.

În interiorul acestui tratament suntem convinși că dacă statul român ar fi avut o minimă diligență, un interes cât de mic pentru propria resursă de apărare judiciară, ar fi putut (împreună cu profesia de consilier juridic sau chiar cu cea de avocat dacă se simte mai bine) să creeze o particularitate anume a profesiilor reglementate ce exercită profesia de o manieră dependentă, în care să încadreze consilierul juridic și solicitarea în instanță a recuperării cheltuielilor judiciare efectuate cu acesta.

A doua soluție vine chiar de la vechea reglementare, de organizare și funcționare a oficiilor juridice, Decretul 143/1955.

Acest oficiu juridic, era descris ca înființarea unei forme distincte de organizare departamentală, fără personalitate juridică, dar cu o autonomie funcțională în cadrul persoanei juridice, inclusiv cu buget propriu.

Această orientare autonomă ar crea premisa decontării legale a cheltuielilor cu personalul specializat, pe seama unei eficiențe precise, prescrisă de lege, care să permită recuperarea acestor cheltuieli, în instanță.

Acest lucru ar fi posibil evident, doar dacă statul român și-ar chestiona propriul aparat de consultanță juridică.

Concluzie:

Ministerul Justiției este de 15 ani, prin Legea 200/2004 autoritatea de reglementare a profesiei de consilier juridic.

Dacă la început a părut o dovadă a faptului că statul român dorește să se implice în organizarea profesiei de consilier juridic și chiar să știe câți consilieri juridici are, câți stagiari, câți definitivi, câți ies la pensie până în 2022, care este încărcătura de dosare pe cap de consilier juridic, în fine tot ce trebuie să facă un minister sau o autoritate de reglementare pentru a asocia date din sistemul judiciar cu propriile politici publice bazându-se pe indicatori.

Obligația ministerială de a nu diminua capacitatea instituțiilor statului prin estimarea potențialelor vulnerabilități sau lipsa resursei umane calificate, s-a dovedit doar o manieră de a reține prin barieră administrativă organizarea evidențelor consilierilor juridici la nivel asociativ, prin asumarea cel puțin bizară a propriei capacități de a acorda câteva diplome de consilier juridic unor persoane ce au absolvit facultatea de drept și au putut prezenta un contract de muncă.

Nu există nici cea mai mică dovadă de atitudine guvernamentală care să justifice poziția Ministerul Justiției ca autoritate de reglementare profesională, cu excepția ajutorului indirect acordat barourilor de a bloca împreună, organizarea evidențelor profesiei de consilier juridic și reorganizarea direcțiile juridice statale, prescrisă de lege.

Accesul profesional, formarea neadecvată sau cum să învățăm păsările să zboare.

Ridiculizarea specializărilor profesionale din celelalte profesii juridice prin metode primitive ce încalcă legea.

În România ultimilor 5 ani, examenul de acces pe seama vechimilor în celelalte profesii ne arată că media persoanelor admise în barouri nu sare de cifra 4 ca rezultat profesional dar arată cifre spectaculoase ca rezultat financiar.

La momentul redactării acestui material, august 2019, barourile au luat deja decizia suverană să simplifice modulul de testare a accesului în avocatură pe modulul „un set de întrebări/o singură variantă de răspuns corect”, așadar nu cunoaștem rezultatele volumelor accesului în avocatură pe seama specializărilor în celelalte profesii juridice.

E posibil ca în jocul de șah pe care avocatura îl joacă cu celelalte profesii și cu Guvernul României, să facă un sacrificiu aparent al unei piese importante (rezistența la așazisul acces în profesie) pentru a lua ce mai e de luat dintr-o magistratură slăbită numeric sau din direcțiile juridice obosite și ele de avântul legislativ guvernamental și parlamentar.

Examenele la barou au constatat că judecătorii, procurorii și consilierii juridici ce au dorit accesul în avocatură, sunt extrem, dar extrem de prost pregătiți profesional.

Apare automat evidența că statul sau celelalte corpuri profesionale, trebuie să își reconsidere procedurile de eligibilitate la nivelul acestor categorii profesionale și chiar să-i dea afară în bloc din sistemul judiciar.

