Actul juridic dedus judecății. Desființarea unui contract și ilicitul contractual (CPC, NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1666/2016

CPC:  art. 942, art. 969; NCC:  art. 1020,  art. 1021; NCPC: art. 98, art. 274, art. 312; Legea nr. 71/2011: art. 102; Legea nr. 50/1991: art. 24 alin. (1), art. 26 alin. (1)

Conform motivului 4 de recurs, hotărârea pronunțată în fond de instanța de apel este nelegală și netemeinică întrucât instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit al actului juridic dedus judecății, fiind dată cu aplicarea greșită a legii în raport de probatoriul administrat în cauza precum și în raport de temeiul de drept material aplicabil, (art. 304 pct. 8 – 9 C. proc. civ.).

Prin acest motiv de recurs, recurenta a criticat soluția instanței de fond sub aspectul interpretării greșite a actului dedus judecații și al aplicării greșite a legii, urmare reținerii unei stări de fapt eronate.

Găsind fondate criticile subsumate motivului 4 de recurs, Înalta Curte reține că, la data de 11 ianuarie 2010 între reclamantă, în calitate de prestator, și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul nr. 010 având ca obiect lucrări de dezafectare structuri metalice, recuperarea și valorificarea materialelor feroase și neferoase rezultate în urma procesului de dezafectare a obiectivului „combinat D.” proprietate a SC B. SRL – pct. 21 din contract.

Potrivit clauzei 5.1 contractul intră în vigoare la data semnării și încheierii procesului-verbal de predare-primire a amplasamentului și înmânării autorizației de demolare și a celorlalte autorizații.

Prin contract (clauzele nr. 6.1 – 6.14) prestatorul s-a obligat să execute în întregime și să predea beneficiarului lucrările ce fac obiectul contractului, specificate în anexă, să execute toate lucrările de calitate corespunzătoare și să remedieze orice deficiență ori abateri, să garanteze că la data recepției la terminarea lucrărilor, lucrările executate au calitate și sunt în concordanță cu reglementările în vigoare etc. Beneficiarul s-a obligat să pună la dispoziția prestatorului documentația tehnică necesară execuției lucrărilor, autorizația de demolare și să întocmească procesul-verbal de predare a amplasamentului, să vireze prestatorului contravaloarea lucrărilor de demolare în vederea recuperării spre valorificare a materialelor feroase și neferoase, să controleze pe parcursul execuției calitatea lucrărilor și să confirme cantitățile executate pe stadii fizice în vederea decontării periodice a lucrărilor executate etc. (clauzele 6.15 – 6.22 din contract).

Prin actul adițional, încheiat la doar o zi distanță față de data semnării contractului, respectiv la data de 12 ianuarie 2010, pârâta s-a obligat să vândă întreaga cantitate de deșeuri feroase și neferoase de pe platforma D. provenite din bunurile cuprinse în procesul-verbal de predare-primire încheiat pe 30 decembrie 2009, actul de adjudecare din 30 decembrie 2010 și procesul-verbal de licitație din 7 iulie 2010 încheiat între C. SA și B. SRL către reclamantă. Totodată, s-a convenit că pârâta nu are dreptul să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru deșeurile feroase și neferoase provenite de pe platforma C. cu o altă societate.

În cuprinsul actului adițional, încheiat la doar o zi distanță față de data semnării contractului, părțile au convenit că în cazul nerespectării acestor obligații pârâta va despăgubi reclamanta cu suma de 1.000.000 dolari SUA la care se adaugă TVA.

Potrivit dispozițiilor art. 942 C. civ. de la 1864 (ce este aplicabil în cauză în raport de dispozițiile art. 102 din Legea nr. 71/2011), contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic. Potrivit dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864 convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ele putând fi revocate prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege („pacta sunt servanda”). Forța obligatorie a contractului se impune atât cocontractanților, cât și judecătorului. Între părți forța obligatorie constă în aceea că părțile sunt ținute să execute întocmai, una față de cealaltă, obligațiile asumate, contractul nu poate fi revocat prin voința uneia dintre părți; obligațiile contractuale trebuie executate întotdeauna cu bună-credință.

Actul juridic încheiat între părți la data de 11 ianuarie 2010, astfel cum a fost completat cu actul adițional (intitulat anexă) din data de 12 ianuarie 2010 este un contract sinalagmatic, fiecare parte având dublă calitate, de creditor și debitor. Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice este caracterul reciproc și interdependent al obligațiilor asumate de părți. Având în vedere această trăsătură specifică, în cazul în care una din părțile contractului sinalagmatic refuză executarea prestației promise, cealaltă parte poate invoca excepția de neexecutare a contractului, poate cere executarea silită a acestuia și, după caz, despăgubiri, ori poate pretinde rezoluțiunea contractului.

Potrivit dispozițiilor art. 1020 C. civ. „Condiția rezolutorie este subînțeleasă totdeauna în contractele sinalagmatice, în cazul când una din părți nu îndeplinește angajamentul său”, iar potrivit dispozițiilor art. 1021 din C. civ. în acest caz contractul nu este desființat de drept, partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat având alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Desființarea trebuie să se ceară înaintea justiției, care, după circumstanțe, poate acorda un termen părții acționate.

În speță, pretențiile reclamantei de restituire a sumei de 74.216,31 lei, achitate cu titlu de avans, reprezintă o repunere în situația anterioară încheierii contractului, fapt care presupune în prealabil desființarea contractului pe calea rezoluțiunii ori a anulării. Reclamanta nu a solicitat însă nici rezoluțiunea, nici anularea convenției, astfel că, în lipsa acestei cereri, contractul este în vigoare, părțile neputând cere direct repunerea în situația anterioară.

Totodată, părțile nu au prevăzut în contract niciun pact comisoriu expres, prin care rezoluțiunea să opereze de drept, fără intervenția instanței.

Or, atâta vreme cât contractul încheiat între părți nu a fost desființat – conform unui pact comisoriu expres ori printr-o hotărâre judecătorească – își produce efectele și partea care pretinde că și-a executat integral sau parțial obligațiile nu este îndrituită la restituirea acestora.

În consecință, reclamanta nu este îndrituită la restituirea avansului de 74.216,31 lei.

Cât privește cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 1.000.000 dolari SUA plus TVA este nefondată. Reclamanta nu a făcut dovada încălcării de către pârâtă a obligațiilor prevăzute de art. I și II din anexa nr. 1 din 12 ianuarie 2010 la contract, nedepunând la dosar niciun înscris din care să rezulte faptul că pârâta a încălcat obligația de a vinde întreaga cantitate de deșeuri de pe platforma C. D. către reclamantă și obligația de a nu încheia contracte de vânzare-cumpărare cu alte societăți. Din extrasele de carte funciară depuse la dosar de reclamantă rezultă că proprietar al imobilelor este pârâta. Reclamanta a depus la dosar (dosar de fond) un contract de vânzare-cumpărare creanțe încheiat între pârâtă și un terț, însă din cuprinsul acestuia nu rezultă că creanța cumpărată este în legătură cu contractul încheiat între părți, creanța fiind vândută de un terț către pârâtă ulterior încheierii contractului, la data de 17 martie 2012.

În datele din arhiva electronică de garanții mobiliare, sunt menționați creditori și debitori care sunt terți față de părțile din prezenta cauză. Reclamanta a depus o plângere penală, însă nu a făcut dovada soluționării definitive a acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că pârâta a obținut autorizația de demolare la data de 4 martie 2011, în condițiile în care a solicitat Primăriei D. eliberarea autorizației de demolare încă de la data de 15 septembrie 2010. (dosar Tribunal). Acțiunea reclamantei a fost formulată la data de 17 decembrie 2010, deci anterior obținerii autorizației de demolare și ulterior demersului pârâtei de sesizare a autorității competente cu emiterea autorizației de demolare.

Pretinzând dezasamblarea și demolarea obiectivului fără a avea autorizația necesară în acest sens, rezultă că activitatea reclamantei viza altceva decât respectarea prevederilor contractuale. Prin adresele din 6 aprilie 2010, din 12 aprilie 2010, din 19 aprilie 2010, din 27 aprilie 2010, din 5 mai 2010 și din 25 mai 2010, în considerarea dispozițiilor contractuale și legale, pârâta a solicitat reclamantei să sisteze activitatea până la obținerea autorizației de demolare și a celorlalte autorizații necesare derulării contractului întrucât reclamanta proceda la demolarea construcțiilor (halelor) fără a fi autorizată în acest sens. Potrivit art. 24 alin. (1) și art. 26 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 constituie infracțiune sau contravenție orice desființare de construcții fără autorizație.

Mai mult decât atât, instanța de apel ignoră efectele unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care a statuat asupra relațiilor litigioase dintre părți și încalcă autoritatea de lucru judecat. Prin Sentința comercială nr. 16501 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a VI-a în dosarul nr. x/3/2010, s-a dispus respingerea cererii formulate de reclamanta SC A. SRL, care avut ca obiect obligarea pârâtei la executarea contractului din 11 ianuarie 2010. Sentința a fost menținută prin Decizia civilă nr. 141 din 23 martie 2012 pronunțată de Curtea de apel București, precum și prin Decizia civilă nr. 502 din 12 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. (dosarul tribunalului).

Având în vedere considerentele hotărârilor precitate, este evident că instanța de apel nu a avut în vedere că se statuase definitiv și irevocabil că: „în lipsa autorizației de demolare, contractul nu a intrat în vigoare”, conform considerentelor din Sentința comercială nr. 16501 din 21 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a VI-a în dosarul nr. x/3/2010.

Dar chiar și în lipsa efectelor acestei sentințe, doar prin lecturarea dispozițiilor contractuale, se putea lesne observa că el nu intra în vigoare decât de la data: „înmânării autorizației de demolare” (art. 5.1 din contractul părților – dosar tribunal). Practic, la data formulării acțiunii, contractul nu intrase în vigoare, autorizația de demolare fiind obținută pe parcursul prezentului litigiu.

Instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare în ceea ce privește pretinsul „ilicit contractual”, întrucât noțiunea de faptă ilicită cuprinde o abatere de la normele legale, caracterul ilicit stabilindu-se în legătură nemijlocită cu o dispoziție cuprinsă într-o norma juridică, confundând faptul ilicit cu prejudiciul. Așadar, pentru a vorbi despre un comportament ilicit, acesta trebuie să încalce o normă juridică, ilicitul fiind stipulat de un text de lege, nefiind lăsat la aprecierea subiectivă a unei persoane sau a alteia. Mai mult, instanța de apel se transformă efectiv în apărătorul reclamantei, întrucât în baza unor „prezumții simple permise de dreptul comercial”, dar fără să fi fost învestită în acest sens (nici măcar precizate de reclamanta printr-un act de procedura) instanța procedează la interpretarea clauzelor contractuale, fără să ia în considerare că reclamanta este aceea care nu a înțeles să respecte obligațiile contractuale. Activitatea acesteia de dezasamblare și demolare a obiectivului fără a avea autorizația necesară în acest sens este cea care constituie o încălcare a contractului și a normelor deja enunțate prevăzute de Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții.

În concluzie, în lipsa culpei în îndeplinirea obligațiilor contractuale, reclamanta nu avea temei nici contractual și nici legal pentru sumele de bani acordate de către instanța de apel.

Cât privește primele trei motive de recurs, ele sunt apreciate de către Înalta Curte de Casație și Justiție ca fiind nefondate.

Instanța a respins corect excepția nulității actelor procedurale invocate prin întâmpinare de intimată și susținută oral la termenul din 28 aprilie 2015, prin încheierea din 28 aprilie 2015 privitor la termenul de judecată de la 27 ianuarie 2015. La acea dată s-a făcut corect aplicarea art. 98 C. proc. civ. întrucât acela era sediul indicat de chiar partea a fi interesată a fi citată prin notele depuse la data de 8 august 2014.

În consecință, recurenta nu face decât să invoce propria culpă, anume aceea de nu fi comunicat instanței de apel, în termenul procedural, alegerea unui domiciliu procesual sau o eventuală schimbare a sediului social, desigur împreună cu solicitarea expresă ca actele de procedură viitoare să fie efectuate la noua adresă.

Devine de prisos analiza oricăror argumente invocate de recurentă și întemeiate pe această apărare.

Nefondată este și critica privitoare la nemotivarea hotărârii recurate. Chiar dacă instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor părților, din considerentele hotărârii se deprind temeiurile de fapt și de drept și este posibilă efectuarea controlului de legalitate în recurs, fapt ce rezultă din chiar cele ce preced.

În concluzie, răspunzând prin acest considerent comun atât susținerilor pârâtei, cât și apărărilor intimatei, pentru toate argumentele și temeiurile de drept reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 1718 din 27 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În consecință, se va modifica decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3773 din 7 august 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2010, urmând a fi menținută sentința apelată.

Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și înscrisurile depuse de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga intimata-reclamantă SC A. SRL la plata sumei de 22.682 lei cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în recurs, către recurenta-pârâtă SC B. SRL.

Sursa informației: www.scj.ro.