Afectarea unui echilibru: tratamentul victimelor infracțiunii în concursualismul procedurii de insolvență

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Precizări prealabile

Interferenţa dintre dreptul penal şi procedura insolvenţei a generat interpretări diferite sau chiar contradictorii în nenumărate rânduri, unele dintre acestea fiind rezolvate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursurilor în interesul legii sau al hotărârilor pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În acest sens amintim problema aplicării măsurii preventive prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care presupune interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice şi care bloca, de cele mai multe ori, procedurile de insolvenţă. Înalta Curte a stabilit, prin Decizia RIL nr. 18/2020^[1], că dispunerea unei asemenea măsuri preventive nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului, prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Totodată, Decizia nr. 1/2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept^[2], clarifică aspectul valorificării bunurilor asupra cărora au fost aplicate măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare, în sensul că astfel de măsuri nu împiedică lichidarea şi nici nu sunt de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014.

De reţinut este şi soluţia Curţii Constituţionale de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 91 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, prin care s-a validat prevederea potrivit căreia valorificarea bunurilor în procedura insolvenţei sau a falimentului se va face cu menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse^[3].

Astfel, prezentul studiu va cuprinde două paliere de analiză: pe de-o parte, situaţia în care procesul penal este pendinte, iar procedura insolvenţei este în derulare – situaţie în care statul are o creanţă incertă/eventuală, dar sunt instituite măsuri asigurătorii – şi, pe de altă parte, situaţia în care procesul penal s-a finalizat, iar debitorul aflat în insolvenţă a fost condamnat, fiind determinate/certificate atât creanţele statului, cât şi cele ale părţilor civile.

1.1. Confiscarea şi despăgubirea persoanei vătămate

Confiscarea este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial ce presupune trecerea silită în proprietatea privată a statului a unor bunuri aflate în posesia sau proprietatea făptuitorului^[4]. Măsura îşi găseşte justificarea în starea de pericol pe care ar presupune-o lăsarea în circulaţie a anumitor bunuri ce ar avea vocaţia de a fi folosite în viitor la fapte de acelaşi fel. Totodată, această măsură de siguranţă are şi scopul preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, concretizată în confiscarea produsului infracţiunii. În acest sens, se va aplica confiscarea specială şi vor fi confiscate bunurile produse sau dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, iar, în situaţia în care acestea nu se găsesc, în locul lor se va dispune confiscarea în bani şi bunuri (art. 112 C. pen.).

Mai important, infracţionalitatea orientată spre profit găseşte un răspuns specific din partea legiuitorului, consacrat în Codul penal, la art. 112^1, respectiv prin reglementarea confiscării extinse. Potrivit acestui articol, confiscarea extinsă se dispune dacă instanţa are convingerea că acele bunuri sau valori provin din activităţi infracţionale. Textul a fost introdus prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea şi completarea Codului penal şi a NCP^[5], având în vedere că, prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, România şi-a asumat obligaţia de a transpune în integralitate acquis-ul comunitar, obligaţie care subzistă şi în ceea ce priveşte transpunerea Deciziei-cadru nr. 2005/212/JAI privind confiscarea produselor, instrumentelor şi a altor bunuri aflate în legătură cu criminalitatea.

În esenţă, confiscarea extinsă reprezintă valenţele princi­piului dezvoltat tot la nivel european, anume crime does not pay, conform căruia produsul infracţiunii nu trebuie să rămână în mâinile infractorului pentru a elimina motivaţia economică a infracţionalităţii, fiind considerată o armă importantă în special împotriva criminalităţii organizate^[6].

Decizia-cadru nr. 2005/212/JAI a fost înlocuită de Directiva 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiu­nilor săvârşite în Uniunea Europeană, fiind adus un element de noutate, anume că măsurile de confiscare nu vor fi realizate cu orice preţ, ci acestea vor fi realizate (i) în considerarea drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă [art. 6 alin. (2) din Directiva 2014/42/UE] şi (ii) fără să împiedice victimele să obţină despăgubiri în baza pretenţiilor formulate [art. 8 alin. (10) din aceeaşi Directivă].

Potrivit art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen., sunt supuse confiscării speciale bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia. Pentru a-şi recupera bunurile, persoana vătămată trebuie să se constituie ca parte civilă în procesul penal şi să ceară restituirea bunurilor ori repararea prejudiciului până la începerea cercetării judecătoreşti, această solicitare neputând fi formulată ulterior finalizării procesului penal decât în faţa instanţei civile. Instanţa va constata dacă şi în ce măsură persoana vătămată a formulat o asemenea cerere, iar, în situaţia în care rămân bunuri care nu sunt restituite persoanei vătă­mate ori nu servesc la despăgubirea acesteia, instanţa va dispune confiscarea acestora. Chiar şi în situaţia în care instanţa a dispus confiscarea specială, persoana vătămată are în continuare deschisă calea unei acţiuni în faţa instanţei civile în baza răspunderii civile delictuale, neavând relevanţă faptul că deja s-a dispus confiscarea asupra aceloraşi bunuri^[7]. Sigur, este de evitat o asemenea situaţie, dat fiind că executarea confiscării speciale s-ar putea să lase patrimoniul infractorului golit de bunuri urmăribile, în detrimentul prejudiciului suferit de persoana vătămată, neavând posibili­tatea de a-şi recupera prejudiciul de la autorităţile statului.

Pe cale de consecinţă, desprindem următoa­rele caractere ale acestei măsuri de siguranţă: caracterul coercitiv – scopul confiscării, pentru a nu lăsa în mâinile infractorului produsul infracţiunii, caracterul represiv – bunurile şi banii confiscaţi nu vor mai putea fi utilizaţi de către infractorul condamnat sau de către complicii săi în scopuri infracţionale şi caracterul preventiv – descurajarea rezoluţiei infracţionale.

Analiza este necesară, întrucât dorim să subliniem un aspect esenţial, anume că scopul confiscării nu este, sub nicio formă, aducerea de resurse financiare suplimentare bugetului de stat, ci înlăturarea unei stări de pericol, în virtutea calităţii statului de protector al ordinii sociale, iar, în subsidiar, acordarea de despăgubiri persoanei vătămate. Diferenţa este esenţială, simplificând raţionamentul juridic, astfel cum vom demonstra în continuare.

Concluzia de mai sus îşi găseşte suport argumentativ chiar în cuprinsul art. 112 alin. (1) lit. e), care stabileşte faptul că despăgubirea persoanei vătămate are întâietate în raport cu măsura confiscării, aceasta fiind şi orientarea firească abordată la nivel european^[8].

1.2. Categoriile de creanţe născute ca urmare a săvârşirii infracţiunii

Măsura confiscării speciale are aptitudinea de a interfera cu procedura insolvenţei în momentul în care îmbracă natura juridică de creanţă, fie că bunurile confiscate sunt sume de bani, fie că s-a dispus confiscarea prin echivalent bănesc.

Astfel, arătăm că, în cazul confiscării, nu este vorba întotdeauna despre realizarea unui drept de creanţă al statului împotriva averii debitoarei condamnate penal, pentru că efectul confiscării poate fi chiar preluarea în proprietate de către stat a bunurilor confiscate, deci statul nu mai urmăreşte valorificarea acestor bunuri în patrimoniul debitoarei. În schimb, persoana vătămată care s-a constituit parte civilă va avea întotdeauna doar un drept de creanţă împotriva debitoarei condamnate penal.

În ceea ce priveşte creanţa părţii civile în procesul penal, dispoziţiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 stabilesc că aceasta se înscrie sub condiţie suspensivă în tabelul de creanţe, prin depunerea unei cereri de admitere a creanţei.

În legătură cu creanţa izovărâtă din confiscare, Legea nr. 85/2014 nu conţine niciun fel de norme. Urmând logica aplicabilă în cazul creanţei părţii civile, s-ar putea considera că şi creanţa constând în confiscare ar trebui să fie tratată identic, respectiv să fie înscrisă sub condiţie, depinzând în acelaşi fel de soarta creanţei persoanei vătămate, de soarta procesului penal. Însă, după cum vom demonstra în cele ce urmează, statul-creditor, prin regimul special şi derogatoriu regle­mentat, va putea să ignore insolvenţa şi să îşi execute creanţa, fără a fi necesară înscrierea în tabelul preliminar de creanţe, împiedicând victimele să obţină despugăbirile pretinse.

2. Inechităţi procedurale

Deşi, în aparenţă, asistăm la o confruntare între titularii a două creanţe, care s-ar înscrie sub condiţie suspensivă în tabelul de creanţe până la finalizarea procesului penal, inechi­tăţile apar în momentul în care procesul penal se termină cu o soluţie de condamnare, iar ambele creanţe sunt validate. O asemenea situaţie poate apărea atunci când există mai multe persoane vătămate, din care doar o parte s-au constituit părţi civile, în privinţa celorlalte fiind dispusă confiscarea, ca urmare a constatării faptului că nu s-au constituit părţi civile, ori s-a dispus, chiar şi într-un alt dosar, confiscarea specială sau extinsă.

Ca urmare a definitivării acestor creanţe, cursul firesc în cadrul insolvenţei este să fie alocată unei anumite categorii în tabel, cu consecinţe asupra dreptului de vot şi ordinii de distribuire. Având în vedere titularul creanţei rezultate din confiscarea specială, respectiv statul, aceasta va fi clasificată ca fiind o creanţă bugetară. În schimb, creanţa persoanei vătămate va intra în categoria creanţelor chirografare.

2.1. Temporizarea executării creanţei bugetare: între deziderat şi realitate

În lumina clasificării prezentate anterior, creanţele ar putea fi incluse fie într-un plan de reorganizare, afectate de o schemă de eşalonare sau de hair-cut, în funcţie de posibilităţile de redresare ale companiei debitoare, fie într-un plan de distribuire ca urmare a falimentului. Însă creanţele bugetare rezultate din confiscare reprezintă o categorie specială de creanţe bugetare (denumite ca atare în continuare), alături de creanţele privind amenzile penale, prejudiciile cuvenite statului şi cheltuielile judiciare, astfel cum prevede expres art. 266^1 C. pr. fisc., care se bucură de reguli speciale de executare silită. În acest sens, art. 266^3 alin. (1) C. pr. fisc. prevede în mod expres că: „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind pro­cedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, executarea silită a creanţelor prevăzute la art. 266^1 datorate de debitorii declaraţi insolvenţi se realizează potrivit dispoziţiilor prezentului cod”. Astfel, în această situaţie, procedura individuală de recuperare a creanţei bugetare nu se suspendă conform art. 75 din Legea nr. 85/2014, ci continuă potrivit regulilor speciale. Comu­nicarea somaţiei nu se va mai realiza, având în vedere că titlul executoriu este hotărârea judecătorească deja comunicată persoanei condamnate, iar organul de executare va putea proceda direct la aplicarea măsurilor de executare (poprire, sechestru).

Însă interferenţa dintre cele două domenii de reglementare naşte următoarea întrebare: ar putea fi recunoscută creanţa bugetară specială prin introducerea acesteia în Planul de reorga­nizare a debitoarei şi, astfel, executată de bunăvoie, într-o formă eşalonată?

Practica recentă a Curţii de Apel Bucureşti^[9] oferă un răspuns categoric în această privinţă. În cadrul procedurii de insolvenţă a unui debitor cu perspective reale de redresare şi condamnat pentru infracţiuni din care au rezultat atât confiscări speciale, cât şi creanţe în favoarea persoanelor vătămate cu titlu de reparaţie a prejudiciului, administratorul judiciar a recu­noscut creanţele privind confiscarea specială şi, în logica temporizării executărilor silite într-un cadru comun, concursualist, le-a inclus în Planul de reorganizare într-o formă eşalonată.

Planul de reorganizare, ce prevedea valorifi­carea etapizată a unor active ale debitoarei în vederea acoperirii în mod eşalonat a creanţelor, a fost votat favorabil de Adunarea Creditorilor, inclusiv de titularul creanţei bugetare speciale, şi ulterior confirmat de judecătorul-sindic.

Cu toate acestea, în cursul implementării Planului (elaborat în continuarea unui precedent Regulament de valorificare), creditorul bugetar a formulat o contestaţie împotriva unei măsuri de valorificare a activelor şi distribuţie a sumelor de bani rezultate, solicitând anularea acesteia, reîntoarcerea bunului în patrimoniul debitoarei şi executarea directă a măsurii confiscării speciale. Instanţa de fond a admis contestaţia, iar această soluţie a fost menţinută şi în apel, Curtea motivând astfel: „(…) faptul că regulamentul de valorificare, deşi a fost aprobat de adunarea creditorilor, nu conferă legalitate măsurii de valorificare desfăşurată de administratorul judiciar, întrucât dispoziţiile art. 266^3 sunt de ordine publică, motiv pentru care nu pot fi încălcate prin voinţa creditorilor şi, în consecinţă, a dispus anularea măsurii valorificării activelor debitoarei desfăşurată de administratorul judiciar”. Chiar şi faptul că însuşi creditorul bugetar a votat favorabil Planul de reorganizare nu a avut relevanţă, în baza unui raţionament similar: „Susţinerile administratorului special, potrivit cărora Regulamentul de valorificare a fost aprobat de ANAF – «instituţia bugetară dând astfel posibilitatea debitoarei să achite de bunăvoie sumele stabilite în sarcina sa» – vor fi înlăturate, întrucât adunarea creditorilor nu conferă legalitate măsurii de valorificare desfăşurată de administratorul judi­ciar, asta cu atât mai mult cu cât prevederile art. 266^3 C. pr. fisc. sunt de ordine publică, motiv pentru care nu pot fi încălcate prin voinţa creditorilor”.

Prin urmare, deşi dispoziţiile art. 266^3 C. pr. fisc. sunt cât se poate de clare în privinţa regimului special, derogatoriu în privinţa executării silite, pare că nici executarea de bunăvoie, prevăzută de art. 220 C. pr. fisc., într-o formă care să concilieze cele două interese, nu este posibilă.

Or, după cum am dezvoltat mai sus, din aceeaşi situaţie de fapt – săvârşirea unei infracţiuni – s-au născut mai multe creanţe, atât în favoarea statului, cât şi a persoanei vătămate, iar în acest raport juridic creanţa persoanei vătă­mate ar trebui să fie protejată prin condiţio­narea subsecventă a creanţei bugetare, date fiind scopul şi limitele în care a fost edictată norma de la baza creanţei statului, care este ridicată la nivel de principiu în materia confiscării – dacă (bunurile) nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia.

Dubla condiţionalitate a justificării creanţei statului este elocventă, servind ca scop în interpretarea juridică.

O astfel de interpretare juridică este susţi­nută şi de argumentul compatibilităţii legilor aflate în conflict. Prin Decizia nr. 28 din 16 aprilie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 20 iunie 2018, s-a reţinut că: „Atât Legea insolvenţei, cât şi Codul fiscal conţin dispoziţii cu caracter special, fiecare având însă propriul domeniu de reglementare, dar în condiţiile în care, la procedura colectivă, egalitară şi concursuală a insolvenţei, participă toţi creditorii, inclusiv creditorii bugetari, aceştia trebuie să se supună prevederilor legii insolvenţei în procesul de realizare a creanţei. În aceste condiţii se poate aprecia că în cursul acestei proceduri speciale de insolvenţă nu mai pot fi aplicate, în ceea ce priveşte realizarea creanţelor, dispoziţiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanţelor fiscale, aşa cum este Codul fiscal (…)” – s.n., par. 65, 66.

Procedura insolvenţei este, necontestat, o procedură execuţională, care are caracter concursual, colectiv şi egalitar, însă aceste din urmă caractere nu deţin un regim absolut, existând derogări ce reglementează posibilitatea continuării/ demarării executării silite individuale, cum ar fi cea prevăzută de art. 78 alin. (1) din Legea nr. 85/2014. Cu privire la posibilitatea unui creditor ce deţine o creanţă curentă de mai mult de 60 de zile de a demara executarea silită, astfel cum prevedea iniţial O.U.G. nr. 88/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele: „(…) a admite posibilitatea executării silite conform procedurii de drept comun echiva­lează cu plasarea debitorului în situaţia de imposibilitate de finalizare a procedurii de reorganizare, prin afectarea şanselor de redresare a activităţii economice, în condiţiile acordării permisiunii necontrolate de executare a contului unic de insolvenţă de către creditorii curenţi, executare sustrasă de la controlul judecătorului-sindic şi al administratorului judiciar^[10] ”. Coroborând argumentele prezentate, punând accentul pe caracterul unitar al procedurii de insolvenţă, Înalta Curte a concluzionat în sensul că „executarea silită regle­mentată de art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 este o procedură subsumată procedurii de reorganizare judiciară”, iar „executarea silită” la care făcea referire O.U.G. nr. 88/2018 va fi realizată prin intermediul administratorului judiciar: „În perioada de reorganizare, solicitarea de executare silită a creanţei curente va fi adresată tot administratorului judiciar, care va fi obligat să o soluţioneze, măsura luată cu privire la aceasta putând fi contestată la judecătorul-sindic în condiţiile art. 59 alin. (5)-(7) din Legea nr. 85/2014, pentru identitate de raţiune”^[11].

