Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale

• C. fisc.: art. 1 alin. (3)
• C. proc. fisc.: art. 25
• Legea nr. 571/2003: art. 1 alin. (3)
• Legea nr. 571/2003: art. 57 alin. (1) (2^1) şi (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
• NCPP: art. 19
• NCPP: art. 25 alin. (1)
• NCPP: art. 26
• NCPP: art. 27 alin. (2)
• O.G. nr. 92/2003: art. 111 alin. (6)
• O.G. nr. 92/2003: art. 17 alin. (3)
• O.G. nr. 92/2003: art. 2
• VCC: art. 998
• VCC: art. 999

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 06 iulie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei totale de 206.125 RON, compusă din: 192.936 RON, reprezentând debit, respectiv contribuții de asigurări sociale datorate de salariat, contribuții de asigurări sociale de sănătate datorate de salariat, contribuții la fond șomaj salariat, impozit pe salarii, la care se adaugă accesoriile: 4.596 RON cu titlu de dobânzi și 8.593 RON reprezentând penalități de întârziere.

Reclamantul a solicitat ca la debitul total să se adauge dobânzi și penalități de întârziere, în continuare, până la data achitării efective a sumei, conform art. 119 și urm. din O.G nr. 92/2003, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, a solicitat luarea măsurii sechestrului judiciar privind reparațiile civile cu privire la bunurile imobile și mobile ale pârâtului, conform art. 951 și urm. C. proc. civ.

În drept, au fost invocate art. 194 C. proc. civ., art. 1357 C. civ. raportat la art. 1365 C. civ. coroborat cu art. 397 alin. (5) Cod procedură penală, art. 951 și urm. C. proc. civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1132 din 24 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Din interpretarea coroborată a normelor de drept material fiscal și de procedură fiscală precitate, a căror incidență a fost reținută în cauză de curtea de apel numai în legătură cu analizarea faptei ilicite, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă (ANAF), reprezentant al Statului în raportul juridic fiscal, conform art. 17 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, are obligația imperativă de administrare a creanțelor fiscale, în condițiile stabilite de Codul de procedură fiscală, de Codul fiscal, precum și de alte reglementări date în aplicarea acestora, potrivit art. 2 din O.G. nr. 92/2003 (cea din urmă reglementare, fiind abrogată la intrarea în vigoare a noii reglementări – Legea nr. 207/2015).

În consecință, aceste atribuții legale ale reclamantei nu pot fi îndeplinite în temeiul prevederilor C. civ., astfel cum organul fiscal tinde în cauza de față (în care a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, în baza dispozițiilor din C. civ.), întrucât această opțiune încalcă normele imperative din art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003, ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, deoarece nu C. civ., ci Codul de procedură fiscală este indicat prin normele legale ca fiind procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat.

Concluzionând asupra inaplicabilității dispozițiilor art. 998, 999 din vechiul C. civ. (sau, parțial, ale art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. pentru pretinsele fapte ilicite săvârșite după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009, la 1.10.2011) în scopul obținerii unui titlu executoriu împtotriva unui contribuabil restant, Înalta Curte reține că art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală nu poate reprezenta un fundament legal în acest sens.

În consecință, norma evocată nu indică persoanei vătămate, constituite ca parte civilă într-un proces penal în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, o cale procedurală obligatoriu de urmat, iar principiul specialia generalibus derogant atrage incidența în cauză a prevederilor Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscal, pentru emiterea unui titlu executoriu de către organul fiscal însuși, în exercitarea competențelor sale legale, cu privire la stabilirea impozitului pe salarii, contribuții CAS, contribuții CASS și la fondul de șomaj datorate în temeiul legii de D. S.R.L., în calitate de contribuabil sau de debitor al obligației fiscal, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat pe parcursul soluționării cauzei.

În plus, art. 1 alin. (3) din Codul fiscal stabilește prevalența dispozițiilor sale în concurs sau în caz de conflict de reglementare cu orice alt act normativ, iar art. 2 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, la rândul său, pentru admnistrarea creanțelor fiscale și bugetare, stabilește exclusivitatea aplicării Codului de procedură fiscală, a Codul fiscal, precum și a altor reglementări date în aplicarea acestora (precum, de exemplu, H.G. nr. 1050/2004 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea Codului de procedură fiscală); dreptul comun pentru procedura fiscală îl reprezintă C. proc. civ., iar nu C. civ., potrivit art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003.

Concluzia anterioară este în concordanță cu consecințele pe care le antrenează dezlegarea dată prin Decizia nr. 17 din din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 23 noiembrie 2015, greșit interpretată de instanța de apel, astfel cum corect susține recurentul.

Prin această decizie, s-au stabilit următoarele:

„În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește:

În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală”.

Din considerentele acesteia, rezultă că s-a statuat cu caracter obligatoriu pentru instanțe, că în situația condamnării unui inculpat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, deși art. 19 din C. proc. pen. face referire la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale (a se vedea în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reținut (par. 18 din aceeași Decizie) că textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Totodată, prin paragrafele 21.23 și 21.24 ale acestei decizii date în interesul legii, dezlegări evocate și de recurent prin motivele de recurs, instanța supremă a statuat după cum urmează:

„21.23. Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă”.

