Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
295 views
Examinând actele dosarului şi sentinţa penală apelată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază nefondat apelul declarat, pentru următoarele considerente:
Calea de atac declarată de inculpata A. vizează exclusiv soluţia de condamnare dispusă prin hotărârea primei instanţe sub aspectul acuzaţiei de părăsire a locului accidentului, celelalte dispoziţii ale curţii de apel, referitoare la acuzaţiile de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală din culpă, nefăcând obiect de critică în cel de-al doilea grad de jurisdicţie.
În limitele astfel determinate de efectul devolutiv al căii de atac declarate, Înalta Curte constată că circumstanţele faptice în care s-a produs evenimentul rutier din data de 12.01.2018 au fost corect reţinute de către instanţa de fond, în urma unei analize ample, judicioase şi exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Inculpata A. nu a contestat, de altfel, contextul obiectiv în care, subsecvent producerii evenimentului rutier, ea a părăsit locul accidentului, criticile acesteia limitându-se la modalitatea de evaluare, de către instanţa de fond, a atitudinii sale subiective la data comiterii faptei, atitudine care, potrivit apelantei inculpate, nu ar corespunde formei intenţiei indirecte, ci doar culpei simple.
Reevaluând ansamblul probator administrat în ambele grade de jurisdicţie, Înalta Curte constată dovedită neechivoc împrejurarea că, la data de 12.01.2018, în jurul orelor 18:17, în timp ce conducea autoturismul marca x de culoare galbenă, cu volanul pe partea dreaptă şi număr de înmatriculare provizoriu, pe raza localităţii Vultureşti din judeţul Vaslui, deplasându-se dinspre Negreşti spre Vaslui cu o viteză estimată de 61 km/h, inculpata A. l-a acroşat cu oglinda laterală stânga a autoturismului pe numitul D., în vârstă de 61 de ani, aflat într-o stare avansată de ebrietate şi care se deplasa neregulamentar în aceeaşi direcţie, aproape de axul drumului, uşor oblic spre stânga.
Deşi, în urma impactului, pietonul a fost proiectat pe carosabil, suferind leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 105 – 110 zile de îngrijiri medicale, iar oglinda laterală stânga a autoturismului condus de inculpată a fost detaşată în întregime, aceasta din urmă şi-a continuat deplasarea şi a părăsit locul accidentului, unde a revenit după un interval de aproximativ 20 de minute.
Critica apelantei-inculpate, referitoare la neprevederea implicării sale într-un accident rutier cu victime, este nefondată.
Inculpata A. a invocat, sub acest aspect, incidenţa impedimentului la exercitarea acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., concretizat în absenţa elementului intenţional. Poziţia apărării se circumscrie, în esenţă, susţinerii că, pe fondul volumului sonor al muzicii pe care o asculta în cursul deplasării şi al nefamiliarizării cu particularităţile vehiculului cu volan pe partea dreaptă, inculpata nu a cunoscut şi nici nu a prevăzut că ar fi produs un accident cu victime şi că, prin îndepărtarea sa de la locul accidentului, creează o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de art. 338 alin. (1) din C. pen.
Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că dinamica şi urmările accidentului rutier (în urma căruia victima a suferit leziuni traumatice importante), forţa impactului, reliefată de avariile semnificative suferite de autoturismul condus de inculpată (smulgerea violentă a oglinzii retrovizoare stânga) şi reacţia acesteia imediat subsecventă impactului (concretizată în acţionarea pedalei de frână) reprezintă împrejurări factuale obiective, care demonstrează că inculpata A. a prevăzut atât posibilitatea ca, în urma impactului, să fi rezultat victime, cât şi starea de pericol generată de părăsirea locului accidentului anterior sosirii organelor de poliţie.
Poziţia apărării se limitează la valorificarea simplelor alegaţii ale inculpatei că, pe de o parte, pe fondul conjugării zgomotului muzicii din habitaclu cu cel produs de rularea autoturismului pe carosabil, ea nu ar fi perceput sunetul impactului de o manieră care să îi permită să înţeleagă clar natura reală a evenimentului rutier produs, iar, pe de altă parte, în contextul conducerii unui autoturism cu volanul pe partea dreaptă, nu ar fi remarcat absenţa oglinzii stânga faţă decât după parcurgerea unei distanţe mai lungi. Aceste afirmaţii reflectă apărări pur subiective ale inculpatei, care nu pot fi cenzurate, în sine, prin prisma vreunui element probator obiectiv; esenţiale pentru lămurirea completă a împrejurărilor în care inculpata a părăsit locul accidentului sunt, în schimb, circumstanţele reale anterioare, concomitente sau posterioare producerii acestuia care, coroborate, pot evidenţia în ce măsură inculpata a cunoscut implicarea sa într-un accident şi a prevăzut, totodată, posibilitatea existenţei unei victime şi starea de pericol creată prin părăsirea locului accidentului.