Prin Legea nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte a fost exclusă posibi­litatea de a recurge la executarea silită în situaţia descrisă anterior. Cu toate acestea, raţionamentul formulat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 17/2020 poate fi aplicat, prin analogie (mutatis mutandis), în cazul executării măsurilor de confiscare. Deşi legislaţia comunitară şi literatura de specialitate se opune categoric iniţierii unor executări individuale în concurs cu insolvenţa, execu­tarea măsurilor de confiscare ar trebui, cel mult, să fie integrată în cadrul procedurii de insol­venţă, sub coordonarea administratorului judiciar, oferind posibilitatea afectării creanţei bugetare speciale inclusiv prin eşalonare/amânare.

În schimb, statul îşi va realiza creanţele în regim prioritar şi derogatoriu chiar şi de la regulile speciale ale procedurii. Prin urmare, subsecvent faptului că victima a fost nevoită să suporte consecinţele săvârşirii infracţiunii, prin această reglementare va suporta şi riscul insolvabilităţii debitorului infractor. Aceasta poate apărea fie anterior deschiderii procedurii insolvenţei, când, de exemplu, este confiscată o sumă de bani sau un bun ce era constituit ca garanţie într-un credit bancar, pierderea garanţiei putând declanşa declararea scadenţei anticipate a creditului şi demararea executării silite generatoare de insolvenţă, fie ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, când creditorul bugetar se va îndestula prioritar, existând posibilitatea să epuizeze valorificarea activelor patrimoniul debitoarei, înlăturând posibilitatea ca victimele infracţiunii să fie îndestulate.

2.2 Valorificarea bunurilor libere de orice sarcini şi măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal

Desigur, inechităţile pot apărea şi anterior dispunerii măsurii confiscării, când organele judiciare (procuror sau judecător de cameră preliminară, în cursul urmăririi penale; instanţa, în cursul judecăţii) pot dispune măsuri asigurătorii, cum ar fi sechestrul, în vederea confiscării. Potrivit art. 249 C. pr. pen., măsurile asigurătorii se dispun „pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune”.

În concurs cu procedura insolvenţei, măsurile asigurătorii au efectul special reglementat de art. 91 din Legea nr. 85/2014. Potrivit alin. (1) al articolului menţionat, regula este că bunurile valorificate în procedura insolvenţei sau a falimentului „sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenţie, sechestre, de orice fel”. Teza finală a alineatului instituie şi o excepţie, anume menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. Astfel, luând în considerare şi Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curţi, măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu vor bloca valorificarea în cadrul insolvenţei, însă vor afecta substanţial preţul cu care vor putea fi valorificate bunurile.

Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că: „Sumele obţinute din valorificarea bunurilor prevăzute la alin. (1) vor fi distribuite conform prevederilor legale, urmând ca diferenţele favorabile după plata onorariilor şi a cheltuielilor de procedură să fie puse la dispoziţia organelor de urmărire penală”. Reglementarea este imprecisă sub aspectul bunurilor la care se referă, având în vedere că măsura asigurătorie din procesul penal nu se radiază prin valorificarea realizată de administratorul/lichidatorul judiciar, ceea ce ar însemna că bunul va putea fi confiscat direct din patrimoniul adjudecatarului la momentul la care se va definitiva confiscarea. Apreciem că alineatul nu se poate referi decât la bunurile sechestrate în vederea confiscării speciale/extinse, însă reţinerea sumelor de bani respective creează alte incertitudini. Pentru claritate, arătăm că alineatul are ca premisă desfăşurarea procesului penal cu procedura insolvenţei în paralel, fiind deja dispuse măsuri asigurătorii în procesul penal, însă fără a fi definitivată măsura confiscării. Astfel, pe de-o parte, am putea înţelege că bunurile intră în proprietatea organelor de urmărire penală, ceea ce ar echivala însă cu o confiscare interzisă chiar de Constituţie, fiindcă nu se pot confisca bunuri fără să fie răsturnată prezumţia dobândirii caracterului licit, instituită de art. 44 alin. (8) din Constituţia României. Pe de altă parte, am putea înţelege că statul, prin organele de urmărire penală, va fi un simplu detentor precar, care, la definitivarea confiscării şi a creanţei părţii civile, va distribui sumele în contul creanţelor născute ca urmare a săvârşirii infracţiunii. Nici această interpretare nu poate fi acceptată în totalitate, având în vedere că ar fi eludată ordinea de distribuire în ceea ce priveşte creanţa părţii civile – iniţial înscrisă sub condiţie suspensivă şi ulterior chirografară.

Teza a II-a a art. 91 alin. (1) din lege a fost supusă unui examen de constituţionalitate, autorul sesizării susţinând că aceasta încalcă art. 44 şi art. 136 alin. (5), prin coroborare cu art. 53 din Constituiţie. Curtea Constituţională a respins excepţia în baza unor considerente cel puţin neconvingătoare, fundamentate de soluţia de respingere a excepţiei de neconstitu­ţionalitate a dispoziţiilor similare ale art. 53 din Legea nr. 85/2006. Or, privind alin. (1) în legătură strânsă cu alin. (3), putem observa că neconstituţionalitatea se poate grefa atât pe încălcarea dreptului la proprietate privată, cât şi pe lipsa de calitate a legii sub aspectul clarităţii şi previzibilităţii.

Este de natura evidenţei că menţinerea măsurii asigurătorii din penal asupra bunurilor debitoarei afectează sever şansele de reuşită ale unei reorganizări, deoarece valorificarea nu se va mai putea face la preţul pieţei, iar creditorii (printre care şi victimele infracţiunii) vor trebui să suporte devalorizarea bunului din cauza scurgerii timpului, cheltuieli mari de conservare ori administrare, concentrate în riscul de a nu le fi satisfăcută integral creanţa.

Prin urmare, observăm că, în cadrul procedurii insolvenţei, disproporţia în raportul de putere dintre creditorul privat şi cel bugetar este amplificată, cel din urmă având la îndemână excepţii favorabile şi reguli derogatorii care să susţină îndestularea creanţei, exact în sensul opus celui propus de Directiva 2014/42/UE, respectiv (i) fără afectarea dreptu­rilor dobândite de terţii de bună-credinţă [art. 6 alin. (2) din Directiva 2014/42/UE] şi (ii) fără să împiedice victimele să obţină despăgubiri în baza pretenţiilor formulate [art. 8 alin. (10) din aceeaşi Directivă]. Interesant de văzut ar fi în ce măsură aceste dispoziţii legale încalcă sau nu art. 6 din CEDO, respectiv protecţia dreptului de proprietate, având în vedere că un drept de creanţă – creanţa persoanei vătămate sau o creanţă garantată cu un bun confiscat/sechestrat – intră sub protecţia dreptului de proprietate în sensul convenţional stabilit de CEDO.

3. Concilierea intereselor prin protecţia justă şi echitabilă a victimelor infracţiunii

Echilibrarea disproporţiei dintre puterile conferite statului şi mijloacele victimei de a-i fi reparat prejudiciul ar putea fi realizată prin obţinerea de daune-interese de la stat, pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială. În Europa, această problemă s-a ridicat încă din a doua jumătate a sec. XX, când, la data de 24 noiembrie 1983, statele membre ale Consiliului Europei au semnat Convenţia privind despăgu­birea victimelor infracţiunilor violente, în care se subliniază necesitatea „unui minim de prevederi legale” în domeniul despăgubirii victimelor infracţiunilor transfrontaliere violente, ai căror autori nu mai sunt găsiţi sau nu au resurse financiare.

Ulterior, prin Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind despăgubirea victimelor infracţionalităţii, s-a impus în sarcina statelor membre obligaţia de a se asigura ca dispoziţiile de drept intern să prevadă existenţa unui sistem de despăgubire a victimelor infracţiunilor intenţionate săvârşite prin violenţă, care să garanteze o despăgubire echitabilă şi corespunzătoare a victimelor, atât pe teritoriile lor respective, cât şi în cazul infracţiunilor transfrontaliere.

