Acțiune în revendicare. Recunoașterea dreptului de proprietate (C. civ.; CPC; Legea nr. 10/2001)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1018/2016

Protocolul nr. 1 CEDO: CPC: art. 304 pct. 1-9, art. 312; C. civ.: art. 480, 481; Legea nr. 10/2001: art. 2

În raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite.

Prin acțiunea în revendicare formulată, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului său, cu obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.

Curtea de apel a reținut în mod corect că soluționarea acțiunii în revendicare formulată de reclamant nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sens în care a procedat.

Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile în care reclamantul a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că, în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație.

Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Ca atare, instanțele au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330⁷ alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În plus, din aceeași hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142).

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea, considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul nerealizării condiției, (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva României, hotărârea din 7 februarie 2008, parag. 43).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, parag. 35; cauza Atanasiu împotriva României, parag. 135, 136).

În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamantul nu este titularul unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, întrucât nu are un drept la restituire care să îl îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este neîntemeiată.

În concluzie, urmează a se reține că hotărârea recurată dă o dezlegare acțiunii în revendicare conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.