În acest sens, rezultă din declaraţiile inculpatei A. (date în calitate de suspect şi inculpat, cu respectarea drepturilor sale procesuale), coroborate cu imaginile surprinse de camerele de supraveghere amplasate în apropierea locului în care s-a produs accidentul şi constatările expertului criminalist (astfel cum sunt reliefate de procesul-verbal de vizualizare imagini din data de 31.10.2019, respectiv, de raportul de expertiză criminalistică nr. x din 31.03.2020 şi răspunsul la obiecţiuni din data de 09.11.2020) că, premergător impactului cu victima D., inculpata circula cu o viteză de aproximativ 61 km./h şi, cel mai probabil, pe fondul neatenţiei la volan, nu a observat la timp prezenţa acestuia pe carosabil, de vreme ce nu a acţionat pedala de frână anterior lovirii sale.
Cele două mijloace de probă de specialitate anterior menţionate atestă însă, că în momentul sau imediat ulterior impactului, inculpata A. a acţionat rapid pedala de frână a autoturismului, aprinderea luminilor stop de culoare roşie fiind vizibilă în imaginile surprinse de camera de supraveghere.
Deşi cu o durată scurtă şi de o intensitate redusă (nefiind identificate urme de frânare pe carosabil), această manevră de frânare demonstrează, prin ea însăşi, că inculpata a perceput zgomotul şi vibraţiile produse inevitabil de impactul cu victima. Acţionarea imediată a pedalei de frână, corelată cu amploarea avariilor produse autoturismului, astfel cum este reliefată de procesul-verbal de cercetare la faţa locului (ruperea completă a carcasei oglinzii retrovizoare din partea stângă, urme de zgâriere portieră stângă faţă în apropierea geamului portierei, pe geam şi pe mânerul de deschidere a portierei) şi cu gravitatea leziunilor cauzate victimei conduc la concluzia certă că zgomotul şi efectele de ansamblu produse de impact au fost suficient de puternice pentru a fi percepute de către inculpată, chiar şi în ipoteza avansată de aceasta, în care volumul muzicii pe care o asculta în habitaclu era unul ridicat.
În contextul obiectiv în care s-a produs accidentul, rezultă, aşadar, că apelanta inculpată a cunoscut că a avut loc un impact puternic cu un obstacol aflat în exteriorul autoturismului şi, în contextul zonei propriu-zise de impact (aflate la nivelul oglinzii retrovizoare) a prevăzut, astfel, posibilitatea de a fi lovit o fiinţă, producând un accident consecutiv căruia avea obligaţia de a anunţa imediat organele de poliţie şi de a rămâne la faţa locului până la sosirea acestora.
Simpla împrejurare că evenimentul rutier s-a produs după lăsarea întunericului ori că inculpata nu ar fi observat prezenţa pietonului pe carosabil anterior impactului nu modifică această concluzie, de vreme ce atât factorii obiectivi (deplasarea în localitate, într-o zonă circulată, la o oră la care, în mod obişnuit, pietonii participă la trafic, forţa impactului produs la un nivel de înălţime al vehiculului care excludea indubitabil lovirea unui animal de mici dimensiuni şi efectele sonore sau mecanice inerente acestui impact), cât şi factorii subiectivi relevanţi în speţă (inculpata este o persoană tânără, nu suferă de afecţiuni care să îi fi afectat temporar capacitatea de percepţie şi avea suficientă experienţă ca şofer pentru a diferenţia un zgomot minor de unul puternic, chiar conducând un vehicul cu volan pe partea dreaptă) demonstrează că inculpata A. a cunoscut că a produs un eveniment rutier şi a prevăzut că acesta ar fi putut avea ca urmare lovirea unei persoane.
Omisiunea inculpatei de a opri autoturismul şi a verifica imediat sursa zgomotului produs se relevă, astfel, ca fiind expresia indiferenţei sale faţă de natura şi consecinţele reale ale respectivului accident şi nicidecum a imposibilităţii inculpatei de a percepe şi a decoda mental consecinţele sonore sau trepidaţiile inerente unui impact de amploarea celui real produs. Din această perspectivă, apărările apelantei referitoare la neprevederea consecinţelor impactului reflectă doar încercarea de valorificare speculativă a condiţiilor în care s-a produs accidentul (în absenţa unor martori oculari), Înalta Curte constatând că, în realitate, niciunul dintre elementele obiective cert demonstrate probator în speţă nu susţine teza unei imposibilităţi de prevedere a naturii şi a consecinţelor posibile ale accidentului produs în circumstanţele speţei.
Probatoriul de specialitate menţionat în precedent, susţinut şi de declaraţiile inculpatei, relevă că, ulterior impactului, fără a reduce semnificativ viteza de deplasare ori a opri autovehiculul şi fără a realiza o minimă verificare a sursei şi a consecinţelor potenţiale ale zgomotului produs, inculpata A. a optat pentru a-şi continua deplasarea, revenind la locul accidentului după un interval de aproximativ 20 de minute. Conduita avută de inculpată în acest interval de timp şi motivaţia ce a stat la baza deciziei de revenire la locul accidentului pot fi decelate numai pe baza propriilor sale declaraţii, apelanta susţinând că ar fi observat absenţa oglinzii după parcurgerea unei distanţe de aproximativ 4 km. şi ar fi decis să efectueze în sens invers acelaşi traseu, în speranţa că va găsi obiectul lipsă.
În orice caz, intervenind ulterior consumării infracţiunii reţinute în sarcina sa, o atare motivaţie este irelevantă sub aspectul tipicităţii obiective sau subiective a faptei, putând fi avută în vedere, eventual, doar la individualizarea tratamentului sancţionator.
În privinţa împrejurărilor ulterioare impactului, probatoriul testimonial demonstrează, de asemenea, că, revenind la locul accidentului, inculpata conştientizase deja implicarea sa în producerea acestuia, manifestând o stare de tulburare, agitaţie şi teamă faţă de potenţialele sale consecinţe.
Martora Şesloschi Marieta (persoană care îşi desfăşura activitatea profesională în zona evenimentului) a relatat în mod constant, inclusiv în faţa instanţei de apel, că la sosirea sa la locul accidentului (unde se aflau deja organele de poliţie şi o ambulanţă), inculpata era speriată, agitată şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. În declaraţiile succesive date pe parcursul procesului, inclusiv în apel, martorul X. (agent de poliţie sosit la faţa locului) a arătat că, în timp ce victima primea îngrijiri medicale, inculpata a venit la el speriată, agitată, gesticulând şi vorbind repede şi a afirmat că „ea este cu accidentul, să nu îi facă dosar de părăsire a locului accidentului”. În fine, martorul CC. (şeful secţiei de Poliţie Negreşti, sosit la faţa locului ulterior inculpatei) a confirmat starea de tulburare în care se afla inculpata, care ar fi afirmat plângând „Ce am făcut?”, „Mi-a spus avocatul să mă întorc”.
Contrar susţinerilor apelantei inculpate, nu există vreun temei pentru a înlătura aceste ultime susţineri ale martorului CC., de vreme ce martorul este o persoană credibilă, a perceput în mod direct reacţiile inculpatei şi le-a relatat consecvent pe durata procesului. Posibilitatea, evocată de apărare, ca aceste afirmaţii să fi fost făcute sub imperiul stării de tulburare în care se afla inculpata, nu justifică limitarea valorii probatorii a unei probe testimoniale directe, fiabile şi legal administrate.
Înalta Curte admite că, pe fondul conştientizării gravităţii accidentului produs, inculpata A. a manifestat o stare de agitaţie şi de tulburare ce trebuie avută în vedere la evaluarea afirmaţiilor sale făcute în prezenţa martorilor aflaţi la locul accidentului.
Aceasta nu înseamnă, însă, că starea sa emoţională la momentul întoarcerii la locul evenimentului ar releva, astfel cum a susţinut apelanta, conştientizarea abia la acel moment a implicării sale într-un accident cu victime. Evaluate în contextul conduitei ante şi imediat post factum, reacţiile inculpatei, astfel cum se decelează pe baza probatoriului testimonial, demonstrează, mai degrabă, că la întoarcerea la faţa locului ea a înţeles nu existenţa, ci gravitatea accidentului şi riscul supunerii sale unei cercetări penale, risc care, în contextul stării de recidivă în care se afla, a generat şi a amplificat reacţia sa emoţională descrisă de martori.
În contextul elementelor obiective analizate în precedent, Înalta Curte concluzionează, similar instanţei de fond, că inculpata A. a cunoscut că a produs un eveniment rutier şi a prevăzut existenţa unor potenţiale victime, însă a manifestat indiferenţă faţă de consecinţele acestui eveniment, abţinându-se de la a verifica urmările real produse de impactul cu un corp străin şi părăsind locul accidentului.
Contrar susţinerilor inculpatei, esenţial pentru reţinerea elementului intenţional specific infracţiunii de părăsirea locului accidentului este un singur element, şi anume cunoaşterea, de către aceasta, a implicării sale într-un accident de circulaţie şi părăsirea locului producerii evenimentului, fără o minimă verificare a naturii şi a consecinţelor real produse.
Potrivit art. 75 din O.U.G. nr. 192/2002, în forma în vigoare la data faptei, accidentul de circulaţie este evenimentul produs pe un drum deschis circulaţiei publice, în care este implicat cel puţin un vehicul în mişcare şi care are ca urmare decesul/rănirea unei persoane, avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale. În cazul producerii unui accident – inclusiv a unuia care a produs exclusiv pagube materiale – conducătorul auto are o serie de obligaţii, prevăzute de art. 77-79 din O.U.G. nr. 195/2002, diferenţiate după cum din accident au rezultat victime sau doar pagube materiale. Aceasta înseamnă, implicit, că, odată produs un astfel de eveniment, autorul său nu se poate prevala de propria pasivitate în stabilirea consecinţelor reale ale accidentului pentru a justifica pretinsa reprezentare eronată a naturii sale şi, astfel, părăsirea locului impactului anterior sosirii organelor de poliţie.
Or, deşi probatoriul confirmă că inculpata A. a cunoscut că a avut loc un impact puternic între autoturismul pe care îl conducea şi un obstacol aflat pe carosabil (aspect pe care, în esenţă, nici nu l-a negat), ea nu a efectuat vreun minim demers pentru a stabili natura şi efectele acestui impact, manifestând, dimpotrivă, indiferenţă sub acest aspect şi acceptând implicit ca vehiculul pe care îl conducea să fi lovit o persoană aflată pe carosabil, iar fuga sa de la faţa locului să lezeze valorile sociale ocrotite inclusiv prin mijloace penale.
Părăsirea locului accidentului în aceste circumstanţe concrete s-a grefat, prin urmare, pe o atitudine psihică specifică intenţiei indirecte, deoarece cunoscând că a fost implicată într-un accident de circulaţie, inculpata a prevăzut starea de pericol creată prin părăsirea locului acestuia, acceptând posibilitatea ca evenimentul să fi produs victime, iar prin plecarea să, să fie lezate relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi la înfăptuirea justiţiei.
Sunt îndeplinite, prin urmare, toate particularităţile de ordin subiectiv specifice infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din C. pen., deoarece părăsirea locului accidentului poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, cum este cazul în speţă.
Contrar susţinerilor apelantei inculpate, chiar şi în ipoteza în care conduita incriminată de art. 338 din C. pen. nu este precedată de cunoaşterea exactă a urmărilor accidentului rutier, trebuie făcută o distincţie între ipoteza în care necunoaşterea rezultatului/urmării produse reprezintă efectul propriei conduite a autorului, pe de o parte, şi ipoteza în care necunoaşterea acestora este urmarea unei erori, pe de altă parte. Poziţia inculpatei în apel reflectă, de altfel, chiar dacă nu explicit, susţinerea acesteia de a se fi aflat în eroare cu privire la natura accidentului rutier produs, eroare consecutiv căreia ea nu ar fi prevăzut nici existenţa unei victime, nici starea de pericol creată prin părăsirea locului faptei.
Înalta Curte subliniază că, în situaţia în care reprezentarea greşită a naturii sau a consecinţelor accidentului rutier şi, implicit, a caracterului justificat sau nu al părăsirii locului accidentului, au fost urmări exclusive ale grabei sau ale dezinteresului conducătorului auto în clarificarea situaţiei efective a potenţialelor victime (cum este şi cazul în speţă), fapta acestuia de a părăsi locul accidentului constituie infracţiunea prevăzută de art. 338 din C. pen., comisă, după caz, cu intenţie directă sau indirectă, după cum autorul acesta a urmărit sau nu starea de pericol pentru valoarea ocrotită de lege.
Numai în cazul în care necunoaşterea naturii sau a urmărilor accidentului rutier a fost urmarea reprezentării eronate a acestora, în pofida diligenţelor efectuate de autor pentru clarificarea lor, poate fi incidentă nu o situaţie de lipsă de tipicitate subiectivă, ci o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din C. pen.. Diligenţele autorului faptei constituie, aşadar, în această ipoteză, un element absolut necesar pentru a se reţine eventuala sa eroare asupra naturii ori urmărilor faptei.
Pe cale de consecinţă, este exclusă incidenţa acestei cauze atunci când, similar speţei, necunoaşterea împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei – în concret, existenţa victimelor – este urmarea exclusivă a dezinteresului, a neglijenţei sau a superficialităţii manifestate de autor, eventuala valorificare a ipotezei contrare echivalând cu a admite că autorul faptei ilicite s-ar putea apăra invocând propria culpă, ceea ce este inadmisibil.
În speţă, astfel cum s-a argumentat în precedent, este cert demonstrat că inculpata A. a cunoscut că a produs un accident rutier pe un drum deschis circulaţiei publice şi, fără a depune minime diligenţe pentru a verifica urmările sale concrete, a părăsit locul accidentului, teama de consecinţele penale ale săvârşirii faptei în termenul de supraveghere al condamnării anterioare reprezentând, în mod plauzibil, un factor motivaţional important în decizia luată de inculpată.
Ansamblul circumstanţelor obiective evidenţiate de probatoriu (producerea accidentului pe un drum deschis circulaţiei, în interiorul unei localităţi, la orele 18:00, localizarea zonei de impact la nivelul oglinzii stânga faţă) şi particularităţile de ordin subiectiv ale inculpatei (vârstă, pregătire şi experienţă ca şofer) demonstrează că, în contextul concret în care s-a produs evenimentul analizat, inculpata a prevăzut că un impact de amploarea şi cu localizarea celui efectiv produs nu putea conduce decât la accidentarea unei persoane. Poziţionarea avariilor autorismului relevă, în sine, lipsa de plauzibilitate a susţinerii apărării privind percepţia inculpatei de a fi lovit un animal de mici dimensiuni (câine), în condiţiile în care, în acest ultim eventual caz, impactul s-ar fi produs la nivelul altor elemente constructive ale autoturismului (pneuri, bară faţă), fiind exclusă indubitabil posibilitatea producerii sale la nivelul oglinzii retrovizoare.
Prin urmare, concluzia primei instanţe cu privire la atitudinea subiectivă a inculpatei este temeinică, Înalta Curte constatând, la rândul său, că inculpata A. a părăsit locul accidentului, deşi a cunoscut că a fost implicată într-un eveniment rutier şi a prevăzut posibilitatea existenţei unor victime, acceptând posibilitatea producerii stării de pericol pentru valoarea socială ocrotită de art. 338 alin. (1) din C. pen.
Prin urmare, sunt întrunite toate elementele de conţinut obiectiv şi subiectiv proprii infracţiunii de părăsirea locului accidentului, iar în raport cu data săvârşirii faptei şi limitele speciale de pedeapsă, care exclud incidenţa prescripţiei răspunderii penale (statuările primei instanţe sub acest aspect fiind corecte), soluţia de condamnare dispusă în speţă este legală.
Sub aspectul tratamentului sancţionator, Înalta Curte constată că apelanta inculpată A. nu a formulat critici în apel.
Reevaluând din oficiu pedeapsa aplicată inculpatei, instanţa de apel nu identifică motive de nelegalitate a pedepselor principale ori complementare şi accesorii. Prima instanţă a stabilit o pedeapsă cu închisoarea cu durata minimă prevăzută de art. 338 alin. (1) din C. pen., în condiţiile reţinerii circumstanţelor atenuante judiciare şi ale reducerii limitelor de pedeapsă cu o treime, potrivit art. 76 alin. (1) din C. pen.
De asemenea, a fost reţinută în mod legal incidenţa stării de recidivă, al cărei prim termen îl constituie condamnarea inculpatei la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare pentru comiterea infracţiunilor intenţionate prevăzute de art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi art. 290 alin. (1) din C. pen. şi art. 48 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 185 alin. (1), (2) din Legea nr. 254/2013, aplicată prin sentinţa penală nr. 7 din data de 25.01.2016 a Curţii de Apel Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 359/A din data de 23.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii la data de 12.01.2018, în termenul de supraveghere de 4 ani al suspendării executării pedepsei ce constituie primul termen al recidivei, impune revocarea suspendării sub supraveghere a acestei ultime pedepse, instanţa de fond aplicând în mod legal prevederile art. 96 alin. (4) din C. pen.
În fine, sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii, hotărârea atacată reflectă o temeinică individualizare a acestora şi o corectă aplicare a prevederilor art. 45 alin. (3) şi (5) din C. pen., inculpata neformulând critici sub acest aspect.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr. 19 din data de 5 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga apelanta inculpată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Sursa informației: www.scj.ro.
