Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
101 views
Unul dintre elementele marcante ale procedurii insolvenţei este dezideratul celerităţii procedurii, consacrat normativ în cadrul principiului reglementat la art. 4 pct. 3 din Legea nr. 85/2014, reluat ca materializare concretă în întreaga arhitectură a procedurii, de exemplu, prin transpunere în sarcina organelor acesteia [art. 40 alin. (2)].
Rezultă astfel că finalitatea desfăşurării procedurii de insolvenţă într-un timp util şi rezonabil este o trăsătură comună a categoriei de proceduri judiciare din care aceasta face parte.
Întrucât, prin actul de justiţie, care are un caracter cvasi-sinonim cu procedura judiciară, se urmăreşte asigurarea unei stabilităţi sociale, aceasta este necesar să-şi survină cu maximă promptitudine, pentru asigurarea unui astfel de efect.
Cu toate că, în aparenţă, procedura de insolvenţă comportă o delimitare normativă a duratelor etapelor sale componente, practica, în stadiul său actual, a demonstrat imposibilitatea frecventă a respectării termenelor reglementate.
Una dintre cele mai mari probleme este ridicată de limitele temporale ale perioadei de observaţie a debitorului, etapă în cadrul acelor proceduri de insolvenţă ce prezintă perspective de reorganizare sau incertitudini cu privire la faliment.
Conform art. 112 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, durata maximă[1] a perioadei de observaţie este de 12 luni, de la data deschiderii procedurii.
Astfel, dacă această procedură ar avea o desfăşurare ideală, s-ar încheia în maximum 12 luni, prin trecerea la procedura de reorganizare, urmare a votării şi confirmării unui plan de reorganizare, ulterior publicării tabelului definitiv şi a finalizării raportului de evaluare a bunurilor din averea debitoarei.
Cu toate acestea, în practică, perioada de observaţie este una dintre etapele cele mai ample ale procedurii de insolvenţă, adesea extinsă de necesitatea determinării temeiniciei creanţelor înscrise la masa credală a debitoarei, proces pentru a cărui finalizare nu este neobişnuită depăşirea duratei maxime prevăzute de lege.
De altfel, raportat la caracterul colectiv şi concursual al procedurii de insolvenţă, este firească depăşirea perioadei de 12 luni pentru judecarea contestaţiilor la Tabelul preliminar, atunci când acest proces are în vedere stabilirea caracterului întemeiat al unor creanţe, care, dacă ar fi făcut obiectul unor judecăţi de drept comun, ar fi depăşit respectivul termen.
În ciuda consolidării percepţiei formate în realitatea procedurilor de insolvenţă, aceea a imposibilităţii de respectare a termenului normat de art. 112 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, apreciem că o discuţie de interes este reprezentată de posibilităţile concrete de diminuare a acestor limitări de ordin practic, fiind necesar să analizăm mecanismul procedurilor de soluţionare a contestaţiilor împotriva Tabelului preliminar.
Prezenta analiză urmăreşte a trata implicaţiile soluţionării împreună a contestaţiilor la tabelul preliminar, conform procedurii reglementate de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.
Un prim aspect al cercetării va trebui să fie abordat chiar din punctul în care calea de atac a contestaţiei este depusă, concentrându-ne pe determinarea necesităţii ca aceste acte de procedură să fie înregistrate în dosare asociate separate sau împreună.
Conform art. 142 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti: „(2) Dosarul de fond, în procedurile privind insolvenţa, este constituit din dosarul de bază şi, dacă este cazul, din dosare asociate. În dosarul de bază se înregistrează cererile şi se pronunţă hotărârile privind următoarele momente ale procedurii insolvenţei:
a) deschiderea procedurii;
b) opoziţia la deschiderea procedurii;
c) intrarea în faliment;
d) confirmarea planului de reorganizare;
e) confirmarea numirii administratorului/lichidatorului judiciar;
f) închiderea procedurii.”
Astfel, chiar textul art. 142 alin. (2) din R.O.I.I.J. conferă o enumerare exhaustivă a cererilor ce nu vor depăşi cadrul procedural al dosarului de bază, pentru toate celelalte cereri (cum este bunăoară contestaţia împotriva tabelului preliminar), fiind necesar să se dispună formarea unui dosar asociat şi să se procedeze la judecarea cererii ce face obiectul acestuia în cadrul respectivului dosar asociat.
Cu toate acestea, prevederile legale nu dispun şi cu privire la modalitatea de înregistrare a două sau mai multe contestaţii, astfel încât, în practică, s-au conturat la nivelul instanţelor diferite modalităţi de înregistrare a cererilor cu acest obiect, precum: (i) crearea unui singur dosar asociat pentru toate contestaţiile, (ii) cererea a câte unui dosar asociat distinct pentru fiecare contestaţie sau (iii) o variantă mixtă de înregistrare a mai multor contestaţii în mai multe dosare asociate, formarea acestor dosare asociate, în cel din urmă caz, fiind mai degrabă influenţată de momentul temporal al intentării căii de atac.
Un al doilea aspect rezidă în necesitatea determinării remediilor pe care judecătorul-sindic le are la dispoziţie în vederea soluţionării contestaţiilor, cu respectarea termenului maxim al perioadei de observaţie.
Astfel, dacă necesitatea înregistrării contestaţiilor la tabelul preliminar în acelaşi dosar sau în dosare separate nu cunoaşte o soluţionare unitară, din pricina carenţelor legislative, situaţia, la nivel de legiferare, este una diferită în privinţa modalităţii de soluţionare a acestor contestaţii, răspunsul regăsindu-se în mod expres în dispoziţiile art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, în sensul că instanţa de judecată va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile la tabelul preliminar, la termenul stabilit, prin hotărârea de deschidere a procedurii, pentru întocmirea tabelului definitiv, chiar şi în eventualitatea în care, pentru judecarea unor contestaţii, ar fi nevoie de administrarea unui probatoriu.
Cerinţa soluţionării „deodată” a contestaţiilor la creanţe, cerinţă conţinută de acest text normativ, nu credem că este deloc întâmplătoare, dacă avem în vedere interpretarea istorică[2], tradiţională a dreptului insolvenţei, în care cerinţa colectivităţii era intrinsec legată de cea a egalităţii, în sensul unei concomitenţe în formarea „masei credale”: „[procedura falimentului] chiamă la satisfacţiune bănească pe toţi creditorii falitului, deodată şi deolaltă”.
Desigur, în ipoteza în care toate contestaţiile au fost înregistrate în cadrul aceluiaşi dosar asociat, prevederile art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 nu ridică o problemă cu privire la soluţionarea lor prin aceeaşi sentinţă.
Cu toate acestea, ipoteza în care contestaţiile au fost înregistrate în dosare separate va cunoaşte o particularitate aparte, întrucât, pentru soluţionarea lor printr-o singură sentinţă, este necesar ca ele să fie cuprinse în cadrul procesual al aceluiaşi dosar, procedeu ce se va realiza prin instituţia conexităţii.
În temeiul art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale art. 2 alin. (2) C. pr. civ., pentru stabilirea termenului până la care excepţia conexităţii putea fi invocată de către părţi sau de către instanţă, din oficiu, raportat la caracterul de procedură reglementată prin lege specială al procedurii insolvenţei, opinăm că trebuie coroborate textele normative ale art. 139 alin. (2) C. pr. civ. cu cele ale art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.
Astfel, conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează, în măsura în care nu contravin, cu cele ale Codului de procedură civilă şi ale Codului civil”.
Totodată, potrivit art. 2 alin. (2) C. pr. civ.: „De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare”.
În scopul determinării momentului până la care conexitatea dosarelor ar putea fi realizată, nu trebuie să ne raportăm, în primul rând, la dispoziţiile art. 139 C. pr. civ. şi abia apoi la dispoziţiile Legii nr. 85/2014, ci, prevalând dispoziţiile legislaţiei speciale, va trebui să avem în vedere prima dată regelementările art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 şi abia apoi pe cele ale art. 139 C. pr. civ.