Pe teritoriul Uniunii Europene găsim diferite sisteme de compensare a victimelor infracţiunii. De exemplu, în Spania, în cazul în care autorul infracţiunii a fost declarat în stare de „insolvenţă parţială”, statul va achita întregul cuantum al ajuto­rului sau o parte din acesta, iar statul se va subroga în drepturile părţii civile împotriva părţii responsabile civilmente pentru săvârşirea infracţiunii, până la valoarea totală a ajutorului provizoriu sau final care a fost acordat în calitate de victimă sau de beneficiar. În Franţa, există atât Commission d’indemnisation des victimes d’infractions (CIVI), dedicată compensării victimelor infracţiunilor violente (viol, distrugere, tâlhărie etc.), cât şi Service d’Aide au Recouvrement des Victimes d’Infractions (SARVI), serviciu care plăteşte o sumă victimei (a cărei valoare depinde de nivelul sentinţei pronunţate) şi care recuperează sumele datorate de la persoana condamnată.

În România, acordarea compensaţiilor se face în condiţiile Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii şi protecţiei victimelor infracţiunilor. În condiţiile acestei legi, persoanele care au fost victimele unor infracţiuni prevăzute la art. 21 alin. (1) lit. a) – infracţiuni împotriva persoanei, o infracţiune de terorism sau orice altă infracţiune intenţionată comisă cu violenţă – sau soţul, copiii şi persoanele aflate în întreţinerea persoanelor decedate prin săvârşirea infracţiunilor prevăzute la alin. (1) pot obţine despăgubiri pentru prejudicii materiale în limita unei sume echivalente cu 10 salarii de bază minime brute pe ţară stabilite pentru anul în care victima a formulat cererea de compensaţie financiară.

De reţinut este şi faptul că, prin Legea nr. 230/2022 privind modificarea şi comple­tarea Legii nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (…), s-a introdus posibilitatea ca victimele să obţină despăgubiri, fără o anumită limită pentru prejudiciile morale şi cele materiale rezultate din distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunurilor victimei ori din deposedarea acesteia prin săvârşirea infracţiunii^[12].

Prin urmare, observăm că există resorturi prin care victima să îşi poată recupera prejudiciul de la stat, însă aceasta se face pentru o categorie limitată de infracţiuni, cu respectarea unor condiţii stricte – de exemplu, dacă victima a sesizat organele de urmărire penală în termen de 60 de zile de la data săvârşirii infracţiunii sau dacă victima nu a fost condamnată definitiv pentru una dintre infracţiunile de la art. 21 alin. (1)^[13].

4. Concluzii

Chiar dacă există reglementări pentru a nu lăsa victima unei infracţiuni să suporte în exclusivitate prejudiciul, acestea rezolvă doar conflictul juridic dintre victimă şi infractor, pe când problema descrisă mai sus evocă un conflict latent între creditorul privat şi stat, a cărui rezolvare nu se găseşte în mecanismele naţionale de compensare a victimelor.

Cel mai adesea, în cazurile complexe de insolvenţă în care există şi condamnări penale, pe poziţia adversă perdantă se va afla o per­soană juridică ce nu ar putea apela la preve­derile Legii nr. 211/2004, astfel că va suporta atât prejudiciul cauzat de infracţiune, cât şi starea de insolvenţă provocată ori amplificată de acţiunile creditorului bugetar.

Într-adevăr, există şi interesul statului de a se proteja de insolvenţele frauduloase, însă aceasta nu ar trebui să se facă cu preţul afectării creditorilor privaţi, de bună-credinţă (într-un mod ce poate reprezenta mai degrabă o inge­rinţă în dreptul de proprietate privată), ci într-un mod onest, echilibrat, în acord cu prevederile constituţionale, orientările stabilite de CEDO şi principiile dreptului european în materie de insolvenţă şi confiscare.

Prin urmare, apreciem că ar trebui regândite atât dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a II-a şi alin. (3) din Legea nr. 85/2014, cât şi prevederile cuprinse în art. 266^1 şi urm. C. pr. fisc., pentru a reechilibra poziţiile de putere ale intereselor aflate în joc prin crearea unei previzibilităţi pentru creditorul privat, maximi­zarea şanselor de acoperire a tuturor creanţelor şi înlăturarea tuturor consecinţelor injuste, produse ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni.

---