Există și varianta a doua, ipoteza măruntă altminteri, că accesul în barou are mai degrabă o componentă de finanțare a unei organizații profesionale, orientată către o afacere cu „concursuri de admitere”.

Observație:

Barourile, în România, folosesc același concept de derivate și a creditării subprimefolosit de finanțiști care a dus la prăbușirea creditului imobiliar.

Desigur aici vorbim de un „credit profesional prin acces și formare” unde raportul de aproximativ 1/300 acces în profesie definitiv/stagiar reprezintă derivatul, iar lipsa condițiilor de specializare și urmărire profesională a avocaților existenți, cu o politică agresivă de (ne)primire în profesie de specialiști, ce și-au realizat experiența în profesii juridice conexe, reprezintă criza „subprime” a profesiei de avocat.

Concluzie:

Criza avocaturii la nivel mondial este generată de același concept „suntem prea mari și prea importanți pentru a cădea.” Istoria va demonstra, sau nu, contrariul.

Un lucru este cert, cetățenii și mediul de afaceri nu mai au încredere în sistemul de apărători judiciari format din avocați, fiind șantajați doar de capacitatea de exercițiu privind promovarea sau susținerea unor acțiuni judiciare.

Internetul a devenit sursa primară a încrederii în informarea juridică, fapt ce va crea al doilea val, mai puternic, al prăbușirii încrederii în justiție, accentuând senzația de terorism judiciar al statului față de cetățeni.

Conceptul „tip acordeon” al activității de diligență și de mijloace suprapus asigurării civile profesionale. Ascunderea gunoiului sub preș.

Toate activitățile umane presupun riscuri, dar nu fără contramăsuri de reziliență a conceptului de rezultat.

Când omenirea a cedat unor monopoluri profesionale activități riscante care pot presupune ca rezultat pierderea vieții, a libertății sau a averii s-a gândit și la o asigurare de gestiune a acestor riscuri, iar numele ei este asigurarea civilă profesională.

Până și medicina a introdus criterii măsurabile a erorii de diagnostic medical. Avocatura nu.

În România, organizarea apărării judiciare a cedat ”clienților” și celorlalte profesii juridice, o parte importantă din riscurile profesiei și a renunțat la mecanismul de asigurare civilă profesională efectiv.

A fost „cedată” viza de legalitate profesiei de consilier juridic.

Viza de legalitate este una dintre cele mai riscante activități ale unui profesionist juridic.

În profesia de consilier juridic conceptul de diligență este nerelevant.

Nu poți invoca activitatea de diligență și de mijloace în cadrul clar al vizei de control
preventiv legal juridic.

În România anului 2019 activitatea umană, reprezentată de relațiile dintre cetățeni, mediu de afaceri și instituții publice este guvernată de peste 150.000 de acte normative, iar o parte însemnată dintre ele au prevederi ce intră în conflict cu alte prevederi… din alte acte normative.

Avocatura „a pierdut” conștient această capacitate cedând riscurile acestei instituții juridice, viza de legalitate, profesiei de consilier juridic.

Consilierii juridici își exercită profesia pe un câmp minat unde la un capăt este lipsa asigurării civile profesionale, iar la celălalt capăt este auditul financiar intern sau Curtea de Conturi, controlori inventați al procedurilor juridice, ca o minune a lipsei auditorului juridic din nomenclatorul de meserii.

Desigur că răspund și organele de conducere pentru că disjungerea actului de dispoziție administrativă de actul de dispoziție profesională a devenit un lux profesional intelectual pe care organele de cercetare judiciară nu și-l permit, iar reguli care protejează avocatura nu protejează și consilierul juridic.

După cum bine se cunoaște, societățile de asigurare nu pot asigura consilierii juridici pentru simplul fapt că nu au mecanisme certificate la nivel internațional pentru o asemenea procedură, această „altă profesie”, rămânând în zona 0 a răspunderii profesionale, consilierii juridici fiind cea mai expusă profesie din rândul celor juridice.

Concluzie:

Chiar dacă prin absurd s-ar întâmpla un asemenea mecanism, societățile de asigurări nu ar știi cum să procedeze pentru că nu au uzanța de a despăgubi asemenea situații.

Avocații români au plătit degeaba asemenea polițe, ca un fel de taxă de modernizare aparentă, un soi de „achiziție a claxonului în speranța că îți iei mașină”, dar fără un concret al utilității unui asemenea mecanism risipind și vocația consilierilor juridici de a uza de acesta.

