Adoptarea şi transpunerea directivei privind cadrele de restructurare – repetiția unor compromisuri acceptate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

6. Directiva privind cadrele de restructurare – un nou început

În mod cert, Directiva privind cadrele de restructurare a venit cu multe concepții și mentalități noi.

Dezbaterile intense care au avut loc vizează anumite pro­bleme față de care Statele Membre au acceptat compromisuri. Este adevărat faptul că s‑a început cu nevoia de uniformizare a sistemelor legislative naționale și s‑a ajuns la permisiunea implementării unor soluții diferite, însă dezbaterile au demonstrat faptul că nu există o soluție universală. Poate, mai mult decât atât, chiar dacă o astfel de soluție universală ar fi disponibilă, aceasta ar fi departe de a fi acceptată ca „soluție”, atunci când este oferită ca atare.

Accentuând în privința evoluției surprinzătoare a Directivei, prof. Cristoph G. Paulus a concluzionat astfel: „Directiva permite Statelor Membre să rămână consecvente față de particularitățile sistemelor proprii […] Există îngrijorarea că ceea ce s‑a dorit a fi inițial o idee excelentă de armonizare s‑a transformat într‑o pluralitate de posibilități […] Cu toate acestea, există speranța că măsurile conținute de Directivă își vor demonstra pe deplin potențialul, în beneficiul debitorilor, în cadrul Uniunii Europene. Având în vedere faptul că au trecut mai mult de 20 de ani de când Comisia s‑a aplecat asupra acestui domeniu al dreptului, este minunat și lăudabil cât de mult s‑a realizat și cât de mult s‑a dezvoltat această latură”^[26].

Un alt element având un impact major în momentul transpunerii Directivei este cel derivat din costul finanțării, prin raportare la percepția actorilor implicați în fenomenul restructurărilor.

Simplificând complicate teorii economice, rezultanta este nivelul de încredere. Cu alte cuvinte, ceea ce se consideră a fi un fenomen previzibil și cert ar trebui să fie în controlul celor care acordă și gestionează finanțarea. Fiecare structură nou creată, și care reflectă reticențe în evoluția ulterioară, generează – cel puțin la început – o reacție de neîncredere, cu efect direct în costul finanțării.

La nivelul dinamicii construcțiilor economice, elementul „încredere” a fost analizat, sub efectul avers‑revers, astfel:

„Costul general al finanțării este redus atunci când creditorilor li se acordă posibilitatea de a controla comportamentul debitorilor, comparativ cu situațiile în care sistemul de drept le oferă o protecție economică a intereselor prin intermediul garanțiilor în insolvență”^[27].

„Dacă sistemul este construit de o manieră care să permită prea simplu o «imunitate» creditorilor, costul finanțării pare a fi prea ridicat în opinia debitorilor înșiși, care și‑ar asuma astfel riscul ca activele să fie risipite la primele semne de dificultate financiară, demonstrând, în consecință, o lipsă de responsabilizare în a accepta propria vină”^[28].

Pe de altă parte, evoluția Directivei a condus la traversarea liniei procedurilor formale de insolvență, regândind complet structura contractuală a unei negocieri între creditori și debitorul lor, în sensul său clasic.

Este adevărat că specificul negocierilor se regăsește pe tărâm contractual, unde libertatea de a accepta sau de a refuza este esența dreptului. Apariția conceptului de “cram‑down” (impunerea unui plan de restructurare) în acest teritoriu al libertății de negociere bulversează complet reperele tradiționale ale dreptului clasic, rupând linia de echilibru.

Sunt greu de armonizat concepte antagonice. De asemenea, este și mai greu de acceptat faptul că o astfel de încercare de armonizare se face în scopul de a crea un nivel solid de încredere între creditorii astfel „negociați” și debitorul care, în final, „a impus”.

Tocmai de aceea, printre criticile adresate formei finale sub care a fost adoptată Directiva sunt și cele privind rezultanta atipică a încercării de armonizare a două lumi complet diferite: „Frenezia legislativă a creat o normă a restructurării și insol­venței, o zonă juridică căreia îi lipsesc bazele fundamentale, cu linii clare între procedurile de insolvență și restructurare […] Orice soluție care trece peste linia comună impune un acord între debitor și (cei mai mulți dintre) creditori. O astfel de soluție este, întotdeauna, una contractuală și, în consecință, orice cadru legal în susținerea acestor acorduri ar trebui să fie bazat pe contracte și pe principiile legislației societare, iar nu pe cele ale legislației insolvenței”^[29].

7. Proiectul de lege vizând transpunerea Directivei privind cadrele de restructurare – probleme noi și vechi

Importanța acestei Directive este una covârșitoare, dat fiind faptul că, în general, „directivele sunt extrem de utile atunci când scopul urmărit este armonizarea legislațiilor [Statelor Membre ale Uniunii Europene] într‑un anumit domeniu sau introducerea unor reforme legislative complexe”^[30], cum este cazul cadrelor de restructurare preventivă. Prin transpunerea oricărei directive, statul beneficiază de „o marjă de apreciere cu privire la modul de punere în aplicare”^[31] a acesteia, dar acest lucru nu înseamnă că „directivele sunt vagi”^[32], deoarece „rezultatele pe care trebuie să le atingă statele membre sunt stabilite în cele mai mici detalii”^[33]. Neluarea în considerare a acestor detalii conduce, în mod implicit, la situația potrivit căreia Statele Membre sunt răspunzătoare pentru un eventual prejudiciu cauzat prin netranspunerea corectă și completă a unei directive^[34].

Este în afara oricărei îndoieli faptul că absența unei com­plete armonizări a cadrelor de restructurare preventivă prin inter­mediul Directivei lasă posibilitatea Statelor Membre, trecând peste riscul evident de forum‑shopping, de a adapta legislația Uniunii Europene la condițiile, realitățile și particu­laritățile naționale. Cu toate acestea, „Eficiența economică a legislației insolvenței depinde de condițiile economice și caracteristicile piețelor financiare din fiecare țară, precum și de cât de sofisticate sunt instituțiile și actorii implicați în restructurarea afacerilor viabile”^[35].

Procedurile de restructurare propuse de proiectul legislativ de transpunere^[36] a Directivei sunt, în mod cert, atractive, flexibile, conferind curaj debitorului să le aplice. Analizând instrumentele create prin aceste proceduri de restructurare, rezultă că debitorul chiar se poate restructura, și are toate șansele să o facă. Problema rămâne cea a accesului la astfel de cadre de restructurare, pentru acei debitori care ar încerca să le utilizeze de o manieră injustă. Problema nu este însă nouă: pe de o parte, aceasta este o problemă intens dezbătută la nivelul Statelor Membre, pe de altă parte, istoricul legislativ al insolvențelor din România a mai semnalat situații de dezechilibru la nivelul utilizării oneste a procedurilor de insolvență.

Soluția este cea a existenței unor „puncte de control”, suficient de eficiente la nivelul activării lor, stabilite la un moment incipient în derularea procedurilor, astfel încât cadrele de restructurare să rămână în echilibru.

Restructurarea merită această șansă.