Alocuțiunea domnului Traian Briciu la dezbaterile UJ cu tema „Digitalizarea Sistemului Judiciar – Este posibilă implementarea și utilizarea sistemului de videoconferință în sistemul judiciar?”

Av. Antonio Iordan: L-aș ruga pe domnul președinte al UNBR, Traian Briciu, să ne spună dacă, în puțina experiență pe care am avut-o în materia discuțiilor, conferințelor și abordării acestui nou tip de comunicare, a putut să-și facă o opinie a corpului profesional sau dacă a putut să aibă o sinteză a modalității în care corpul profesional al avocaților privește această nouă modalitate de desfășurare a activității, ca să spun așa.

Prof. univ. dr., av. Traian Briciu: Mulțumesc pentru invitația, în primul rând, la această conferință și, în al doilea rând, pentru întrebare. Răspunsul este categoric „Nu”. Din tot ce am ascultat, din tot ce am văzut, pot să spun cu certitudine că acum eu nu știu dacă avocații vor sau nu vor, și în ce măsură vor, și cu ce condiții, și în ce formă doresc videoconferința. Deci, este o discuție pe care putem să o facem, și este bine că o facem,  pentru că nici nu cred eu că vor fi premisele formării unei opinii până ce nu apar toate avantajele și dezavantajele ce trebuie cântărite în această chestiune.

De altfel, aș spune că nici nu s-a discutat suficient de mult această problemă astfel încât un corp profesional, cum este cel al avocaților, care are printre particularități una pe care o prețuiesc foarte mult, îndoiala, să ajungă la concluzia că ceva este bine. Ca să ajungă avocații la concluzia că un lucru este bun trebuie dezbatere multă. Iar ea nu a fost. De abia conferințe de genul ăsta  pun problemele cu adevărat la locul lor. Pentru că sigur, nu poți să-ți formezi opinia pe baza unor simple sloganuri sau îndemnuri. Discuția, ca să se ajungă la o concluzie, dacă este bine sau rău, trebuie făcută așa cum s-a făcut astăzi de către antevorbitorii mei. Dar trebuie să continuie, pentru că ce am făcut noi astăzi a fost numai să arătăm anumite aspecte care fie sunt compatibile, fie sunt incompatibile sau ridică probleme de compatibilitate. Deci, am răspuns că nu avem, însă partea bună este că în profesia de avocat există o dezbatere pe această problemă.

În primul rând este o dezbatere cu privire la digitalizare in genere. Pentru că dl ministru al justiției a vorbit despre videoconferință în principal, a vorbit despre digitalizare. Din punctul ăsta de vedere, există o preocupare și, din punctul ăsta de vedere, există, o simt, o voință, în sensul că profesia de avocat evident este dispusă să meargă pe zona digitalizării. Numai că digitalizarea și videoconferința mi se par două lucruri care se întrepătrund relativ puțin, pe alocuri aș zice chiar deloc.

Digitalizarea înseamnă, într-adevăr, accesul mai facil la informații, accesul la programul ECRIS, posibilitatea transmiterii de documente într-un format electronic și tot ce decurge de aici. Cu siguranță că în privința aceasta profesia de avocat nu cred că are vreo rezervă, și, din punctul ăsta de vedere, sunt oarecum dator să spun că, cel puțin ultima perioadă, sigur că a coincis în mod fericit și cu perioada de mandat pe care am avut-o până acum, ca președinte al UNBR, și Tribunalul București, și Curtea de Apel București au reușit implementarea dosarului electronic, și, așa cum probabil că știți toți, chiar de săptămâna asta, și Înalta Curte de Casație și Justiție a reușit acest lucru, sigur cu o mică întârziere pentru secția de contencios, explicabilă, de altfel. Prin urmare, pe zona asta, cu siguranță că răspunsul este un „Da” hotărât.

Pe zona conferinței există discuții, și dl Iordan, care este moderator, știe foarte bine, de altfel și dl Stănilă, că au fost discuții, inclusiv în Comisia Permanentă, și că există un grup orientat către o astfel de dezvoltare, să zicem, a procedurii, dar la fel de bine știu amândoi că există voci semnificativ de serioase și așezate care atrag atenția că justiția și religia sunt două lucruri în care schimbările presupun pierderi de substanță. Iar ele trebuie să transforme într-o manieră foarte, foarte așezată. Nu este cazul să evoc aici toate argumentele pro și contra, pentru că ele au cam fost dezbătute. Este evident că justiția de la distanță, ca să spunem așa, prezintă avantaje, în special pe zona accesibilității, în sensul că transportul costă mai puțin, transportul nu costă nimic, asta voiam să zic, se fac reduceri semnificative de materiale utilizate, hârtii pentru citații ș.a.m.d. Este clar, aici există un avantaj enorm, banii respectivi putând fi dirijați către lucruri care să producă mai multă substanță.

Însă prezintă și unele dezavantaje, pe care antevorbitorii mei le-au expus, pe zona în care nu sunt clarificate în cadrul profesiei de avocat, dar prezintă, nu o să spun dezavantaje, o să spun a treia categorie, care nu sunt nici avantaje, nici dezavantaje, sunt schimbări. Nu știu dacă sunt bune sau sunt rele, dar eu le-am spus când am avut ocazia dezbaterii. Să știți că justiția de la distanță va presupune, dacă va fi adoptată vreodată la scară largă, nu numai avantaje și dezavantaje generale, ci avantaje și dezavantaje individuale. Foarte puțini s-au gândit, dar cu siguranță că avocații se gândesc la schimbarea structurii formelor de exercitare a profesiei din contextul generalizării unei astfel de proceduri. Le-am spus doar un aspect.

Eu, în principiu, astăzi pledez în București, foarte rar ies din București, pentru că sunt 2 zile în care să fiu indisponibil ș.a.m.d. Dacă voi angaja 3 procese în 3 localități diferite, la Cluj, la Timișoara și la Iași, asta va fi o concurență pentru avocații de acolo. Nu este vorba de mine, Traian Briciu, este vorba de multe societăți din București. Întrebarea este: își asumă o astfel de concurență cineva? Poate că da, poate că nu, dar dacă o face să știe că va fi în momentul în care eu ajung la Iași, la Cluj și la Timișoara, în două ore și fac trei pledoarii la trei Curți de Apel s-ar putea ca costul prestațiilor mele să se reducă suficient de mult încât să fie accesibil. Ceea ce înseamnă că este o concurență foarte mare pe piața avocaturii locale. Repet, am folosit persoana I stilistic. „Eu” poate să însemne orice societate cu vizibilitate suficient de mare la nivel național. Asta este o transformare la care s-au gândit puțini, dar, cu siguranță, că de acum s-ar putea să se gândească și care nu este nici în categoria avantajelor, nici dezavantajelor. Este în categoria avantajelor pentru unii, și a dezavantajelor pentru alții. Nu știm care sunt. Nu este o problemă ce ține de instanță, este o problemă ce ține de viața serviciilor, dar este foarte importantă. Asta este numai una.

Sunt alte aspecte care se schimbă. Suntem deseori obișnuiți să depunem înscrisuri în ședință. Gata, s-a terminat, în cazul acesta nu mai poți să depui înscrisuri în ședință pentru că este extrem de dificil acest lucru, mai ales dacă înscrisurile au un anumit volum. Sigur, asta am văzutc cel puțin la Tribunalul București, a fost reglementată, dar repet a fost reglementată în câteva procese. Nu știu dacă ea va putea fi reglementată într-o manieră satisfăcătoare în zeci de mii de procese. Nu știu cum va fi stăpânit acest sistem. Sigur, vorbim de 10-20 de dosare, poate, pe zi, este posibil ca lucrul să fie stăpânit. În măsura la care trecem la un sistem generalizat cu zeci de mii de procese, lucrul acesta va fi mult, mult mai dificil.

De aceea, mă îndrept spre ideea unei concluzii. Nu o să dau o concluzie din partea profesiei de avocat, pentru că realmente dacă aș face-o, aș face un abuz. Mâine, jumătate dintre avocați mi-ar zice Bravo! și jumătate din avocați mi-ar spune Cine te-a mandatat pe tine să spui că nouă ne place videoconferința? Când noi, de fapt, vrem să simțim temperatura adversarului, să-i simt sudoarea, să-i simt emoția și să-i influențez emoția? Să mă simtă, să-mi simtă câmpul magnetic lângă el. Toate astea o să-mi zică unii avocați. De unde ți-a venit ideea să ni le iei?

De aceea o să zic opinia mea, nu ca Președinte al Uniunii, ci cea de profesor. Din punctul acesta de vedere, nu mai sunt Președintele Uniunii. Din punctul acesta de vedere, să spun că este o veste bună. Procedura suportă foarte, foarte mult. În esență, procesul civil suportă atâtea transformări, mult mai multe decât au fost până în prezent. Un singur lucru el nu îl suportă, acesta nu este în discuție. Ceea ce este de esența procesului este imparțialitatea. De altfel, din imparțialitate, spunea și marele profesor Mogulsky, decurg și celelalte, deoarece contradictorialitatea decurge din imparțialitate. De ce să nu auzi numai opinia unuia? Pentru că te influențează. Chiar și nesesizarea instanței din oficiu și pronunțarea ei asupra numai a ceea ce s-a cerut decurge tot din imparțialitate, pentru că altfel ar însemna că sesizându-te tu ești și reclamant. Cam toate decurg, de fapt din imparțialitate. Și dreptul la apărare, el este făcut ca să mențină imparțialitatea. Deci cam acesta este singurul. Din fericire, videoconferința nu-l afectează pe acesta, iar celelalte par a fi mai curând de natura justiției, nu de esența justiției. Prin urmare, este posibil orice. Singurul lucru care rămâne de văzut este dacă este oportun, iar, din punctul meu de vedere, pentru a nu strica mai mult decât a crea, cred că cel puțin, pentru moment, videoconferința poate fi utilizată și peste limitele stării de urgență, este indubitabil că se poate, dar cu niște severe restricții. Iar printre ele, nu în mod exhaustiv, enumăr câteva care mi se par esențialmente de introdus în ipoteza în care, după perioada pandemiei, după perioada stării de urgență de fapt, să fie avute în vedere și care mi se par a fi condiții esențiale pentru abordarea unui astfel de sistem.

Prima este aceea de a se reveni la sistemul segregării între cercetarea procesului și dezbateri, segregare care a fost prea ușor abandonată prin Legea nr. 310/2018 după ce fusese amânată, este adevărat prin mai multe legi succesive. De ce? Pentru că această segregare este cea care oferă, de fapt, o șansă videoconferinței. Pentru că cercetarea procesului era stabilită în Camera de Consiliu, ori tocmai faptul că Camera de Consiliu era mult mai propice unei videoconferințe. Acolo nu mai aveai nici principiul publicității, deja puteai să discuți de o videoconferință. În timp ce dezbaterile ar fi rămas publice potrivit justiției clasice, în care ai dat de justiția clasică atunci când își arată întregul format de solemnitate, ea se referă, de fapt, la dezbatere, cam asta este ceea ce vede Cetatea. Segregarea asta era esențială pentru a merge pe ideea unei videoconferințe pe care eu o văd ca fiind mai de curând specifică zonei cercetării procesului, și mai puțin dezbaterilor finale. Asta este o condiție.

A doua condiție este consimțământul părților. Fără consimțământul părților va fi un haos complet, dacă va fi încercată să se impună cu titlul general. Și așa cu consimțământul părților este o problemă, fac o paranteză, pentru că foarte multe părți, când văd pe citație că trebuie să vă dați acordul dacă vreți videoconferință, vă spun eu ce se întamplă. Se întâmplă următorul lucru: „și dacă nu-mi dau acordul o să mă duc acolo și o să fiu tratat de genul: Hai spune-ne acum, față în față, ce crezi tu că puteai să nu ne spui în videoconferință?” Și pleci deja cu un handicap moral. Eu pot să vă spun, dar să știți că tot așa se interpretează, în realitate cu oamenii. Dacă mă întreabă instanța Nu-i așa că ești de acord? Eu spun: Nu sunt de acord! Ceea ce înseamnă că mă expun din start unei întrebări: Hai să vedem ce lucru minunat o să spui tu față în față de nu puteai să spui și la televizor? Iar nu mă refer la mine, mă refer la un justițiabil, oarecare. Ceea ce înseamnă, că de fapt, mențiunile astea trebuie făcute altfel. Pe citație să fie trecut: „Sunteți de acord cu: a) videoconferință, b) dezbatere față în față”. Și el bifează care dintre cele două sunt corecte. Orice altă formulă este o inducere oarecum a soluției care va afecta exact elementul de imparțialitate de care spuneam și acela chiar este de esență în justiție. Deci, acordul părților, dar repet obținut într-o formă neinductivă.

Și, în fine, al treilea, este esențial obligatoriu să se producă numai în acele procese în care părțile sunt reprezentate sau asistate de avocat, dar cum acest lucru este relativ greu să știi de la început, de fapt, trebuie extinsă reprezentarea sau asistența judiciară prin avocat la toate procesele, astfel încât, cu mici excepții, cum sunt și în alte țări, această procedură să poată fi implementată. Și vă spun de ce.

Dacă procedura videoconferinței va fi implementată în afara cadrului unui parteneriat între profesiile de magistrat și avocat, situația va scăpa de sub control. Nu aș vrea să se vadă, aici este și o problemă de confidențialitate. Noi, acum, sigur că facem o videoconferință și avem consimțământ, nu suntem într-un act de judecată, dar, într-un act de judecată, confidențialitatea, realmente, a discuțiilor este foarte importantă. Ea nu poate fi realizată de către persoane care nu au depus un jurământ, sau nu poate fi garantată, și nu au un parteneriat, legal vorbind, cu justiția. Pot să apară lucruri pe care n-aș vrea să le descriu, cum ar fi: captarea imaginii magistratului și punerea ei pe Youtube; eventualele greșeli care pot fi făcute. Una este să le faci într-un cadru în care lumea înțelege, alta este ca lucrurile astea să fie exploatate, inclusiv mistificarea imaginii ș.a.m.d., în zone care să ajungă să scape de sub control. De ce spun lucrul ăsta?

Am experiența videoconferințelor poate, culmea, mai mult decât toți cei de aici, poate mai puțin dl Târnăveanu. De ce? Pentru că,  în calitate de arbitru, am participat la multe videoconferințe. În arbitrajul internațional, videoconferința este mult mai prezentă decât în justiție, deci am exersat videoconferința, ca arbitru, într-o poziție de judecător, cu alte cuvinte. Nu identică, dar cu particularități jurisdicționale. Da, dar am o particularitate acolo. Acolo, sedința este întotdeauna secretă, este principiul confidențialității, și știu foarte bine că cei în fața cărora mă expun într-o zonă necontrolabilă din punct de vedere al imaginii sunt oameni cu care am un parteneriat. Adică nu mă aștept ca avocații care pledează arbitrajul internațional, și am avut astfel de experiențe, deci nu mă aștept la așa ceva, la atitudini neloiale. Însă nu pot garanta pentru toți membrii societății. Nu pot să garantez că într-o profesie, și acolo, sigur, cu mecanismele de atragere la răspundere, dacă lucrurile dobândesc derapaje, dar e oricum mult mai circumstanțială, mai verificabilă. Este mult mai clar acoperitoare decât expunerea într-o zonă nedefinită. Pentru că asta este realitatea. Mai spunem: se respectă principiul publicității. Da, sunt de acord, dna Președintă a Curții de Apel București a exprimat foarte bine că se respectă publicitatea. Întrebarea este, limitele publicității dacă se respectă pentru că principiul publicității are și limite. În sala de ședință, principiul publicității se respectă, dar și limitele lui pentru că este sub controlul Președintelui. Poți să filmezi în sala de ședință? Nu. Poți să faci poze? Nu, decât dacă ai aprobarea Președintelui.

În cazul discuțiilor pe platformă cum este acum, de exemplu, nu avem nicio garanție. Sigur, nu este nicio problemă, pentru că ne-am asumat. Întrebarea este: O să-și asume întregul sistem judiciar chestiunea asta? Sau ce efecte va produce asupra încrederii populației în justiție apariția unor derapaje în zona asta?

Toate astea sunt chestiuni care trebuiesc tratate cu mare seriozitate, iar dorința de a progresa în materia justiției trebuie să fie una apropiată cea din materia religiei. Adică, foarte, foarte atent, să nu te atingi de elementele care rup un echilibru care, până la urmă, de dinainte de Iustinian, se păstrează niște forme care, în mare, sunt apropiate. Sunt și diferențe, dar nu unele structurale.

Sigur că am vorbit, ca de fiecare dată, mai mult la conferințe, la procese vorbesc mai puțin, mă ordonez mai bine, dar la conferințe vorbesc mai mult. Știu că nu este neapărat pe plac unei tente vădit progresiste, dar în orice caz vă spun că este mai bine o abordare de genul ăsta decât o abordare ultraprogresistă, care să se lovească de primul stâlp și să rămână lipită de stâlpul respectiv. Într-un fel, am o poziție apropiată cu cea a dlui ministru al justiției, care spune: Da, dar trebuie să identificăm exact care sunt pârghiile. Eu le-am enunțat, nu sunt ușoare. Le spun pentru final, exclusiv pentru cercetarea procesului, cu acordul părților obținute în mod neinductiv și la pachet cu generalizarea obligativității asistenței prin avocat.

* Opinie susținută în cadrul seriei Dezbaterile Universul Juridic: Digitalizarea Sistemului Judiciar – Este posibilă implementarea și utilizarea sistemului de videoconferință în sistemul judiciar?, organizate de Baroul Timiș, Editura Universul Juridic și Wolters Kluwer România.

Parteneri:

Parteneri principali: Noletter și EASYLAW

Partener: Monitor Dosare

Partener instituțional: Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România