Statul român nu își prețuiește funcția publică, nici funcționarii și nici propriul sistem de securitate juridică. Cel mai probabil consilierii juridici, individual, pe rând, nu toți o dată, vor trebui să plătească majoritatea oalele sparte ocazionate de deficiențele de sistem ale apărării judiciare pentru că ei sunt rezultatul anchetelor a ceea ce a spus parafrazat o doamnă ministru:

„Cine sunt eu ca ministru să zic nu când nu, când consilierul meu juridic a zis da.”
A fost „pierdută” sau cedată parțial, răspunderea apărării judiciare către procurori.

Există voci ale avocaturii transmise prin sistemul media, că procurorul ar fi potrivit întrun context al noțiunii de avocat de stat, mai precis al noțiunii de „avocat al acuzării”, iar motivația ar fi aceea că procurorul ar sta ”mai sus” cu o treaptă și că nu-i stă bine cu haina magistraturii.

Dacă România va face cerere să devină membru ale statelor „Commonwealth” acest lucru ar fi posibil în 5-10 ani de aici încolo, dar dacă face parte legislativ și funcțional din Europa Continentală acest lucru este imposibil, de moment.

În urma acestor idei aruncate de-a valma, în conștiința publicului larg de către avocați, prerogativa acuzării, specifică procurorilor, a fost transformată într-un amalgam extrem de complex de apărare/acuzare, adică a deschis niște unghiuri mult mai largi ale specificității profesionale.

În rechizitorii, procurorii, ar trebui să construiască două scenarii aflate în conflict filozofic, nevinovăție versus vinovăție, iar datele acestor construcții să fie transmise „gratuit” avocatului pentru a-și construi apărarea.

Pe de altă parte, se trece pasager, prin nelămurire, că dacă aceleași elemente de construcție ar exista, pe principiul simetriei, această obligație ar trebui să subziste și în cazul avocatului, iar elemente de „vinovăție” ar trebui să fie cedate ”gratuit” de acesta procurorului, pentru a-și construi acuzarea.

Desigur că această societate utopică e greu de admis, dar a rămas acest utopic transfer al riscurilor avocaturii către procurori, iar percepția publică în căutare de protecție și vinovați, în afara conceptului activității de diligență și de mijloace, simțindu-se neapărați, a făcut ca această categorie profesională (procurorii) să fie perceptiv, una dintre cele mai indezirabile profesii din cele juridice.

Aceste idei nu au rămas însă fără efect pentru că au făcut ca parchetele să își deschidă ușile pentru a încadra tot soiul de experți aflați într-o duplicitate ocupațională, dintre care amintim doar detașarea a sute de angajați ai finanțelor în sfera de organizare a parchetelor.

Dacă se va apăra confortul apărării judiciare (avocatura a renunțat unilateral la capacitatea de a face propriile anchete din considerente de costuri cedate statului, ca de obicei) și cesiunea riscurilor profesionale va continua, unitățile de parchet, aflate și din acest motiv în centrul presiunii sociale, vor deveni cele mai complicate forme de organizare statală cu o eficiență calitativă ce va tinde către 0.

Concluzie:

Această cesiune a riscurilor profesionale blochează instinctiv procurorii în zona magistraturii și a „stabilității profesionale extinse către un soi hibrid de inamovibilitate”, fapt ce a compromis iremediabil conceptul de „avocat al acuzării”.

Protecția magistraților este un concept corect, dar doar atunci când nu înlocuiește „nespecific” costurile unei polițe de asigurare profesională și capacități ale altor profesii juridice anume constituite (bănuind că vom acuzați că nu cunoaștem exact definiția inamovibilității sau a stabilității profesionale, ne referim la rezultatele practice nescrise care au depășit cu mult granița principiului protecției profesionale și pe care sistemul judiciar îl recunoaște la alte ocupații sau profesii ca fiind ilicit, dar nu îl recunoaște când este vorba de el, din rațiuni de autoprotecție fictivă).

A fost „pierdută” sau cedată parțial, răspunderea eșecului calitativ al apărării judiciare către instanțele judecătorești. A devenit mult prea ușor să dăm vina doar pe judecători.