Potrivit art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014: „(6) La termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe; în acest din urmă caz, judecătorul-sindic poate admite, în tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod provizoriu în tabelul definitiv. Creanţele înscrise provizoriu vor avea toate drepturile prevăzute de lege cu excepţia dreptului de a încasa sumele propuse spre distribuire. Acestea se vor consemna în contul unic până la definitivarea creanţei”.
Art. 139 alin. (2) C. pr. civ.: „Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra excepţiei”.
În acest sens, art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 impune ca totalitatea contestaţiilor formulate împotriva tabelului preliminar să fie soluţionate la data întocmirii tabelului definitiv, astfel cum aceasta a fost stabilită prin hotărârea de deschidere a procedurii de insolvenţă.
Practic, legiuitorul a înţeles să stabilească un prim termen de judecată pentru soluţionarea tuturor contestaţiilor, care va trebui să nu fie stabilit nici mai devreme, nici mai târziu de data – calculată şi menţionată în notificarea de deschidere a procedurii [art. 100 alin. (1) lit. d)] – a definitivării tabelului de creanţe. Este adevărat şi faptul că între „definitivarea tabelului” şi „soluţionarea contestaţiei” este o relaţie de tip cauză-efect[3].
Mai mult, prin formularea utilizată în redactarea textului normativ, dintr-o interpretare gramaticală, reiese că sunt imperative prevederile art. 111 alin. (6) din Codul insolvenţei privind soluţionarea contestaţiilor împotriva tabelului preliminar la data stabilită prin sentinţă pentru întocmirea tabelului definitiv, judecătorul-sindic fiind ţinut a stabili primul termen de judecată, la care vor fi şi soluţionate contestaţiile împotriva tabelului preliminar, la aceeaşi dată cu data definitivării tabelului creditorilor.
În acest punct al expunerii noastre, odată ce am identificat punctual momentul temporal la care judecătorul-sindic trebuie, potrivit legii, să reunească în faţa sa părţile pentru desfăşurarea duelului judiciar (primul termen de judecată), tot la acest moment trebuie să ne raportăm pentru a cunoaşte dacă participanţii la judecată pot invoca excepţia conexităţii sau sunt decăzuţi din acest drept.
Astfel, din moment ce art. 111 alin. (6) din Codul insolvenţei statuează că primul termen de judecată pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva tabelului preliminar trebuie stabilit la data prevăzută prin sentinţă pentru întocmirea tabelului definitiv, iar art. 139 alin. (2) C. pr. civ. permite invocarea excepţiei conexităţii până la primul termen de judecată (inclusiv), putem concluziona că, în cadrul procedurii de insolvenţă, excepţia conexităţii (dosarelor ce au ca obiect contestaţii împotriva tabelului preliminar) poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată, care este acelaşi cu termenul la care tabelul definitiv trebuie întocmit.
Trebuie precizat că, în procedurile de insolvenţă, constituie o practică minoritară acordarea unor astfel de termene intermediare: (i) precum este cel pentru soluţionarea contestaţiilor împotriva tabelului preliminar, la data stabilită pentru întocmirea tabelului definitiv sau (ii) precum este cel pentru dezbaterea concluziilor raportului întocmit de administratorul judiciar, conform art. 92 din Codul insolvenţei.
Însă o astfel de practică nu este perpetuată pe baza raţionamentului că această modalitate de a proceda este corectă, ci ea este determinată mai degrabă de factorul încărcării instanţelor de judecată şi de considerentul că nerespectarea de către instanţa de judecată a unor norme de procedură propriu-zisă[4] (precum sunt cele care reglementează stabilirea unor termene de judecată sau acelea care reglementează termenele de redactare a hotărârilor) nu atrage sancţiunea nulităţii actului efectuat peste termen.
Astfel, dacă instanţa de judecată va soluţiona contestaţiile împotriva tabelului preliminar la un termen ulterior datei stabilite pentru definitivarea tabelului de creanţe [contrar art. 111 alin. (6) din Codul insolvenţei] sau dacă va motiva hotărârea pe care a pronunţat-o peste termenul de 20 de zile de la data pronunţării acesteia [contrar art. 46 alin. (3) din Codul insolvenţei], actul procedural realizat peste termen (hotărârea judecătorească) nu va putea fi anulat pentru nerespectarea termenului imperativ de care judecătorul este ţinut, întrucât nu este îndeplinită condiţia operării sancţiunii nulităţii, ca vătămarea procesuală să poată fi reparată prin anularea actului de procedură realizat peste termen.
Un astfel de regim nu este aplicabil, însă pentru alte sancţiuni procedurale, cum este bunăoară decăderea (din dreptul de a mai invoca excepţia conexităţii).
Practic, în cazul în care judecătorul-sindic nu va stabili acelaşi termen, ca şi cel pentru definitivarea tabelului de creanţe, pentru soluţionarea tuturor contestaţiilor împotriva tabelului preliminar, pentru hotărârea prin care aceste contestaţii au fost soluţionate, nu va interveni sancţiunea nulităţii, întrucât anularea hotărârii nu ar putea fi de natură să înlăture vătămarea procesuală produsă prin soluţionarea contestaţiilor peste termenul stabilit de legiuitor (termenul stabilit pentru definitivarea tabelului de creanţe).
Cu toate acestea, nerespectarea unor astfel de norme de procedură propriu-zisă va atrage după sine incidenţa altor sancţiuni, pentru care condiţiile aplicării lor sunt îndeplinite, în cauza de faţă fiind incidentă sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca excepţia conexităţii, care va determina, conform art. 185 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., nulitatea încheierii prin care judecătorul-sindic dispune cu privire la excepţia conexităţii, deşi hotărârea sau hotărârile prin care judecătorul-sindic se va pronunţa cu privire la contestaţiile împotriva tabelului preliminar nu va fi lovită/nu vor fi lovite de aceeaşi sancţiune.
Astfel, invocarea excepţiei conexităţii de către instanţă, din oficiu, urmată de admiterea acesteia, va genera efectul imposibilităţii soluţionării dosarelor printr-o singură sentinţă, din moment ce încheierea prin care se va dispune conexarea ar fi lovită de nulitate.
Mai mult, tratarea chestiunii posibilităţii de conexare, după un anumit moment procesual, a dosarelor asociate ce au ca obiect contestaţii la tabelul preliminar este importantă şi din punctul de vedere al posibilităţii judecătorului-sindic de a dispune înscrierea provizorie a creditorilor în tabelul definitiv, în ipoteza în care contestaţiile acestora, ce fac obiectul unor dosare distincte, nu pot fi conexate şi, prin urmare, soluţionate printr-o singură sentinţă.
Prevederile art. 111 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2014 statuează: „La termenul stabilit prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe, judecătorul-sindic va soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe”.
Acelaşi articol prevede, la teza a II-a a alin. (6), că: „în acest din urmă caz, judecătorul-sindic poate admite, în tot sau în parte, înscrierea creanţelor respective în mod provizoriu în tabelul definitiv”.
Prin sintagma „în acest din urmă caz” a art. 111 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 se înţelege situaţia în care este nevoie de administrarea de probe pentru soluţionarea contestaţiilor, aceasta fiind cea de-a doua ipoteză expusă în cadrul art. 111 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2014.
Aşadar, regula generală statuată de art. 111 alin. (6) teza I din Legea nr. 85/2014 este că judecătorul-sindic va soluţiona toate contestaţiile, deodată, printr-o singură sentinţă, în timp ce situaţia în care, pentru soluţionarea contestaţiilor, este necesară administrarea de probe constituie un caz particular, conjunctură în care, de asemenea, judecătorul-sindic va soluţiona contestaţiile precum în prima ipoteză, respectiv deodată şi prin aceeaşi sentinţă.
Particularitatea celei de-a doua ipoteze rezidă în posibilitatea judecătorului-sindic de a dispune înscrierea provizorie a creanţelor pentru care s-a formulat contestaţie, în cazul în care, pentru soluţionarea cauzelor, este necesară administrarea de probe.
Apreciem că judecătorul-sindic nu are prerogativa de a dispune înscrierea provizorie, în ipoteza în care judecarea contestaţiilor nu necesită administrarea de probe, întrucât va soluţiona acele contestaţii, chiar la termenul stabilit pentru definitivarea tabelului creditorilor, printr-o sentinţă executorie, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.
La o primă abordare a problematicii, putem trage concluzia că judecătorul-sindic ar putea dispune înscrierea provizorie a creanţelor contestate din tabelul preliminar şi atunci când acestea nu sunt judecate împreună în cadrul aceluiaşi dosar, întrucât art. 111 alin. (6) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 impune doar condiţia necesităţii administrării unor probe pentru înscrierea provizorie.
Cu toate acestea, înscrierea provizorie, dispusă în contextul necesităţii de administrare a unui probatoriu, nu poate fi aplicată, ratio legis, în lipsa realizării dezideratului de soluţionare a tuturor contestaţiilor deodată, printr-o singură sentinţă, din moment ce înscrierea provizorie constituie tocmai un remediu pentru ca judecătorul-sindic să poată respecta cerinţa de soluţionare a tuturor contestaţiilor printr-o singură sentinţă, chiar şi în ipoteza în care, pentru unele dintre acestea, ar fi necesară administrarea de probe.
Astfel, dintr-o analiză logico-gramaticală a prevederilor art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, se desprinde concluzia că judecătorul-sindic poate dispune înscrierea provizorie a creditorilor în tabelul preliminar în ipoteza întrunirii a două condiţii cumulative:
(i) să soluţioneze toate contestaţiile printr-o singură sentinţă, deci în cadrul aceluiaşi dosar, iar (ii) pentru unele dintre acele contestaţii să fie necesară administrarea de probe.
Cu alte cuvinte, înscrierea provizorie a creanţelor ce fac obiectul unor contestaţii se va putea realiza doar în ipoteza în care contestaţiile sunt soluţionate împreună, prin aceeaşi sentinţă, iar nu şi în ipoteza în care acestea sunt soluţionate prin hotărâri judecătoreşti distincte.
Or, în lipsa imposibilităţii pronunţării unei singure sentinţe de soluţionare a contestaţiilor, din cauza decăderii din dreptul de a mai invoca excepţia conexităţii, se poate ridica întrebarea dacă mai subzistă prerogativa legală de a dispune înscrierea provizorie.
În lipsa unei reglementări generale care să statueze dreptul judecătorului-sindic de a dispune înscrierea provizorie a creanţelor în tabelul definitiv, fără întrunirea unor condiţii prealabile, ci doar potrivit aprecierilor sale, opinăm că acesta nu are abilitarea de a dispune înscrierea provizorie a creanţelor ce fac obiectul unor contestaţii la tabelul preliminar, atunci când, pentru judecarea contestaţiilor, este necesară administrarea de probe, dar acestea nu pot fi soluţionate deodată, printr-o singură sentinţă.
În scopul determinării limitelor prerogativei judecătorului-sindic de a dispune înscrierea provizorie, textul de lege al art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 ar trebui analizat, prin comparaţie, împreună cu prevederile art. 113 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, în cadrul căruia legiuitorul a conferit, de asemenea, judecătorului-sindic posibilitatea de a dispune înscrierea provizorie, însă de data aceasta a creanţei ce face obiectul contestaţiei împotriva tabelului definitiv.
