Analiza competenței instanței naționale în raport cu cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a legalității actului administrativ contestat în cadrul recursului în contencios administrativ

• H.G. nr. 1164/2002: pct. 1
• H.G. nr. 253/1996: art. 20
• Legea nr. 260/1945: art. 1
• Legea nr. 260/1945: art. 19
• Legea nr. 260/1945: art. 3
• Legea nr. 554/2004: art. 20
• Legea nr. 554/2004: art. 4
• NCPC: art. 102
• NCPC: art. 103
• NCPC: art. 104
• NCPC: art. 115-118
• NCPC: art. 129 alin. (1)
• NCPC: art. 206 alin. (1)
• O.U.G. nr. 94/2000: art. 1 alin. (1)
• VCPC: art. 304
• VCPC: art. 309

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 februarie 2021, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2011, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Serviciul Român de Informații, a solicitat anularea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, cu cheltuieli de judecată.La data de 13 septembrie 2021, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a invocat, în scris, excepția de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, adoptată și/sau emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, solicitând constatarea nulității absolute și inter alia, anularea într-un totul a H.G. nr. 253 din data de 10 aprilie 1996 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” împreună cu Anexa la care face referire H.G. nr. 253/1996 privind pe Lista bunurilor care se transmit, fără plata, din administrarea Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciul Român de Informații, având în vedere că punctul 2 al anexei de la H.G. nr. 253/1996 face referire la Imobilul nr. 9, cu bunurile anexele și terenul aferent în suprafață de 2.418 mp, din Băile Felix, județul Bihor, RA APPS – Sucursala de Reprezentare și Protocol „Victoria” Cluj-Napoca, nepublicată în M. Of. al României.

(I.C.C.J., SCAF, decizia nr. 1505 din 14 martie 2024)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată și motivată de recurenta reclamantă, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene – TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoș­tință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile”.

Aplicând aceste principii la cauza de față, Înalta Curte reține că posibilitatea accesului părții reclamante la instanță răspunde chiar chestiunii vizate de întrebare, neexistând un impediment legal sau constituțional care să împiedice partea să conteste în justiție legalitatea H.G. nr. 585/2002.

Faptul că există în dosar documente clasificate iar regimul lor juridic, inclusiv sub aspectul studierii lor, este unul special nu înseamnă că partea nu poate să se adreseze instanței de contencios administrativ ci doar că trebuie să se supună unor rigori/să urmeze o procedură care i-au fost aduse la cunoștință în repetate rânduri în cursul judecății.

Înalta Curte constată așadar că nu este necesară adresarea întrebării, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunțe instanța de recurs și nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naționale.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebarea preliminară va fi respinsă, date fiind lipsa de legătură și caracterul inutil al răspunsului pentru soluționarea sa.

7. În ceea ce privește excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 2408 din 20 decembrie 2010, invocată la data de 02 februarie 2022 potrivit mențiunilor din încheierea de ședință din 3 februarie 2022 -f. x recurs, reiterată prin înscrisurile depuse la dosar la 13.03.2024 -f.5 și urm. vol. III recurs, în virtutea principiului „electa una via non datur recursus ad alteram” examinarea legalității unui act administrativ pe calea excepției de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiași act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalității actelor administrative excluzându-se reciproc.

În speță, recurenta reclamantă critică actul administrativ reprezentat de decizia Comisiei Speciale de Retrocedare atât pe care principală, solicitând anularea acestuia, cât și pe cale incidentală, prin invocarea excepției de nelegalitate, ceea ce, în opinia instanței de control judiciar, nu este admisibil, în caz contrar fiind afectate atât principiul securității raporturilor juridice, cât și puterea de lucru judecat provizorie de care se bucură hotărârea primei instanțe.

8. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată, cu prioritate, faptul că, raportat la momentul formulării acțiunii -28.02.2011, normele procesual-civile aplicabile cauzei sunt cele cuprinse în vechiul C. proc. civ., noul C. proc. civ. întrând în vigoare la un moment ulterior, respectiv la data de 15.02.2013.

În privința înscrisurilor cu caracter, secret de serviciu, înaintate la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a adus la cunoștința părții recurente, la termenul de judecată din 3.02.2022 -f.211 vol. I dosar recurs, împrejurarea că are posibilitatea angajării unui reprezentant convențional, posesor al unui certificat ORNISS, pentru a lua cunoștință de aceste documente.

Cererii de desecretizare a documentelor clasificate formulată de către recurentă, instanța de recurs i-a răspuns în ședința publică din 12.05.2022 -f.418 vol. 1 recurs, indicându-i procedura administrativă ce trebuie urmată în acest caz.

Cu privire la recursul declarat de către reclamantă împotriva soluției din sentința civilă nr. 128/CA/2021 – P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, anterior oricărei analize a criticilor formulate de recurenta- reclamantă, Înalta Curte, va aprecia, în condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., dacă a fost respectat termenul de declarare a căii de atac, tardivitatea recursului fiind invocată din oficiu.

În acest sens, instanța de control judiciar reține că, potrivit dispozițiilor art. 4 din L.554/2004, astfel cum erau acestea redactate la data de 28.02.2011:,,(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate…încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. .

(3) Soluția instanței de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare . . . . . . . . . .,,

Legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă și de exigențele art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanțiile unui proces echitabil.

Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Așadar, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiul unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte reține că termenul de 5 zile, prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la momentul comunicării sentinței recurate (art. 102 C. proc. civ.) – 24.11.2011 -f. x fond și se împlinea la data de 30.11.2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac, potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 104 C. proc. civ., actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui.

În cauză, cererea de recurs a fost depusă prin poștă la data de 10.12.2021 -f. x recurs, așadar, cu depășirea termenului legal, absolut și imperativ prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În speță, calea de atac în ceea ce privește soluția asupra excepției de nelegalitate a fost promovată la momentul la care hotărârea devenise definitivă prin nerecurare în termenul legal astfel că se constată că recurenta a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal și nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive mai presus de voința sa (art. 103 C. proc. civ.).

Este real faptul că judecătorul fondului nu a făcut nicio distincție în ceea ce privește termenul de exercitare a căii de atac, raportat la fiecare dintre soluțiile cuprinse în dispozitiv însă sub imperiul dispozițiilor cuprinse în vechiul C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (1) C. proced. civilă părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege.

Spre deosebire de concepția legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 457 alin. (2) teza a II -a din noul Cod de proced. civilă, termenul de declarare a recursului apare, în vechea reglementare, ca fiind un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, astfel că, în speță, indicarea greșită în dispozitivul hotărârii a termenului general de declarare a recursului, ca fiind de 15 de zile de la comunicare, în loc de 5 zile de la comunicare (în ceea ce privește soluția dată excepției de nelegalitate), nu dă dreptul unei părți să promoveze calea de atac în termenul menționat în mod greșit în hotărâre.

Înalta Curte a pus în vedere părții recurente încă de la primul termen de judecată (3.02.2022) să-și exprime un punct de vedere asupra acestei chestiuni procedurale -f. x recurs, contradictorialitatea și dreptul la apărare fiind pe deplin valorizate.

Acestea sunt considerentele pentru care Înalta Curte apreciază că nu s-ar impune a se pronunța asupra criticilor formulate de către recurentă în ceea ce privește împrocesuarea Guvernului României respectiv necomunicarea întâmpinării depuse de către acesta.

Cu toate acestea, pentru a oferi recurentei câteva minime repere judiciare, Înalta Curte observă cu prioritate că, ulterior invocării, de către reclamantă, a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, la termenul de judecată din 13.09.2021, instanța de fond a dispus citarea Guvernului României, cu mențiunea de a depune la dosarul cauzei actul administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată.

Sunt nereale susținerile părții recurente în sensul că judecătorul fondului a încălcat principiul contradictorialității, dispunând în mod arbitrar introducerea în cauză a pârâtului Guvernul României deoarece obligația de a proceda la citarea emitentului actului (H.G.) este impusă prin lege, art. 4 alin 2 din L.554/2004 în forma analizată în cauză statuând în sensul că:, instanța de contencios administrativ se pronunță.. în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului.,,

Instanța de control judiciar nu poate primi nici susținerile formulate de reclamantă în faza procesuală a recursului, referitoare la necomunicarea întâmpinării depuse de către Guvern, părțile având obligația de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului și de a urmări finalizarea acestuia (art. 129 C. proc. civ.).

Înalta Curte va reține că, în cauză, spre deosebire de textul art. 206 alin. (1) din noul Cod de proced. civilă, dispunerea tuturor măsurilor în vederea derulării procesului nu impunea, din perspectiva dispozițiilor vechiul C. proc. civ..(art. 115-118) obligația comunicării actelor depuse la dosar în cursul judecății către reclamantă.

Procedând la soluționarea cauzei în modalitatea prezentată, se reține că prima instanță a respectat principiile dreptului la apărare și al contradictorialității pe parcursul procesului, context în care nu este incident motivul de nelegalitate invocat de către reclamantă.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu „Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir” din Promontoriul Oradea împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 și a sentinței civile nr. 128/CA/2021 – P.I. din 25 octombrie 2021 (pe fondul cauzei), deși recurenta reclamantă invocă, la modul general, ca temeiuri ale recursului dispozițiile art. 309 pct. 3, pct. 4, pct. 5, pct. 7, pct 8, pct. 9 C. proc. civ. din 1865, în fapt motivele de recurs fac obiectul reglementării art. 304 din acest act normativ.

Astfel, casarea unei hotărâri se poate cere:

3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe;

4. când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2);

7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;

9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Trebuie arătat că, prin încheierea de ședință din 12.05.2022, Înalta Curte a respins excepția de nulitate a recursului, astfel cum a fost invocată de intimații pârâți, identificând în memoriul de recurs critici susceptibile de a se circumscrie art. 304 C. proc. civ., cu referire expresă la susținerea potrivit căreia hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Referitor la motivele suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat, înregistrate la dosar la 2.02.2022 -f. x, Înalta Curte a menționat, în încheierea de ședință din 12.05.2022, faptul că ele nu vor fi avute în vedere la analiza demersului judiciar al recurentei-reclamante, raportat la momentul procesual la care acestea au fost invocate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

„Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

De asemenea, conform Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000:

„Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire ia imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării …” (pct. 1 din H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare).

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că fac obiectul retrocedării numai bunurile imobile preluate de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin urmare, corect a stabilit instanța de fond că persoana care se pretinde a fi îndreptățită la restituire trebuie, pe de o parte, să facă dovada dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, să facă dovada că preluarea abuzivă de către statul român s-a realizat în perioada de referință, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concluzionând în sensul că preluările efectuate anterior datei de 6 martie 1945 nu intră sub incidența prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

În prezenta speță, din analizarea înscrisurilor de la dosar, respectiv copia certificată a Cărții Funciare inițiale nr. 1 a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor, traducerea legalizată a Cărții Funciare nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor, copia legalizată a Cărții Funciare nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor, Adresa nr. x/24.10.2007 emisă de către Primăria comunei Sânmartin, județul Bihor, referitoare la situația juridică și locativă actuală și adresa nr. x/13.08.2010 emisă de către Serviciul Român de Informații – Sectorul Relații cu Cetățenii, rezultă că imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor a fost preluat de către Statul Român cu titlul de drept de rectificare în anul 1937.

Astfel, Decizia ce face obiectul prezentului litigiu reflectă raționamentul logico-juridic al Comisiei speciale de retrocedare, avut ca urmare a analizării conținutului înscrisurilor regăsite în cuprinsul cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, raționament validat de către instanța de fond.

În concret, din cuprinsul CF nr. x a localității Sânmartin rezultă următoarele:

– la pct. 17 din Partea B – Foaia de proprietate – a C.F. nr. x a localității Sânmartin, în baza încheierii cu nr. 3461 din data de 20 martie 1937 și a art. 168 din Reg. C.F., inscripțiunea de sub B.1. (Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul „Sfântul Ștefan Primul Martir” din Promontorul Oradea) se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlu de drept rectificare;

– la pct. 18 din Partea B – Foaia de proprietate – a C.F. nr. x a localității Sânmartin este notat faptul că în baza art. 3 din Ordinul nr. 1440/1941 M.E. la imobilele de sub nr. de ordine A.l. (…) 116-163 (…) se radiază intabularea dreptului de proprietate de sub B. 17 și totodată asupra acestor imobile se restabilește dreptul de proprietate de sub B. 1 a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul „Sfântul Ștefan Primul Martir” din Promontorul Oradea;

– la pct. 24 din înscrisul menționat anterior este notat faptul că în baza (…) decretului-lege nr. 260 publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 4 aprilie 1945, se radiază dreptul de proprietate intabulat sub B. 18 (în favoarea Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul „Sfântul Ștefan Primul Martir” din Promontorul Oradea – n.r.) asupra imobilelor de sub nr. de ordine A.I. (…) 116-163 (…) și se restabilește situația de carte funciară anterioară de sub B. 17 în favoarea Statului Român.

Afirmația recurentei potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat din patrimoniul acesteia în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv în anul 1948 nu este justificată prin prisma prevederilor CF nr. x Sânmartin, întrucât notarea dreptului de proprietate al Prepoziturii potrivit Ordinului nr. 1440/1941 M.E. a fost radiată legal din cartea funciară în baza Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945.

Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945 se referă la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii ungare:

Potrivit art. 1 din acest act normativ:

„Legislația României de orice natură, cu excepțiile rămase în vigoare în Transilvania, se extinde pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupația ungară impusă prin dictatul de la Viena, din 30 august 1940”.

La art. 3 din lege se precizează în mod expres faptul că, sunt și rămân fără ființă legală actele săvârșite și drepturile dobândite în temeiul ordonanțelor maghiare Nr. 1440 din 1941 M. E, Nr. 1630 din 1941 M. E. și în general, în temeiul oricăror dispozițiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii”.

Art. 19 prevede următoarele:

„Sunt și rămân valabile actele juridice declarate nule de art. 2 ai ordonanței Nr. 1440 din 1941 M. E; de art. 2 al ordonanței Nr. 1630 din 1941 M. E; de art. 22 al Ordonanței Nr. 5200 din 1943 M. „b precum și de orice alte ordonanțe maghiare discriminatorii.

Transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanțelor sus menționate, în folosul Statului Maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum și retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori, sunt nule de drept.

Drepturile de proprietate și alte drepturi dobândite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară.

De asemenea, sunt și rămân valabile înscrierile făcute după data de 15 martie 1939, declarate nule prin ordonanțele maghiare sus menționate, urmând ca judecătorul să restabilească, din oficiu, starea tabulară”.

Prin urmare, natura juridică a Legii nr. 260/1945 nu este cea a unui act de preluare, ci este vorba despre un act normativ care restabilește situația anterioară unui regim de ocupație.

În aceeași ordine de idei, nu se poate vorbi despre o preluare făcută de regimul comunist în cazul aplicării dispozițiilor Legii nr. 260/1945, legal și temeinic stabilind instanța de fond că, la emiterea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, Comisia specială de retrocedare a avut în vedere judicios conținutul CF nr. x a localității Sânmartin din care reiese că în temeiul Legii nr. 260/1945 s-a restabilit situația de carte funciară anterioară, în sensul că în anul 1937 bunurile solicitate aparțineau Statului Român cu titiu de drept rectificare, fapt pentru care preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în afara perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, sens în care cererea de revendicare a Prepoziturii excede prevederilor legislației naționale reparatorii.

Față de faptul că preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în anul 1937, în afara perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, corect s-a apreciat că nu au putut face obiectul cercetării afirmațiile recurentei referitoare la legalitatea operațiunii de înscriere în cartea funciară anterioare anului 1945, întrucât acestea excedau cadrului procesual de față.

Pe de altă parte, nu s-a putut reține nici existența unui bun actual în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în favoarea recurentei, atât timp cât din anul 1948 reclamanta nu mai exercită efectiv prerogativele conferite de dreptul de proprietate asupra bunurilor care au format obiectul cererii de retrocedare și nici nu este titulara vreunei hotărâri judecătorești definitive care să îi recunoască acest drept de proprietate sau a vreunui act administrativ prin care acest drept să îi fie recunoscut.

Recurenta-reclamantă susține că instanța care a pronunțat hotărârea nu avea competența asupra Guvernului României, prin Secretariatul General al Guvernului și/sau a acționat într-un mod incompatibil cu dreptul la justiție.

Așa cum arată și intimații, judecătorul fondului expune tocmai raționamentul logico-juridic rezultat ca urmare a investirii de reclamantă cu judecarea chestiunii privitoare la legalitatea și temeinicia Deciziei nr. 2408/20.12.2020.

Or, afirmația recurentei-reclamante trebuie să fie verificată din perspectiva competenței generale, materiale, funcționale și teritoriale a instanței sesizate prin acțiune.

Cu privire la solicitarea de efectuare a unei expertize topografice, având în vedere faptul că preluarea imobilului în proprietatea Statului român nu a fost o preluarea abuzivă, astfel cum legiuitorul a stabilit, ci a fost făcută cu titlu de rectificare și în afara perioadei de referință, nu se justifică dispunerea întocmirii unei expertize topografice, un asemenea raport de expertiză nefiind nici util, nici concludent și nici pertinent cauzei.

9. Temeiurile de drept ale soluției pronunțate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 4 din L.554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu „Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir” din Promontoriul Oradea împotriva soluției din sentința civilă nr. 128/CA/2021 – P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepția de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, ca tardiv formulat.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din L.554/2004, art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu „Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir” din Promontoriul Oradea împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 și a sentinței civile nr. 128/CA/2021 – P.I. din 25 octombrie 2021 ale Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.