Nu vrem să deschidem calea unei dezbateri către subiectul acțiunii în regres împotriva judecătorilor, se discută suficient, subiectul este serios și trebuie găsită o rezolvare, ci să afirmăm cu subiect și predicat că nu cunoaștem nici-un caz de malpraxis în domeniul avocaturii cu o despăgubire concretă și serioasă a unui avocat aflat într-o situație excepțională (accident profesional) sau a unui client ca victimă a sistemului de apărare judiciară avocațial.

Acest subiect, cu terți interesați și mai ales calificați (societăți de asigurări), printr-un corp specializat de auditori juridici, ar fi putut să ne ofere date concrete pentru disjungerea răspunderii civile profesionale între avocați și judecători.

Am putea pronostica, cu date chiar, că judecătorii sunt doar în parte culpabili sau doar în solidar cu apărarea vinovați, dacă sunt, pentru anumite încălcări ale drepturilor judiciare.

„Activitatea de diligență și de mijloace” prea superficial calificată, fără o analiză și a tacticilor de apărare deficitare, are un rol evident.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), sau Curtea Europeană de Justiție (CJUE), a preluat cumva o bună parte a ”neacoperirii funcționale” privind malpraxis-ului din sistemul judiciar și l-a transferat aparent doar judecătorilor (magistraților), prin condamnarea României.

Desigur că statul român și condamnarea lui la daune civile, nu înseamnă punerea unui semn de egalitate între aceasta și răspunderea magistraților cum apare în percepția publică, ci și cu celelalte profesii juridice, sau alte categorii de ”experți” care trăiesc în anonimatul răspunderii subscrise perceptiv doar la nivelul judecătorilor.

Apreciem așadar că doar simpla enunțare a prestării unei activități „de diligență și de mijloace” fără mecanisme de analiză a calității acesteia (cât de specializată, cât de bună, cât de eficientă), reprezintă pe fond o cesiune parțială a riscurilor exercițiului avocaturii către sistemul judiciar (și către client în subsidiar).

Concluzie:

Nu am vrea să se înțeleagă că noi consilierii juridici nu suntem surprinși deseori de anumite „tactici procedurale” cel puțin nefericite ale judecătorilor și nu vrem noi aici și acum să apărăm un sistem reformabil cu multe minusuri ci doar să transmitem că asigurarea de răspundere civilă profesională ar trebui să fie pentru avocați și pentru consilieri juridici nu „doar o taxă”, un „RCA” metaforic, ci un „CASCO” al apărării judiciare, astfel încât nici consilierii juridici sau beneficiarii serviciilor lor (angajatori) să nu mai fie subiecți ai răspunderilor civile sau penale pentru eroarea scuzabilă de diagnostic juridic.

Nu invocarea actul de diligență și de mijloace ca instinct de conservare și aruncatul „pisicilor moarte” în curtea profesiei de judecător este soluția ci modernitatea reală a une iprofesii reglementate cu toate elementele acestei modernități.

Rezultatul negativ al politicilor intervenționiste. „Avocatura clandestină”

Crearea de tabere de refugiați profesional.

Parafrazând concepte, remarcăm că „politicile imigraționiste” profesionale au adunat la granița artificială dintre profesiile de avocat și consilier juridic, un număr însemnat de persoane aflat într-un veritabil ”no man’s land” profesional, adică ieșiți total din sfera de operaționalizare coerentă a celor două profesii, creând fenomenologic, adevărate tabere de „refugiați politic profesional”.

Foști pensionari (unii chiar prea tineri) ai sistemului judiciar, ministerului de interne, ai armatei sau serviciilor speciale, foști inspectori, comisari sau referenți de specialitate și-au găsit resursa de supraviețuire profesională la limita necomunicării profesionale regulare dintre cele două profesii.

Îndrăznim să avansăm concluzia că numărul persoanelor aflate în ipotezele amintite depășește cu mult numărul avocaților și consilierilor juridici aflați în evidențele celor două organizații, iar tendința este ascendentă.

Ne-am oferit posibilitatea să denumim aceste persoane „apatrizi profesional”, iar dacă este de cercetat o soluție pentru consultanța cu răspuns reglementat, avocatură sau consilieri juridici în general, acest fenomen ar trebui să primească un tratament și o atenție deosebită.

