Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării. Dreptul la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie (NCPC, VCC)

10 sept. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 218

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1020/2019

NCPC: art. 486 alin. (1) lit. d), art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1), VCC: art. 1364, art. 1368

Conferintele Video Universul Juridic

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Motivul de recurs ce vizează greșita aplicare a prevederilor art. 1368 din vechiul C. civ. și, respectiv, a art. 21 din Decretul nr. 167/1958 este întemeiat.

Conform art. 1368 teza întâi din vechiul C. civ.:

„Acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării este reală”.

De asemenea, art. 21 din Decretul nr. 167/1958 statuează:

„Dispozițiile Decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie”.

Înalta Curte constată că, prin cererea dedusă judecății, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. și repunerea părților în situația anterioară.

Conform dispozițiilor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C., transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a prețului, dată la care se vor întocmi și formalitățile de intabularea imobilului pe numele cumpărătorului, prin grija vânzătorului.

Raportat la aceste dispoziții contractuale, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că actul juridic este afectat de un termen suspensiv.

Termenul este evenimentul viitor și sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații, în timp ce condiția este evenimentul viitor și nesigur că se va produce, de care depinde însăși existența raportului juridic obligațional.

Deși în materia contractului de vânzare-cumpărare operează principiul transmiterii imediate a dreptului de proprietate din momentul încheierii actului juridic, părțile pot amâna transferul acestui drept până la împlinirea unui termen suspensiv sau până la realizarea unei condiții suspensive.

Având în vedere prevederea contractuală mai sus menționată, prin care părțile au stabilit că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a prețului, eveniment viitor și nesigur, reiese că analiza urmează a se face din perspectiva obligației afectate de această modalitate.

Mai mult decât atât, cum prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. nu a operat transferul dreptului de proprietate, nu poate fi reținut caracterul real al acțiunii deduse judecății și, pe cale de consecință, nici aplicabilitatea dispozițiilor art. 1368 din vechiul C. civ. și nici a art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Cum acțiunea ce face obiectul cauzei are caracterul unei acțiuni personale, analiza prescripției dreptului material la acțiune urmează a fi efectuată de către instanța de apel din perspectiva dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Argumentul recurentei-pârâte privind natura actului juridic, stabilită cu putere de lucru judecat prin Sentința civilă nr. 1956 din 09 noiembrie 2011, rămasă definitivă prin Decizia nr. 345/A din 11 octombrie 2012, în sensul că actul juridic dedus judecății este o promisiune bilaterală de vânzare și nu un contract de vânzare-cumpărare, nu poate fi reținut.

În mod legal instanța de apel a constatat că din conținutul acestor hotărâri judecătorești nu reiese, cu putere de lucru judecat, că actul are natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare.

De asemenea, aspectele ce vizează o eventuală întrerupere a cursului prescripției, invocată de către reclamant, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, întrucât nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte fiind învestită exclusiv cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Motivul de recurs ce vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1364 din vechiul C. civ., precum și a art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în raport de care, soluția aplicării sancțiunii prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce o privește pe pârâtă, este nelegală, nu poate fi reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 1364 din vechiul C. civ.:

„Dacă cumpărătorul este tulburat, sau are cuvânt de a se teme că ar fi tulburat prin vreo acțiune, sau ipotecară sau de revendicare, el poate suspenda plata prețului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune, afară numai dacă se va fi stipulat ca plata să se facă chiar de ar urma tulburarea”.

Totodată, art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, invocat de către recurentă, statuează:

„Dreptul la acțiune, avînd un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.

Raportat la această din urmă dispoziție legală, prescripția poate fi definită ca fiind stingerea dreptului la acțiune neexercitat în termenul de prevăzut de lege.

În consecință, acțiunea intentată de reclamant ulterior împlinirii termenului de prescripție extinctivă, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce reprezintă practic refuzul concursului forței de constrângere a statului, solicitat de titularul dreptului subiectiv.

Totodată, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

„Prescripția începe să curgă de la data cînd se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”.

În speță, termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii evicțiunii.

Înalta Curte constată că prin Decizia civilă nr. 155R din 17 martie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală în Dosarul nr. x/2007, instanța a luat act de tranzacția intervenită între S.C. B. S.R.L. și D., fiind recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului D. asupra apartamentului nr. x, asupra suprafeței de 79,03 mp teren și asupra unei cote indivize de 20,2% din părțile de folosință comună ale imobilului situat în Șos. x, București.

Așadar, dreptul recurentei-pârâte de a solicita despăgubiri pentru evicțiune s-a născut la data pronunțării acestei hotărâri, respectiv 17 martie 2009.

Reiese, deci, că la momentul formulării cererii reconvenționale, respectiv 09 decembrie 2015, termenul general de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 se împlinise și că instanța de apel, în mod legal, a reținut că a intervenit prescripția dreptului de a cere despăgubiri pentru evicțiune, în ceea ce o privește pe pârâtă.

Nu poate fi reținut argumentul recurentei-pârâte în sensul că suspendarea plății prețului începând cu data de 30 aprilie 2003, moment la care trebuia efectuată plata ultimei rate, în temeiul dispozițiilor art. 1364 din vechiul C. civ., reprezintă o exercitare a dreptului de a obține despăgubiri pentru evicțiune în termenul general de prescripție.

Art. 1364 din vechiul C. civ. reprezintă o transpunere, în materia vânzării, a excepției de neexecutare a contractului, din această perspectivă fiind analizată constituționalitatea acestei prevederi prin Decizia nr. 668/2008 din 12 iunie 2008 de către Curtea Constituțională, decizie la care recurenta face trimitere.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 46A/2018 din 19 ianuarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa în parte decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A., fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

Sursa informației: www.scj.ro.

Acțiunea vânzătorului pentru rezoluțiunea vânzării. Dreptul la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie (NCPC, VCC) was last modified: septembrie 8th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter