Acţiunea, inacţiunea și legătura de cauzalitate în cazul inteligenţei artificiale

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Scurtă prezentare a Inteligenței Artificiale (I.A.)

La ora actuală, nu există în literatura de specialitate o definiție general acceptată a inteligenței artificiale^[1]. Motivele sunt numeroase. Pe de o parte, dacă a defini ce înseamnă artificial este relativ simplu, a defini conceptul de inteligență este un demers complicat. Pe de altă parte, definițiile rigide nu sunt adecvate unui câmp care avansează constant. O definiție dată în 1956 nu s-ar mai fi aplicat și tehnologiei expert system care a apărut ulterior. Similar, chiar dacă s-ar reuși astăzi o definiție care să includă toată tehnologia inteligenței artificiale, ea ar risca să excludă tehnologii viitoare pe care altminteri le-am califica drept I.A., la nivel intuitiv. Un astfel de exemplu ar putea să îl constituie o tehnologie care să emuleze întru totul un creier: „whole brain emulation”^[2].

Unii specialiști au afirmat că: „în mod interesant, lipsa unei definiții precise, universal acceptate a I.A. a contribuit la creșterea, dezvoltarea și avansarea acestuia într-un ritm accelerat. Practicanții, cercetătorii și dezvoltatorii I.A. au fost, în schimb, ghidați de un simț natural și un impuls imperativ de a începe odată”^[3].

Fără a ne propune aici să rezolvăm această problemă, prin inteligență artificială vom înțelege sistemul informatic cu abilitatea de a percepe informații din mediul înconjurător, de a le interpreta, de a învăța din respectivele informații și de a întreprinde acțiuni pentru a-și crește șansele de a îndeplini cu succes obiectivele propuse. Roboții reprezintă acea inteligență artificială care are și o componentă fizică, precum mașinile autonome sau un aspirator-robot, spre exemplu Enciclopedia „Britannica” definește Inteligența Artificială ca fiind „abilitatea unui computer digital sau controlat de un robot de a efectua activități care sunt în mod normal asociate cu ființe inteligente”^[4].

La baza acestor procese, într-o mare măsură, se află conceptul de „machine learning”. Acest concept este definit drept studiul științific al unor algoritmi și modele statistice pe care computerele le folosesc pentru a îndeplini o anumită activitate, fără a avea instrucțiuni specifice, ci folosindu-se de recunoașterea tiparelor și de inferență^[5]. Cu alte cuvinte, o inteligență artificială veritabilă învață să se descurce în anumite situații pentru care nu a fost programată, cel puțin nu în mod direct. Această tehnică este modelată după felul în care copiii (și oamenii, în general) se dezvoltă și învață („supervised learning”).

Acest aspect este foarte important, întrucât reprezintă una dintre esențele problemei în ceea ce privește răspunderea juridică a roboților și a inteligenței artificiale. Există posibilitatea reală ca o inteligență artificială să fie programată conform standardelor, dar aceasta totuși să deprindă în mod greșit anumite chestiuni și, în consecință, să aibă o conduită incorectă, uneori chiar periculoasă. Spre exemplu, în măsura în care o mașină autonomă este frecvent șicanată în trafic, aceasta poate să își altereze înțelegerea traficului astfel încât să dezvolte o viziune eronată asupra anumitor reguli de trafic, atunci când se desfășoară în mod normal, chestiune ce se poate materializa într-un accident rutier. În exemplul nostru nu se poate identifica vreo culpă în ceea ce privește programarea mașinii. Totuși, este de așteptat ca persoanele responsabile de respectiva inteligență artificială să supravegheze periodic dezvoltarea mașinii și să o retragă de pe piață în măsura în care constată că poate deveni periculoasă. Pe de altă parte, există și metode de a dezvolta I.A. fără intervenție umană, „unsupervised learning”. Simplificând foarte mult, ideea de bază este de a programa inteligența artificială să descopere singură tipare și să grupeze informația în diverse clasificări, fiind un domeniu de dezvoltare promițător^[6]. O altă metodă importantă de educare a inteligenței artificiale este învățarea prin consolidare „reinforcement learning”. În literatura de specialitate, acest mod de educare a fost definit ca fiind acea metodă de învățare în care „agentul primește o evaluare a prestației sale (precum o amendă mare pentru lovirea din spate a unei mașini), dar nu i se spune acțiunea corectă (să frâneze mai gentil și mai devreme)^[7].

1.1. Aspecte generale

Când se vorbește despre inteligența artificială și dreptul penal, două abordări par a fi, la ora actuală, cele mai vehiculate: prima constă în conferirea unei capacități juridice separate acestora, de entități electronice, similar oarecum persoanelor juridice, iar cea de-a doua este varianta unei răspunderi obiective, evitând astfel problemele legate de vinovăție și dovedire a culpei, aceasta fiind prezumată relativ. Ambele soluții pornesc însă de la premisa că actuala teorie generală a infracțiunii este inaptă pentru a oferi un cadru teoretic adecvat. În cele ce urmează, vom analiza latura obiectivă din aceste perspective, încercând și o analiză a felului în care ar putea „acționa” inteligența artificială într-un mod relevant din punct de vedere penal, în măsura în care s-ar aborda varianta conferirii unei personalități juridice, încercând totodată să nu ne hazardăm în ipoteze prea fanteziste. Merită menționat aici că, deși ipoteza conferirii unei personalități juridice separate inteligenței artificiale pare pură speculație, la nivelul Uniunii Europene a existat, în anul 2017, o rezoluție prin care se discuta despre acordarea statutului de „entități electronice”^[8]. Tot în anul 2017, robotului „Sophia” i-a fost acordată cetățenie de către Arabia Saudită^[9]. Un alt exemplu în acest sens provine din anul 2010, când unui robot pe nume Paro i-a fost conferit „Koseki”, care echivalează mai mult sau mai puțin cu deschiderea unui registru de stare civilă ce îi permite, teoretic, o suită de drepturi legate de cetățenie, naționalitate și familie^[10]. Prin urmare, apreciem că sunt pertinente și câteva considerații cu privire la această problemă.

2. Acțiunea

Înainte de a analiza acțiunea prin raportare la subiectul prezentei lucrări, este important să fie definite în mod clar conceptele cu care se operează. Or, dacă în ceea ce privește faptul că trebuie să existe o acțiune există un consens aproape total în literatura de specialitate, această condiție fiind întâlnită inclusiv în legislațiile care cunosc o răspundere foarte obiectivă^[11], cu privire la ce anume presupune efectiv această condiție există aproape tot la fel de multă disensiune. În legislația noastră nu există o definiție legală a acțiunii și nici doctrina nu a fost în mod special preocupată de această problemă. Totuși, subiectul de față necesită reconsiderarea unui aspect fundamental: ce anume înseamnă „a acționa”, din punct de vedere al dreptului penal?

2.1. Caracterele acțiunii în dreptul național și internațional

În dreptul comparat, sistemele de tip common law denumesc acest element al infracțiunii actus reus^[12], iar sistemele de tip germanic, Tatbestandsmifjgkei^[13], care se traduce aproximativ în „elemente de tipicitate ale infracțiunii^[14]”.

Acțiunea a fost definită în doctrina autohtonă drept „o m’șcare a corpului aptă să lezeze interesul protejat de norma penală^[15]”. Prin mișcare corporală urmează a se înțelege de regulă o miscare a membrelor, dar ea se poate, de asemenea, concretiza și în cuvinte, într-o schimbare a mimicii etc.”^[16]. În dreptul comparat, atât în legislațiile anglo-saxone cât și în cele continentale, se consideră că acțiunea trebuie să întrunească următoarele criterii: i. să fie externalizată (adică să nu rămână în forul intern al făptuitorului) ii. să fie voluntară^[17], iar dreptul german adaugă condiția ca acțiunea iii. să fie relevantă social^[18]. Cu privire la această a doua condiție există câteva considerații și în literatura românească:

„Dată fiind însă reglementarea actuală din dreptul nostru, trebuie să admitem că relevanța penală a acțiunii nu este condiționată, din păcate, de caracterul voluntar al acesteia. Argumentul irefutabil în acest sens este dat de reglementarea în art. 24 C.pen. a constrângerii fizice, nu ca o cauză de înlăturare a acțiunii, ci ca una care înlătură imputabilitatea faptei. Cu alte cuvinte, potrivit concepției legiuitorului român, în situațiile de constrângere fizică de genul celei prezentate există o faptă prevăzută de legea penală (deci și o acțiune), numai că aceasta nu constituie infracțiune, lipsindu-i ultima dintre trăsăturile menționate de art. 15. C. Pen. – imputabilitatea”^[19].