Concluzionând că aceste grupuri de persoane nu au ajuns întâmplător sau prin proprie voință în zona gri sau neagră a consultanței juridice și că aceștia, numiți atât de ușor ca făcând parte din „avocatura clandestină” a sistemului judiciar, au capacitatea eligibil-profesională să îmbrace uniforma transparenței profesionale sau fiscale, cu o singură condiție: să fie cercetați profesional pe baza experiențelor acumulate, specializate și nu pe baza capacității de a contribui limitat în timp la fondul de pensii al avocaturii.

România nu este un stat corupt sau oricum nu mai corupt decât altele, ci a lăsat să se creeze prin pasivitate sisteme defecte, atrăgând instituții, companii sau cetățeni într-un atare comportament corupt, iar acum pedepsește la întâmplare indivizi care se roagă să nu fie puși în situația „de a-și dovedi nevinovăția”.

Opt din zece profesioniști aflați în poziție de decizie, indiferent de profesie, se tem că în viitorul nu prea îndepărtat există șanse medii spre mari ca în viața profesională să se întâmple un eveniment care să le pună la îndoială cariera, veniturile sau libertatea, iar organizările profesionale din justiție, prin consecințe, nu au făcut decât să adâncească prin promiscuitate această percepție.

Justiția nu este o mașinărie căreia îi schimbi piesele ori de câte ori cedează fără a se realiza că pe lângă infrastructura legislativă pe care rulează în România (150.000 de acte normative) se folosește drept combustibil una din legile lui Murphy: „indiferent ce faci există o lege în baza căreia poți fi acuzat”.

Totodată, justiția, cu toate profesiile ce o compun, nu mai caută de mult adevărul natural ci să-și justifice existența.

În majoritatea statelor lumii s-a întâmplat aceiași procedură, respectiv acapararea de poziții de decizie legislativă parlamentară sau guvernamentală prin juriști, care au provocat pentru sinele profesional, în obținerea rezultatului și al înțelesului legii lui Murphy cele mai complicate eșafodaje de constrângeri normative pentru majoritatea relațiilor sociale.

Concomitent au fost create organizații profesionale, cu toate caracteristicile statale, un fel de mini-state off shore care acordă cetățenie (acces în profesie) și protecție legală extrastatală unor cetățeni sau întreprinderi.

Aceste ministate provoacă crize ciclice bazându-se pe reacția firească a societății și a „fricii cetățenilor de aleatoriu legislativ și judiciar”.

Accidentul sau excepția sunt tratate excesiv, permanent și dinamic prin legi generale sau speciale, care pedepsesc membrii societății pentru situații naturale care nu au legătură cu voința deliberată de a corupe un mecanism.

Instanțele judecătorești, procuratura, curtea constituțională sunt instituții care pot regla limitat consecințele supra-normării vieții sociale, dar nu pot suplini felul nociv prin care administrația statului și-a dat mâna direct și vinovat cu organizări profesionale de interes public, pentru distrugerea propriului aparat de apărare judiciară.

Statele moderne, cu politicieni respectabili, percep felul prin care anumite bresle tip monopol creează inovativ dependențe sau captivități ale cetățenilor săi și pot, fără să anuleze normalitatea exercițiului legislativ sau profesional, să creeze prin justiție și un corp legislativ coerent, bunăstarea acestora.

Un minister al simplificării normative și al etatizării acțiunilor în justiție ar avea valoare reală de remediu, o urgență administrativă pentru felul în care corpul de legi românesc a fost tratat prin „operațiuni” succesive nereușite.

Depresia sistemului de justiție lasă urme serioase în societate, iar faptul că din România ultimilor ani emigrează preponderent persoane ce nu se află sub constrângere economică ci nu vor să riște aleatoriul sancțiunilor judiciare, este un fapt ce necesită o extremă atenție.

Profesia de avocat precum și cea de consilier juridic merită reguli corecte de așezare profesională, pentru că ele sunt chemate prin lege la apărarea și educarea primului principiu al oricărei organizări statale sau profesionale, primum non nocere, („în primul rând nu vătăma”).

 

Analiza privind depresia sistemului de apărare judiciară a statului român was last modified: octombrie 21st, 2019 by Lucian Florescu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice