Alocuțiunea domnului Cătălin Predoiu la Dezbaterile RRDP: „Justiția azi – între probleme vechi și provocări noi”

Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu: Despre Justiție, în 2020, cu gândul la orizontul 2024

Bună ziua,

Vă mulțumesc pentru invitație și onoarea de a deschide această conferință online având o temă atât de generoasă! Exprim aceste gânduri, care se doresc nu numai o contribuție modestă la o dezbatere provocatoare, ci și un mesaj către magistrații noștri cu ocazia Zilei Justiției.

Salut distinșii participanți, cu toții nume de referință în peisajul juridic și judiciar românesc.

Mă voi referi, în continuare, la tema conferinței, probleme vechi și provocări noi pentru justiție, termen pe care, în sensul acestor scurte note, îl voi folosi mai degrabă cu sensul de sistem judiciar, fără să uit nicio clipă că Justiția, în sensul ei cel mai nobil, înseamnă, după cum spunea Benjamin Israeli, adevărul în acțiune, sau, cum spunea Cicero, coroana glorioasă a virtuții.

Cum bine sugerează titlul conferinței, unele probleme de astăzi ale Justiției sunt în același timp și istorice, cronicizate, sau își au rădăcinile în trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al Justiției noastre și… ale vieții noastre social-politice.

Poate că multe din aceste probleme nu s-ar fi făcut simțite dacă în justiția noastră postdecembristă, deci în sistemul judiciar de după anul 1990, nu s-ar fi început cu proclamarea inamovibilității, ci prealabil acesteia cu proclamarea unei „lustrații” în justiție, în sensul că toți cei care, în 1989, făceau parte simultan atât din justiție în sens larg (judecători, procurori), cât și din Securitate ar fi trebuit să fie „invitați” prin lege să părăsească justiția, opriți să pășească în „Canaanul Justiției”, adică în justiția democratică și independentă organizată după anul 1990.

Exista în anii 1990 un slogan politic la modă, deși fără prea mare efect electoral atunci, „cine a stat 5 ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”, un slogan care spunea colocvial, ca orice slogan politic, faptul că nu poți construi democrație liberală cu politicieni educați în autoritarism de tip bolșevic. Totuși, noi, ca națiune, nu am intuit la timp efectul acestei contradicții și am trecut peste ea prin vot, dar rezultatul s-a văzut în dificultatea cu care am luat startul către o lume a valorilor europene și euroatlantice. Aceste întârzieri se decontează și astăzi, dau doar două exemple: persistența Mecanismului de Cooperare și Verificare și absența din Spațiul Schengen.

Prin urmare, ca și în organizarea politico-administrativă, și în justiție ne-am încumetat la o organizare judiciară bazată (corect) pe inamovibilitatea și independența judecătorului, dar fără o „periere” prealabilă a aparatului judiciar. Faptul e consumat, pensionările au rezolvat problema, însă nu la timp.

Dar câte oare, din vechile probleme ale democrației și justiției noastre nu își au cauza în această eroare comisă din superficialitate, comoditate, complicitate sau constrângeri geopolitice?!

Pe acest fond, marile câștiguri ale Justiției din anii 1990, inamovibilitatea, organizarea judecătorească, noul statut de independență al magistratului, inclusiv ameliorarea condiției financiare a acestuia, toate roadele muncii miniștrilor de Justiție din anii 1990 nu s-au tradus automat și rapid într-un salt spectaculos de calitate în actul de justiție.

Decada 2000-2010 a Justiției noastre a fost temporal aproape egal împărțită în două etape, contradictorii însă din punct de vedere factual.

Decada a început de fapt în anul 1999, odată cu lansarea în dezbatere publică a primelor proiecte de noi coduri, redactate sub „bagheta” ministrului Stoica, sprijinit de un colectiv de tineri juriști talentați, coordonați de profesorul Marian Nicolae, mulți dintre ei fiind și astăzi în Ministerul Justiției piese de bază în aparatul de elaborare a legilor.

Anii 2000-2004 au marcat inițial apogeul autoritarismului ministerial asupra justiției, mai apoi finalul epocii „ministerului atotputernic” și trecerea, prin legile din 2004, la organizarea justiției după model comunitar european, modelul autoguvernării justiției prin Consiliul Superior al Magistraturii, pe scurt, CSM. Legile justiției au fost consecința directă a negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, adoptate în mandatul ministrului Diaconescu, în procesul de pre-aderare. Această metamorfoză formală a avut trei direcții dominante.

Prima a constat în apariția în peisajul judiciar a unui CSM potențat de puteri și atribuții și a reprezentat, aproape simbolic, predarea modelului comunizant și estic de organizarea a justiției către modelul comunitar și european. Responsabilitatea principală a bunului mers al justiției a trecut însă, din acel moment, în principal pe umerii CSM și a corpului de magistrați și tot acolo se află și astăzi, după cum, o spun fără gânduri nerostite, tot acolo trebuie să rămână. Am încă încredere! Fie și pentru că nu există alternativă rațională la acest model. Perfecționări însă, cred că se impun, după cum voi provoca în continuare.

A doua direcție a constituit-o apariția „anticorupției” ca un concept de sine stătător circumscris justiției și ca realitate instituțională prin înființarea, pe modelul Fiscalia General (Spania), Parchetului Național Anticorupție, actuala Direcție Națională Anticorupție. Această creație, tot rodul negocierilor de pre-aderare la Uniunea Europeană, a reprezentat, aproape ironic, parafrazându-l pe Lenin, cu scuzele de rigoare, funia de spânzurătoare pe care partea coruptă a clasei politice și-a vândut-o sieși, în încercarea de a convinge vestul de bunele sale intenții. Nu se știa pe atunci că anticorupția nu crede în lacrimi, nici măcar în lacrimi de președinți. După cum nici „anticorupția” nu bănuia, după 2007, anul aderării, capacitatea inepuizabilă a celor corupți de a se sustrage din „lațul” legii, a se vedea devastarea produsă în legile justiției și codurile penale din anii 2017-2019.

A treia direcție a constituit-o Mecanismul de Cooperare și Verificare, expresia directă a „pariului” pe care Uniunea Europeană l-a făcut pentru România: investim energie, expertiză, bani și măsuri în justiție, iar aceasta va schimba în bine la față societatea românească și va consolida democrația liberală. Sau, formula mai scurtă a pariului: justiția va consolida democrația, democrație prin drept.

Miza istorică a acestui proces ar fi fost și continuă să fie întronarea valorilor liberale și democratice, europene, în întreaga societate românească și cimentarea integrării noastre în Occident. Sau, mai scurt: demnitate, dreptate, prosperitate.

Au urmat ani de tensiuni, încercări, progrese, erori, reușite, dar și recent (2017-2019) de mari dezastre legislative și instituționale auto-provocate, care au arătat că drumul găsit cu multă trudă (doar la un pas de ridicarea MCV în 2012) a fost fragil și pe alocuri reversibil.

Cert este că astăzi ne aflăm, cum bine spune tema conferinței, atât în fața unor probleme vechi, cât și a unor provocări noi.

Quo vadis Justiția?

Un vechi proverb indian spune că prezicerile sunt dificile, mai ales cele despre viitor.

Cred că suntem într-un punct în care, înainte de a ne pune problema unor acțiuni, e înțelept să căutăm cele mai bune întrebări la care să reflectăm. Am să formulez doar câteva dintre cele pe care mi le pun, ca ministru.

Cum rezolvăm diferențele de perspective asupra problemelor justiției care se manifestă chiar în sânul justiției însăși? Avem un CSM divizat cu precizie și paritate aproape perfectă pe falia tuturor problemelor esențiale. Ce ironie, ca tocmai votul ministerial să fie chemat  să strice această paritate și să poată debloca uneori decizii ale CSM care nu mai suportă amânare, de multe ori fiind de ales răul cel mai mic!… Avem, de asemenea, câteva asociații ale magistraților echitabil împărțite, la rândul lor, de-o parte și de alta a aceleiași falii.

Cum prioritizăm problemele justiției noastre, cele care sunt indicate în MCV, sau cele care nu sunt cuprinse în acesta, deși sunt la fel de importante? Le putem aborda pe toate simultan?

Dacă în 2012 am fost la un pas de ridicarea MCV, cât de repede putem să fim din nou în același punct? Cum procedăm dacă Bulgaria își vede ridicat MCV înaintea noastră, nu pentru că ar îndeplini riguros obiectivele, ci în urma unor negocieri politice? Cerem să nu fim decuplați, așa cum au cerut bulgarii în 2012, când noi am fost la un pas de ridicarea MCV?

Ce șanse are ministerul să facă trecute prin Parlament reformele necesare în lunile care urmează? Votul de ieri al Camerei Deputaților privind desființarea SIIJ este un indicator valabil pentru orice reforme sau e un caz special?

Dacă vorbim de forme, punem problema refacerii legilor justiției stricate în multe locuri de o majoritate interesată în acest scop prin modificările din 2017-2019, care au făcut mai mult rău decât bine, sau ne încumetăm la facerea unor noi legi ale justiției, în linie perfectă cu standardele și valorile europene, dar și ținând cont de toate învățămintele pe care trebuie să le tragem din erorile anterioare?

Dacă vorbim de arhitectură instituțională, avem curajul să recunoaștem că astăzi funcționează practic trei „ministere” ale justiției, cel cu acest nume, Ministerul Public și CSM, trei instituții care se ocupă de bunul mers al justiției, trei instituții care își împart puteri, atribuții, bugete și sunt echipate cumulat cu aproape 1.000 de oameni, cu cheltuielile și logistica aferente, având rezultate de care cetățenii încă se plâng?!

Aproximativ 1.000 de oameni în cele „trei ministere”, 15-20 de responsabili de vârf, toți cu statut de demnitari, chiar și membrii magistrați ai CSM (sic!), care se ocupă de gestionarea muncii a aproximativ 6.936 de oameni (judecători și procurori)…  Nu e cam mult la vârf?! În economie, o companie cu 5-10.000 de  angajați are un consiliu de conducere format din nu mai mult de 5-10 oameni… Sigur, nu comparăm mere cu pere, dar știința și practica managementului ne învață lucruri interesante.

Nu „vorbește” prin ea însăși această coincidență aproximativă între numărul posturilor vacante din sistem (cca 1.000 de magistrați) și al celor care se ocupă de funcționarea sistemului?

Este momentul să discutăm despre o debirocratizare a arhitecturii de conducere a sistemului judiciar și să transferăm în jos, la firul ierbii, ceva mai multă putere de decizie, inclusiv prin regândirea duratei mandatelor de conducere?! Ca să nu mai spunem că birocratizarea aduce cu sine în mod natural decuplarea de problemele și soluțiile reale, dar și lipsa de legitimitate și de autoritate, ori, e nevoie de autoritate, pentru a impune rigoare, disciplină, profesionalism… Aceste flori rare nu cresc de la sine, precum floarea de colț, ci se cultivă și se apără de către lideri luminați și dedicați, la fiecare nivel, nu numai sus. Ei trebuie să aibă însă și puteri. Mă refer, desigur, la președinții de instanțe.

Continuând despre arhitectura sistemului, cea mai grea piesă este și trebuie să rămână CSM.

Dar vorbim de un CSM structurat corect ca sarcini sau unul care nu-și poate depăși limitele din cauza propriului mod de organizare?

Un CSM cu activitate permanentă sau periodică, cum e în Olanda și alte țări europene, unde funcționează eficient, de exemplu?

Un CSM care e tentat adesea să conducă operativ indirect Ministerul Public, prin exercitarea cu apetit a atribuțiilor (legale, ce-i drept!) conferite în mandatul ministrului Toader secției de procurori sau un CSM care se limitează la a fi garantul independenței justiției, așa cum spune expres Constituția, care nu plasează Ministerul Public sub autoritatea CSM?

Mai multă sau mai puțină independență operațională managerială a președinților de instanțe în raport de CSM? Mai multă sau mai puțină stabilitate a membrilor CSM în raport de spectrul revocării din funcție?

Mai multă sau mai puțină independență operațională managerială a președinților de instanțe în raport de colegiile de conducere ale acestora? Până unde pot aceste colegii de conducere să blocheze reformele președinților de instanțe?

Bugetele justiției toate la CSM? Cu ce expertiză, cu ce organizare, cu ce garanții de „bună execuție”? Garanții pentru cetățeni, desigur, pentru că e vorba de banii lor.

Și pentru că veni vorba de cetățeni, continuăm să ne facem că nu auzim strigătul după o reală răspundere a magistraților, deopotrivă disciplinară și materială? Rămânem cu „reforma” penibilă operată în 2017-2019, care face din Ministerul de Finanțe o „primadonă” fără voce în acest concert și, în fapt, cu un iluzoriu sistem de răspundere? Lăsăm Inspecția Judiciară să joace în continuare piese de culise, la o simplă tastă pe telefonul președintelui CSM, oricare ar fi el, sau o regândim în cheia unei adevărate independențe față de CSM, bineînțeles și față de Ministerul Justiției?

În final, cum ne vom înțelege cu toții ca să găsim cele mai bune rezolvări ale celor de mai sus, dacă nu respectându-ne mai mult și având mai multă încredere unii în ceilalți?

Opresc aici șirul întrebărilor-teme de reflecție sunt doar câteva, cum spuneam.

În loc de concluzie, anunț doar că aceste întrebări, precum și altele, vor fi lansate de către Ministerul Justiției în curând în dezbatere publică, însoțite de propriile sale soluții propuse și trebuie sa își primească răspunsul prin legile justiției, corpul de magistrați fiind invitat să își spună punctul de vedere asupra lor, în concordanță cu responsabilitatea pe care o are și în acord cu modul de legiferare european, modern, democratic, după consultarea prealabilă a celor care urmează să aplice legea.

Odată cu lansarea întrebărilor de mai sus, doresc să fac și o urare nu numai tradițională, dar și plină de speranță și prietenie, cu ocazia Zilei Justiției: La mulți ani justiției independente din România, cu cele mai bune gânduri pentru toți cei care o servesc!

Vă mulțumesc!

* Opinie susținută în cadrul ediției a II-a a Dezbaterilor RRDP: Justiția azi – între probleme vechi și provocări noi.

* Notă: Din motive tehnice, intervenția a fost doar parțial susținută în cadrul conferinței. Din respect pentru audiență, participanți și organizatori, în conformitate cu angajamentul asumat în conferință de către Ministrul Justiției, Ministerul Justiției a publicat întreg conținutul discursului).

Parteneri principali:

– INDACO

– STOICA & Asociații

– Țuca Zbârcea & Asociații

– CITR

Partener:

– The Department