Deşi, în aparenţă, ambele texte de lege au în vedere aptitudinea judecătorului-sindic de a dispune înscrierea provizorie în tabelul definitiv, art. 113 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu constituie o regulă generală, în baza căreia judecătorul-sindic să poată înscrie provizoriu creanţele contestate, înscrise în tabelul preliminar, întrucât acest text de lege are o cu totul altă sferă de aplicare, respectiv acesta vizează doar înscrierea provizorie a creanţelor contestate înscrise în tabelul definitiv.
Prevederile art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 vizează ipoteza înscrierii provizorii a unei creanţe contestate înscrise în tabelul preliminar, pe când art. 113 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 are în vedere ipoteza în care judecătorul-sindic dispune înscrierea provizorie a unei creanţe contestate, deja înscrise în tabelul definitiv.
Putem observa astfel că legiuitorul a optat pentru instituirea unor condiţii pentru înscrierea provizorie doar în cadrul creanţelor contestate înscrise în tabelul preliminar, în timp ce, pentru creanţele contestate înscrise în tabelul definitiv, se poate dispune înscrierea provizorie, conform aprecierii libere a judecătorului.
Aşadar, se poate observa că, în cadrul prevederilor art. 113 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul nu a mai condiţionat prerogativa judecătorului-sindic de a mai dispune înscrierea provizorie în funcţie de necesitatea administrării unui probatoriu în cauză.
Mai mult, trebuie observat că dreptul instanţei de judecată de a dispune înscrierea provizorie a creditorilor în tabelul de creanţe nu este unul prevăzut şi în cadrul prerogativelor legale ale judecătorului-sindic, reglementate cu titlu general de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ci îşi are sediul materiei în cadrul art. 111 alin. (6) şi art. 113 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.
În acord cu prevederile art. 45 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 85/2014, dreptul judecătorului-sindic de a dispune înscrierea provizorie a creanţelor în tabelele creditorilor constituie o prerogativă legală a organului judiciar, care poate opera doar în limitele prevăzute de lege, reglementate atât la art. 45 alin. (2), privitor la limitele generale ale judecătorului-sindic în procedura insolvenţei, dar şi în limitele reglementate de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, referitoare în mod particular la dreptul înscrierii provizorii a creanţelor contestate înscrise în tabelul preliminar.
Pe cale de consecinţă, putem constata, în lipsa unor prevederi contrare, că înscrierea provizorie în tabelul definitiv a creanţelor contestate, înscrise în tabelul preliminar, se poate face doar cu îndeplinirea cumulativă a condiţiilor reglementate de art. 111 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, respectiv (i) soluţionarea tuturor contestaţiilor printr-o singură sentinţă, în cadrul aceluiaşi dosar, şi (ii) pentru unele dintre acele contestaţii să fie necesară administrarea de probe.
[1] Menționăm faptul că asocierea duratei termenului (12 luni) cu calificativul „maxim” a fost ridicată la un standard mai ridicat de aplicabilitate, față de modificarea relativ recentă a textului prin Legea nr. 216/2022, introducându-se instrumente suplimentare de natură a conduce la respectarea acestui termen: „Înainte de expirarea termenului de 12 luni, creditorii, debitorul sau administratorul judiciar va solicita judecătorului-sindic fie aplicarea art. 111 alin. (6), fie prelungirea perioadei de observație pentru motive temeinice. În cazul în care cererea nu este introdusă de administratorul judiciar, creditorii sau debitorul vor putea formula o astfel de cerere”.
[2] M. Pașcanu, Dreptul Falimentar Român, cu legislația teritoriilor alipite, Ed. Cugetarea, București, 1926, p. 12.
[3] Pentru acuratețe, soluționarea contestațiilor la tabelul preliminar este una dintre cauzele care produc efectul definitivării tabelului, cea de-a doua fiind, astfel cum s-a demonstrat supra, finalizarea raportului de evaluare.
[4] Normele de procedură propriu-zisă reglementează modul de judecată a pricinilor civile. A se vedea V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, Drept procesual civil, ed. a II-a, Ed. Național, București, 2018, p. 58.