Rezultă că această dezlegare este direct aplicabilă pentru instanța penală atunci când pronunță condamnarea unui inculpat pentru evaziune fiscală și, concomitent sau ulterior (în cazul disjungerii acțiunii civile, potrivit art. 26 din C. proc. pen.), soluționează în mod obligatoriu și acțiunea civilă, accesorie acțiunii penale în cadrul procesului penal, potrivit art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit căruia: „(1) Instanța se pronunță prin aceeași hotărâre atât asupra acțiunii penale, cât și asupra acțiunii civile”.

Din considerentele menționate se desprinde însă și concluzia că nici pentru instanța penală nu sunt aplicabile normele C. civ. în soluționarea acțiunii civile, care, în procesul penal este accesorie acțiunii penale având ca obiect tragerea la răspundere penală a unei persoane pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală (atunci când era incriminată), în pofida trimiterii explicite din art. 19 alin. (1) din C. proc. pen. la instituția juridică a răspunderii civile delictuale, dată fiind calificarea acestei dispoziții legale prin decizia în interesul legii ca normă cu caracter general, dar și regula specialia generalibus derogant care acordă prioritate reglementărilor din Codul fiscal și din Codul de procedură fiscală.

Odată stabilit că norma de la art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. nu este o normă imperativă și nici nu indică instituția juridică a răspunderii civile delictuale de drept comun ca fiind temeiul de drept material pe baza căruia trebuia să fie soluționată latura civilă a oricărui proces penal lăsată nesoluționată de instanța penală, rezultă că instanța de apel nu a determinat în mod corect normele de drept material care erau direct incidente pentru analizarea raportului juridic dedus judecății.

De asemenea, curtea de apel a stabilit în mod eronat că în cauză este vorba despre obligații cu un izvor diferit, precum și că reclamantei îi era permis a opta pentru invocarea răspunderii civile delictuale a fostului administrator al societății, în condițiile existenței unor norme speciale – normele de drept fiscal – adoptate pentru a se asigura colectarea la bugetul consolidat al statului a taxelor și impozitelor stabilite în sarcina contribuabililor, cum este și debitul pretins în cauză de 206.125 RON – impozit pe salarii, contribuții CAS, contribuții CASS și contribuții la fondul de șomaj.

În plus, Înalta Curte constată că nu poate fi identificată nicio normă legală de natură a permite o organelor fiscale o dublă recuperare a creanțelor fiscale menționate al căror debitor era societatea D. S.R.L., în condițiile în care deja există un titlu de creanță emis de intimată pentru atragerea răspunderii în solidar cu debitorul D. S.R.L. a recurentului-pârât A. și a celorlalți doi administratori succesivi ai societății, B. și C. (decizia nr. 82339.2/11.11.2020 emisă de intimata ANAF Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța – Serviciul Colectare Executare Silită Persoane Juridice, dosar apel).

De altfel, se observă că în analizarea condiției răspunderii civile delictuale referitoare la prejudiciu, curtea de apel s-a raportat la cele reținute prin procesul-verbal nr. x/03.03.2014 încheiat de organele fiscale de control, cât și în rechizitoriul întocmit în dosarul penal nr. x/2013, prejudiciu identificat de organele penale ca decurgând din prejudicierea bugetului de stat cu sumele a căror reținere și nevărsare s-a constatat a fi fost săvârșite de către pârâtul A., în calitate de administrator al societății.

Totodată, s-a arătat de instanța de apel că acest prejudiciu este cert, întrucât este sigur, atât în privința existenței, cât și al posibilității de evaluare, nu a fost reparat încă, fiind compus din următoarele sume: CAS salariat – 74.771 RON, CASS salariat – 37.554 RON, fond șomaj salariat- 2.367 RON, impozit salarii – 78.244 RON, dobândă legală – 4.596 RON, penalități de întârziere- 8.593 RON.

Nu poate fi ignorat faptul că în evaluarea cerinței faptei ilicite, instanța de apel a identificat cauza juridică a raportului juridic obligațional ca decurgând din prevederile art. 57 alin. (1), (2^1) și (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal și art. 111 alin. (6) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (forma în vigoare pentru perioada în litigiu 2011-2013), reținând că, în compunerea prejudiciului imputat pârâtului ca persoană fizică intră sumele ce reprezintă impozitul pe salarii, contribuții CAS și CASS și la fondul de șomaj, reținute de la salariați și nevirate la bugetul consolidat la statului, sau altfel spus, obligațiile fiscale ale societății înseși,

Față de cele arătate, pe de o parte, se constată că argumentele instanței de apel sunt contradictorii, în cauză nefiind demonstrată existența a două raporturi juridice obligaționale distincte, iar, pe de altă parte, decizia recurată a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor legale, fiind astfel întrunite cerințele cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, urmând ca în rejudecare să se reaprecieze asupra criticilor formulate prin motivele de apel în concordanță cu dezlegările date prin prezenta decizie; de asemenea, curtea de apel va avea în vedere, în rejudecare, și înscrisurile noi depuse în recurs, urmând să le integreze în contextul factual al cauzei pentru o justă și corectă soluționare a pricinii.

Sursa informației: www.scj.ro.