Vom trata totuși problema caracterului voluntar al acțiunii în cadrul acestei secțiuni, întrucât apreciem că o astfel de prezentare este mai coerentă și mai succintă.

Caracterul voluntar al acțiunii pune cele mai mari probleme în raport de inteligența artificială întrucât viziunea predominantă este că aceasta nu posedă o voință proprie și, în consecință, nu poate să „voiască” acțiunile sale, cel puțin nu în accepțiunea în care termenul este folosit astăzi.

2.2 Caracterul voluntar în jurisprudența de drept comparat

• Sistemele de tip common-law

În primul rând, în codul penal model american, este consacrat faptul că acțiunea trebuie în mod obligatoriu să privească o mișcare a corpului, chestiune criticată însă în doctrină^[20]. Caracterul voluntar, în schimb, nu este definit în niciun fel, chestiune ce a generat confuzie și controversă în doctrina și jurisprudența americană^[21].

Există însă state care au optat pentru a introduce o definiție a caracterului voluntar al acțiunii^[22]. În legislația penală din aceste state acțiunea voluntară este definită drept o „mișcare a corpului, efectuată în mod conștient, chestiune ce include și posesia conștientă sau controlul proprietății^[23]. Această abordare a generat la rândul ei o serie de probleme. Spre exemplu, într-o cauză^[24], o persoană a fost trimisă în judecată pentru o infracțiune de contrabandă, în modalitatea introducerii de droguri într-un penitenciar. Organele de poliție, cu ocazia efectuării unei percheziții domiciliare, au observat că făptuitorul încearcă să se sustragă de la urmărirea penală, încercând să fugă prin spatele casei. Organele judiciare l-au prins în cele din urmă și l-au reținut. Tot cu această ocazie au efectuat și o percheziție corporală, fără să găsească însă nimic de interes. Fiind reținut, a fost ulterior arestat preventiv și transferat într-un penitenciar. Cu ocazia introducerii inculpatului în unitatea de detenție, s-a efectuat o nouă percheziție corporală, de această dată fiind descoperite droguri asupra sa. Pe toată această perioadă inculpatul a fost privat de libertate, fiind inițial reținut. În atare condiții, s-a pus problema caracterului voluntar al introducerii drogurilor în penitenciar.

Pentru a soluționa această speță, instanța a trebuit să hotărască ce anume presupune trăsătura unei acțiuni de a fi „voluntară”. Pe de-o parte, inculpatul a fost într-adevăr privat de libertate, neavând posibilitatea de a abandona drogurile, cel puțin nu fără a se autoincrimina, pe de altă parte nu se poate considera că această constrângere înfrânge în mod decisiv abilitatea de a controla corpul, astfel cum se întâmplă în ipotezele clasice în care A îl ia pe B și îl aruncă în vitrina unui magazin.

În acuzare, s-a invocat articolul de lege care prevedea că a acționa în mod voluntar înseamnă a acționa în mod conștient. S-a subliniat faptul că inculpatul a fost pe deplin conștient de ceea ce se întâmplă, având controlul și conștiința actelor sale și a ceea ce se întâmplă cu el și în jurul său. În plus, s-a argumentat că acuzatul avea posibilitatea fizică de a evita comiterea faptei prin predarea drogurilor. Instanța, însă, a reținut că nu este suficient ca făptuitorul să fie conștient de acțiunile sale.

Pe de altă parte, în acuzare s-a argumentat că și dacă, într-adevăr, acțiunea de a introduce drogurile ar fi considerată involuntară, acțiunea de a le poseda a fost una voluntară. Așadar, din moment ce acea acțiune a fost voluntară, nu ar trebui apreciat că introducerea propriu-zisă a drogurilor ar fi una involuntară, fiind doar o consecință a conduitei sale anterioare. Pentru a răspunde acestui raționament, instanța a argumentat că răspunderea nu se bazează pe acțiune sau omisiune în sine, ci pe conduită, privită în ansamblu. Cu alte cuvinte, analiza caracterului voluntar se face pornind de la ceea ce era previzibil pentru făptuitor. Pentru o persoană care știe că suferă de o anumită boală este previzibil, în anumite condiții, că ar putea să își piardă cunoștința în timpul condusului. În astfel de condiții, chiar dacă pierderea conștiinței este involuntară, acțiunea de a conduce este voluntară, conduita per ansamblu fiind una voluntară și pasibilă de a atrage răspunderea penală, astfel încât s-a pronunțat o hotărâre de achitare.

Apreciem aceste considerații ca fiind relevante și în dreptul nostru național, concluziile putând fi transpuse mutatis mutandis. Așadar, caracterul voluntar al unei acțiuni presupune posibilitatea ca agentul să fi avut posibilitatea reală de a acționa în alt mod decât a ales să o facă, nefiind suficient doar să fie conștient cu privire la ea. În plus, pentru a analiza caracterul voluntar al unei acțiuni, este necesar ca analiza să fie făcută cu privire la conduită în ansamblu și cu privire la ce era previzibil pentru inculpat.

S-ar putea aduce obiecții cu privire la aceste concluzii arătându-se că o astfel de analiză ține mai multe de elementul vinovăției și al poziției mentale a făptuitorului decât de cel al acțiunii. Există autori de renume care susțin că, inter alia, o definiție riguroasă a acțiunii trebuie să fie total desprinsă de alte elemente, inclusiv cele mentale^[25]. Această observație este, într-adevăr, corectă. Cu toate acestea, este aproape imposibil de analizat acțiunea și caracterul ei voluntar sau involuntar fără a face referire la poziția psihică. Tot autorul la care am făcut referire anterior arată că nicio definiție modernă a acțiunii nu întrunește toate exigențele cerute^[26]. Plecând de la argumentele reținute de instanță, nu este nici necesar, nici suficient ca făptuitorul să fie conștient de faptele sale la momentul comiterii lor. O astfel de problemă apare și în cazurile de actio libera in causa, în care analiza relevanței penale a conduitei se face prin raportare la întreaga conduită a făptuitorului, nu doar în raport cu ceea ce se întâmplă strict în momentul în care se săvârșește fapta penală. Această trăsătură nu se poate analiza decât în sinergie cu poziția mentală a făptuitorului. Spre exemplu, într-o speță^[27] s-a reținut că o persoană suferise un atac de epilepsie în timpul conducerii unui autovehicul și, ca urmare a faptului că nu a mai avut controlul asupra corpului și implicit nici asupra autovehiculului, au fost accidentate mortal 3 minore care mergeau la școală. Din cercetările efectuate în cauză s-a constatat că în anul precedent suferise 4 astfel de crize. În consecință, curtea a statuat că există o acțiune voluntară și culpabilă din partea conducătorului auto. Dar dacă nu ar fi suferit astfel de atacuri de epilepsie în trecut, ar fi lipsit doar vinovăția sau ar fi lipsit și caracterul voluntar al acțiunii? Pornind de la cele reținute anterior, conform cărora pentru a verifica dacă o acțiune este voluntară sau nu este necesară o analiză în ansamblu a activității, rezultă că într-o astfel de situație nici acțiunea nu ar mai fi avut caracter voluntar. Așadar, se poate observa cum între acțiune și vinovăție există o relație de interdependență (vinovăția e dependentă de acțiune pentru că, pe de-o parte, este necesară analiza acțiunii pentru a stabili forma de vinovăție și pentru că, pe de altă parte, simpla poziție mentală neexternalizată nu are relevanță penală^[28]).

• Sistemele de tip germanic

În Germania, la fel ca și în România de altfel, nu este prevăzută expres, legislativ, condiția ca acțiunea să fie voluntară^[29]. În schimb, este folosită abordarea inversă, fiind definită acțiunea involuntară. Sunt enumerate drept conduite involuntare cele reflexe, compulsive, efectuate în timpul somnului, hipnozei sau sugestiei hipnotice și a unei mișcări corporale care nu este rezultatul eforturilor conștiente sau obișnuite ale agentului^[30]. Se consideră că o astfel de abordare, care evită să definească ce înseamnă o conduită voluntară, evită problemele de natură filosofică ce țin de problema voinței libere și a determinismului^[31]. Pe de altă parte, comentatorii codului penal model din SUA, care are prevederi identice cu cele ale codului penal german în această privință, se întreabă retoric^[32]: „Este această problemă una legitimă? Cum ar putea cineva să nu insereze întrebări cu privire la libertatea de voință în dreptul penal?”

O altă speță relevantă, care poate părea lipsită de importanță la prima vedere, provine de la Curtea regională superioară din Hamm^[33]. Starea de fapt reținută de instanță este următoarea: o persoană s-a aflat la volanul unui autovehicul, conducând cu geamul deschis. În timpul unui viraj ușor la dreapta, o insectă a intrat în autovehicul și i-a intrat în ochi. Reacția instinctivă a acesteia a fost de a încerca să alunge musca din ochi cu o mână, ținând volanul cu cealaltă. Cu toate acestea, reacția ei subită s-a transmis și către autovehicul. Mașina s-a lovit de marginea carosabilului, moment în care conducătorul a pierdut controlul autovehiculului, intrând pe contrasens, unde s-a lovit de un alt autoturism care venea din sens opus. În urma impactului, au suferit leziuni atât copiii conducătorului cât și un pasager din mașina lovită. Astfel, persoana a fost acuzată de vătămare corporală din culpă.

În apărare, inculpata a invocat faptul că acțiunea a fost una involuntară (echivalentul unei constrângeri fizice în sistemul nostru de drept). Instanța a respins această apărare și a dispus condamnarea. Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că gesturi precum clipitul, vomitatul, convulsii etc., constituie gesturi reflexe. Gesturi precum îndepărtarea unei insecte de la ochi constituie acțiuni semi-reflexe, pe care le-a considerat ca fiind voluntare. Curtea a admis, însă, că este vorba despre un act irațional, deși a arătat că agentul are capacitatea, prin voința sa, de a rezista impulsului.

2.3. Acțiune relevantă social

Dincolo de conceptul de acțiune voluntară, majoritatea doctrinei din Germania este adepta teoriei potrivit căreia acțiunea trebuie să fie „relevantă social”³⁵. Cu alte cuvinte, o acțiune relevantă penal trebuie să îmbrace o anumită încărcătură socială^[34]. Cea mai simplă explicație pentru această trăsătură este cea potrivit căreia sunt cuprinse aici „toate conduitele relevante social”^[35]. O definiție mai puțin circulară este cea de „conduită voită spre lumea socială externă”^[36]. În dezvoltarea acestei definiții s-a scris că „acțiunea nu interesează ca fenomen fiziologic, din punct de vedere al științelor naturale, ci ca fenomen social, prin prisma efectelor pe care le are el atunci când este direcționat spre realitatea socială”^[37].

Conceptul este intenționat unul foarte general^[38], fiind folosit pentru a conferi anumite nuanțe acolo unde este necesar. Acest concept poate fi folosit și ca un substitut pentru caracterul voluntar al unei acțiuni, această trăsătură fiind inclusă în relevanța socială. Pe de altă parte, conceptul este mai larg decât atât. Este oferit în acest sens un exemplu care pornește de la ideile filosofului John Stuart Mill care afirmă că puterea statală poate fi exercitată exclusiv pentru a opri sau pedepsi un individ care face rău altui individ. Astfel, în principiu se consideră că nu au relevanță socială acțiunile care sunt exercitate exclusiv împotriva propriei persoane.

Doctrina română, însă, nu pare să admită această condiție a acțiunii. După cunoștințele noastre, niciun autor din dreptul național nu recunoaște această condiție ca fiind una esențială a acțiunii. De altfel, nici doctrina germană nu pare să accepte în totalitate această teorie. Deși există autori care susțin și astăzi teza relevanței sociale^[39], există și cei care susțin teza contrară^[40].

Argumentele care sunt aduse privesc faptul că acțiuni ale persoanei juridice^[41], reflexe, incontrolabile, rezultat al vis absoluta, au incontestabil o anumită încărcătură socială. În plus, de multe ori legea califică cu adevărat ceea ce este relevant sau irelevant social. Am arătat mai sus că se consideră că acțiunile asupra propriului corp, în principiu, ar trebui excluse de la relevanța socială. Totuși, dacă luăm ca exemplu avortul, felul și condițiile în care o astfel de conduită are relevanță socială sunt chestiuni stabilite prin legea penală^[42]. Finalmente, se mai argumentează că relevanța socială este, de fapt, o calitate care poate sau nu să lipsească, însă acțiunea nu dispare propriu-zis, ci doar relevanța acesteia^[43]. Cu alte cuvinte, o atare calitate nu ține de existența sau inexistența unei acțiuni.

2.4. Controverse privind condițiile acțiunii. Aplicare în materie de inteligență artificială și roboți. Mișcarea corporală

Așadar, care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un robot pentru a putea vorbi despre o acțiune în cazul lui? Răspunsul la această întrebare nu este deloc simplu de dat, având în vedere că, și dacă lăsăm deoparte inteligența artificială și ne concentrăm exclusiv pe structura acțiunii din punct de vedere al legislației penale, există foarte multe controverse la nivel internațional cu privire la aceste condiții. Există chiar și autori care consideră că a defini un astfel de concept este un demers inutil: „La finalul zilei, toate aceste elucidări erudite ale diverselor aspecte ale comportamentului uman nu pot ascunde faptul că e foarte dificil de explicat un concept teoretic atât de fundamental precum «o acțiune» pentru că, pe de-o parte, este aproape imposibil de scos elementele normative elaborate pe baza modelelor sociale în afara definiției și, pe de altă parte, pentru că limbajul uman este limitat în vocabularul conceptual: adesea se descoperă că definițiile fie folosesc doar un sinonim vag, fie definesc un concept prin derivarea din alte concepte superioare”^[44].

Un prim obstacol în acest sens este condiția de a fi o mișcare a corpului, întâlnită atât în dreptul român, cât și în cel continental și chiar și în cel din common law. Această condiție pare a exclude categoric acțiunea altor obiecte în afara corpului uman. S-ar putea eventual considera că și roboții au un „corp” și adapta astfel această condiție. O astfel de construcție are dezavantajul faptului că exclude în mod nejustificat o eventuală acțiune a inteligenței artificiale care nu are o componentă fizică, un „corp”. Pe de altă parte, o astfel de soluție este trivială, fiind aproape de ridicol.

Condiția unei mișcări corporale, deși este una recurentă la nivel internațional, nu este la adăpost de critici^[45]. În primul rând, ce este, mai exact, o mișcare corporală? Această condiție se referă strict la faptul că trebuie să existe mișcare din partea unui corp sau la o mișcare din punct de vedere neurologic? Doctrina afirmă că „prin mișcare corporală urmează a se înțelege de regulă o mișcare a membrelor, dar ea se poate, de asemenea, concretiza și în cuvinte, într-o schimbare a mimicii etc.^[46]”. Nu este clar așadar dacă mișcarea corporală presupune o mișcare din punct de vedere neurologic sau o mișcare lato sensu. Spre exemplu, dacă un muncitor care, fără a fi suferit în trecut de probleme de sănătate, leșină și scapă materiale care rănesc niște trecători, acțiunea este o mișcare a corpului? Într-un astfel de caz nu avem o mișcare a corpului sau avem o astfel de mișcare, doar că ea este involuntară? Problema poate părea lipsită de semnificație practică și complicată în mod inutil. Cu toate acestea, problema are relevanță când vorbim despre o eventuală acțiune a roboților. Chiar și trecând peste acest aspect, practica germană s-a confruntat cu probleme referitoare la ce presupune o mișcare corporală, chiar dacă mai mult în contextul caracterului voluntar al acțiunii. Problema s-a pus în acele situații limită care se află între acțiune conștientă și reflex. Este vorba despre acele cazuri în care, spre exemplu, o persoană este speriată subit și are reacții care, într-un fel sau altul, îmbracă forma unei fapte tipice. Spre exemplu, o persoană vrea să facă o glumă altei persoane și plănuiește să îi sară subit în cale. Aceasta din urmă, speriată fiind, dintr-un automatism îi aplică o lovitură de pumn. În astfel de situații, instanțele germane au decis că actele semi-automate și cele iraționale nu se bucură de impunitate, fiind considerate acte involuntare exclusiv actele reflexe în sensul lor cel mai strict, medical^[47]. Așadar, s­ar părea că relevant este sensul neurologic al mișcării.

Prin urmare, s-ar părea că această condiție oprește absolut orice tentativă de a extinde noțiunea de acțiune și la roboți, respectiv la inteligența artificială. Cu toate acestea, există autori^[48] care afirmă că putem vorbi despre o acțiune în cazul roboților, idee care se pare că a avut un oarecare ecou și în doctrina națională^[49]. Acești autori resping aceste condiții ale acțiunii, astfel cum au fost ele determinate în această secțiune. În primul rând, aceștia apreciază că trăsătura acțiunii de a fi voluntară ține de elementul mental, iar nu de cel al acțiunii^[50]. Apoi, este prezentat următorul exemplu: B îl împinge pe A în direcția lui C^[51]. Pornind de la acest exemplu, argumentează că, dacă ar fi să considerăm că este necesar ca acțiunea să fie o mișcare corporală, nu s-ar mai putea aplica teoria autorului mediat (participației improprii, în sistemul nostru de drept)^[52]. Se afirmă că aplicarea acestei condiții în astfel de cazuri ar face să beneficieze de impunitate toți cei care împing un agent inocent peste o altă persoană.

După cum am arătat deja supra, într-adevăr, elementul voluntar al acțiunii ține (și) de poziția mentală a subiectului, dar considerăm că este imposibil de analizat cele două trăsături în mod separat. În orice caz, în sistemul de drept românesc această trăsătură ține mai mult de imputabilitatea faptei, conform legii, chestiune ce denotă că esențială este până la urmă substanța conceptului, dincolo de calificarea ei. Tradițional, însă, caracterul voluntar este analizat raportat la acțiune.

Nu putem însă admite concluzia autorului cu privire la absurditatea condiției privind mișcarea corporală. Exemplul oferit este, practic, cel al situațiilor în care este incidentă teoria autorului mediat sau a participației improprii, în funcție de sistemul legislativ^[53]. Potrivit teoriei dominației asupra faptei, care pare să fie majoritară în dreptul comparat, autor este persoana care deține controlul (dominația) asupra faptei^[54]. În cazul teoriei autorului mediat, se consideră că persoana este un simplu instrument în mâinile adevăratului autor (cel care deține dominația). Așadar, persoana împinsă în direcția victimei este doar un simplu instrument de care se folosește făptuitorul (cel care efectuează acțiunea de împingere). În atare condiții, nu se poate spune că făptuitorul nu are o mișcare corporală. La momentul efectuării acțiunii de împingere, autorul faptei și-a folosit mâinile pentru a declanșa procesul infracțional, având prin excelență o mișcare a țesuturilor musculare. Menționăm aici că există și teorii ale autoratului potrivit cărora făptuitorul din speța noastră este „direct” autor, fără a mai fi necesar să apelăm la alte construcții teoretice^[55]. A fortiori, condiția privind existența unei mișcări a corpului nu reprezintă un impediment pentru a obține tragerea sa la răspundere penală.

Mai complicată este însă situația în care sistemul nu admite teoria autorului mediat, ci pe cea a participației improprii. În cadrul acestei construcții teoretice, persoana care împinge un terț într-o victimă este considerată instigator, în timp ce terțul este considerat a fi un autor care însă nu va răspunde penal din cauza lipsei vinovăției sau a neimputabilității faptei, după caz. În astfel de situații este posibil ca, la momentul comiterii faptei, făptuitorul să se relaxeze liniștit pe o plajă în timp ce un alt agent (inocent) detonează o bombă. Totuși, considerăm că în realitate și în astfel de cazuri există, de fapt, o mișcare corporală. Actele de participație au relevanță penală doar dacă autorul comite cel puțin o tentativă pedepsibilă. Acele acte de executare vor fi comise printr-o mișcare corporală a autorului, urmând ca actele de instigare să capete astfel relevanță penală în virtutea legii. În ceea ce privește acțiunea de instigare, aceasta se efectuează tot printr-o mișcare corporală, constând cel mai adesea în rostirea de cuvinte.

Merită aici menționat însă că, în astfel de situații, în care A este aruncat de către B în vitrină, există riscul ca, aplicând riguros teoria, să constatăm că nu există de fapt o acțiune de partea lui A. Am văzut mai sus că mișcarea corporală pare a fi definită dintr-o perspectivă strict neurologică, iar nu în sensul larg al termenului. Pornind de la această idee, mișcarea persoanei aruncate este exclusiv rezultatul forțelor care se aplică asupra ei. Cu greu s-ar putea argumenta într-un astfel de caz că există o mișcare a țesuturilor musculare a persoanei care să îi ghideze într- un fel sau altul corpul. Persoana ar putea la fel de bine să fie inconștientă, rezultatul și construcția teoretică în sistemul nostru legislativ fiind aceeași. A abandona teoria potrivit căreia mișcarea trebuie definită în sens neurologic naște probleme și mai complicate: cum definim mișcarea corporală? Aceste probleme țin, însă, mai mult de felul în care este văzută participația improprie în sistemul nostru legislativ decât de definirea acțiunii. Doctrina de la noi afirmă, de altfel, că „dacă X îl ia pe Y în brațe și îl aruncă într-o vitrină, este la limita ridicolului susținerea potrivit căreia Y a comis o acțiune relevantă penal (în speță, o acțiune de distrugere)”.

Pentru toate aceste motive, considerăm că, cel puțin la ora actuală, majoritatea doctrinară este în sensul ideii că este necesar ca mișcarea să fie una de natură corporală. Argumentele aduse împotriva acestei idei nu sunt, în opinia noastră, întemeiate, după cum am analizat anterior. Cu toate acestea, nu înseamnă că această condiție este una care nu poate fi reconsiderată. Societatea se schimbă, iar dreptul trebuie să îmbrățișeze realitatea, atunci când este necesar. Există posibilitatea de a considera că această condiție este una desuetă, odată cu dezvoltarea roboților și a inteligenței artificiale. De altfel, există autori care, deși recunosc existența acestei condiții, afirmă că ea este deja căzută în desuetudine^[56]. Într-adevăr, această condiție este una tradițională, care precedă existența roboților și a inteligenței artificiale^[57]. Simplul fapt că un concept este tradițional nu înseamnă că acesta este și corect și adecvat unei societăți moderne. Se consideră că aceste condiții ale acțiunii și-au pierdut în mare măsură utilitatea astăzi, când infracțiunile au un element de tipicitate clar definit^[58]. În trecut, când judecătorii aveau de-a face cu norme precum „hoții vor fi pedepsiți” sau „omorul se pedepsește prin spânzurare”, era necesar ca ei să-și delimiteze clar conceptele și să facă diferența dintre acte omenești și acte „ale Lui Dumnezeu”, ale naturii, fără relevanță penală^[59]. Astăzi, când infracțiunile sunt semnificativ mai clar definite, consecință a principiului lex certa, importanța practică și chiar și teoretică a acestor condiții a scăzut semnificativ. Pornind de la această înțelegere istorică a acestor condiții, se pune întrebarea: acțiunile roboților sunt mai apropiate de cele umane sau de cele naturale, fortuite (actele lui Dumnezeu)^[60]? Având în vedere că, deși aceștia acționează în mod independent, creatorii lor sunt totuși niște agenți umani^[61], apreciem că acțiunile acestora sunt mai apropiate de cele întreprinse ca rezultat al unei acțiuni umane, decât ca rezultat al unei acțiuni a naturii. Așadar, am putea trece peste această barieră teoretică (care exclude de plano posibilitatea ca activitatea roboților și inteligenței artificiale să fie considerată o acțiune, în sensul penal) prin a considera că această condiție pur și simplu nu se aplică roboților, fiind desuetă.

Chiar dacă pornim de la o astfel de soluție, mai există încă 2 condiții care trebuie bifate pentru a putea considera că roboții pot acționa într-un mod relevant din punct de vedere penal. Următoarea condiție privește faptul că acțiunea trebuie să aibă caracter voluntar, după cum am văzut.

---