Acţiunea în revendicare sub forma plăţii de despăgubiri exercitată împotriva statului. Litigii care au ca obiect dreptul de administrare (NCC, NCPC, L. nr. 213/1998)

20 ian. 2022
Vizualizari: 559
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1307/2021

NCC: art. 223 alin. (1), art. 563 alin. (1), art. 865, art. 1522 alin. (5); L. nr. 213/1998: art. 12 alin. (5); NCPC: art. 453 alin. (1), art. 454, art. 488 alin. (1) pct. 8

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica dezvoltată prin ambele recursuri, în sensul că, în cauză, calitatea de reprezentant al statului aparține Ministerului Culturii și Operei Naționale – astfel încât acestea ar trebui obligate la plata despăgubirilor -, iar nu Ministerului Finanțelor Publice, nu poate fi primită, în condițiile în care, necontestat, terenurile sunt în proprietatea statului și doar în administrarea celor două instituții menționate, iar obiectul acțiunii în revendicare a fost transformat în plata contravalorii terenurilor a căror restituire în natură nu este posibilă.

Conform art. 223 alin. (1) C. civ., în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens. Or, recurenții nu au putut indica niciun act normativ prin care să se fi stabilit că plata despăgubirilor, consecință a admiterii acțiunii în revendicare sub forma plății de despăgubiri, exercitată împotriva statului, trebuie să o facă cel care administrează bunul revendicat, iar nu Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 223 C. civ., atunci când, în reprezentarea statului, a obligat numai Ministerul Finanțelor Publice, iar nu și Ministerul Culturii și Opera Națională, ca titulari ai dreptului de administrare a terenurilor, așa cum se critică prin recursul reclamantului.

În aceeași ordine de idei, în respectarea principiului disponibilității, instanța de apel nu a încălcat nici prevederile art. 563 alin. (1) C. civ., care arată că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul. În respectarea acestui text, instanța de apel a pronunțat o soluție legală prin neadmiterea acțiunii în contradictoriu cu titularii dreptului de administrare a terenurilor revendicate, în condițiile în care cel care deține fără drept terenurile este statul, iar nu Ministerul Culturii și Opera Națională, care doar le administrează. Prin urmare, aceste instituții nu au calitatea de posesori neproprietari ai terenurilor, așa cum se susține în recursul reclamantului.

Recurentul reclamant a invocat și nesocotirea prevederilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, susținând că, în litigiile care au ca obiect dreptul de administrare, statul este reprezentat de titularul dreptului de administrare, iar nu de Ministerul Finanțelor Publice. Înalta Curte nu va intra în analiza aprofundată a acestei critici, observând omisiunea reclamantului că, prin formularea unei acțiuni în revendicare, el a dedus analizei instanțelor o chestiune legată de dreptul de proprietate, iar nu de administrare.

În fine, s-a mai invocat nelegalitatea hotărârii din perspectiva aplicării prevederilor art. 865 C. civ., deși acest text, după ce arată, în alin. (1), că obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, în alin. (2) lit. b) se spune că, titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de C. proc. civ.. Or, prin introducerea forțată în proces a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al statului, deja chemat în judecată, s-a urmărit să se acopere deficiența inițială în stabilirea cadrului procesual. Însă critici relative la neîndeplinirea condițiilor impuse de C. proc. civ. pentru formularea unor cereri de intervenție forțată nu au fost făcute.

Față de cele ce preced, Înalta Curte apreciază că instanța superioară de fond a pronunțat o hotărâre prin care a făcut aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legilor materiale sus-menționate, astfel încât criticile formulate sub acest aspect nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a criticat hotărârea instanței de apel și din perspectiva nesocotirii prevederilor art. 315 C. proc. civ., pentru că a omologat un raport de expertiză cu o valoare cu mult mai mare decât cea din primul ciclu procesual.

Critica nu este întemeiată, în condițiile în care, împotriva hotărârii de primă instanță, prin care s-a dispus, în primul ciclu procesual, obligarea statului, prin Ministerul Culturii și a Ministerului Culturii, la plata sumei de 623.720 euro, a declarat apel și reclamantul. Prin urmare, cuantumul despăgubirilor putea fi modificat în apel. Așadar, critica nu întrunește cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a mai criticat decizia instanței de apel sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, motivând că nu a dat dovadă nici de rea-credință, nici de comportament neglijent de natură să fi determinat instanța să procedeze în sensul arătat.

În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Sub marginala „Exonerarea pârâtului de la plată”, art. 454 C. proc. civ. arată că, pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1522 alin. (5) C. civ. rămân aplicabile.

Ca atare, exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată este posibilă numai urmare a unei atitudini procesuale limitativ circumscrise prin art. 454 C. proc. civ., buna sau reaua-credință sau lipsa comportamentului neglijent al părții căzute în pretenții neputând influența soluția privitoare la cheltuielile de judecată. Cum Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții, și nu sunt îndeplinite cerințele art. 454 C. proc. civ., în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamant. Prin urmare, critica nu întrunește cerințele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.

Acțiunea în revendicare sub forma plății de despăgubiri exercitată împotriva statului. Litigii care au ca obiect dreptul de administrare (NCC, NCPC, L. nr. 213/1998) was last modified: ianuarie 20th, 2022 by Redacția ProLege

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.