Acțiune în revendicare. Drept de retenție (NCC; NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 968/2016

NCPC: art. 244, art. 261 alin. (5), art. 274 alin. (3), art. 274 alin. (3), art. 304, art. 312 alin. (1); NCC.: art. 480-481, art. 2495, art. 2499; Protocol CEDO: art. 1

Prin recursul său, reclamanta, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că decizia pronunțată în apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., arătând, în esență, că nelegal instanța „a reținut doar 2000 lei”, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel în favoarea reclamantei, în condițiile în care aceasta a „depus cheltuieli de 9.000 lei”, iar profesionalismul avocatului ales pe perioada celor doi ani, cât a durat procesul, a fost dovedit.

Această critică este nefondată, pentru cele ce succed;

Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., „Judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabelul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat”.

În speță, instanța de apel, procedând la aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, la reducerea onorariului de avocat suportat în apel de către intimata reclamantă, nu a făcut decât să stabilească, în cadrul raportului juridic dedus judecății, cheltuielile de judecată pe care le datorează partea căzută în pretenții, respectiv, pârâții B. și C., reclamantei, având în vedere că acestea pot fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare și care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Procedând astfel, se constată că instanța de apel nu a cenzurat contractul de asistență juridică încheiat între reclamantă și apărătorul său, ci doar a stabilit în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată ce i se cuveneau reclamantei, raportat la criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocatul ales.

Aceasta întrucât nimic nu interzice, în absența unei prevederi constituționale exprese, consacrare prin lege a prerogativei instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, pe care urmează să-l suporte partea căzută în pretenții, în speță, pârâții B. și C.

Această prerogativă este necesară cu atât mai mult cu cât onorariul, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de către pârâți, care sunt terți față de convenția de prestare a serviciilor avocațiale încheiată între reclamantă și apărătorul său, ca părți căzute în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să le fie opozabil, opozabilitate ce reprezintă tocmai consecința însușirii sale de către instanță prin hotărâre judecătorească, în raport de criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C . proc. civ., prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil, astfel cum corect a reținut și instanța de apel.

Celelalte critici formulate de reclamantă potrivit cărora greșit instanța de apel a redus cuantumul onorariului de avocat de la 9.000 lei la 2.000 lei, în raport de munca depusă de avocatul ales în faza de judecată a apelului, așa cum au fost expuse mai sus, se constată că vizează netemeinicia deciziei pronunțate în apel, ceea ce nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

În ceea ce privește recursul formulat de recurenții pârâți, se constată următoarele:

În ședința publică din 21 aprilie 2016, apărătorul recurenților pârâți a susținut că „aceștia nu mai doresc să susțină recursul declarat împotriva deciziei pronunțate în apel”, ceea ce echivalează cu o renunțare la judecata căii de atac a recursului. Cum aceasta reprezintă un act de dispoziție din partea pârâților, în lipsa unui mandat special dat apărătorului ales în acest sens, instanța nu va face aplicarea dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., în privința recursului declarat de pârâți, ci va proceda la analiza acestuia.

Astfel, prin recursul declarat, pârâții B. și C., indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., au arătat, în esență, că motivarea instanței de apel nu are legătură cu criticile formulate de aceștia și că aceasta nu este clară, precisă și fermă.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natură pricinii”.

În speță, recurenții pârâți invocă două din situațiile reglementate de această dispoziție legală și anume că hotărârea ce face obiectul prezentului recurs cuprinde motive străine de natura pricinii, și că aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, situații ce vizează de fapt nemotivarea deciziei pronunțate în apel.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât motivarea deciziei ce face obiectul prezentului recurs se referă la criticile concrete formulate de pârâții apelanți și cuprinde argumentele de fapt și de drept pentru care acestea nu au fost primite, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe cale prezentului recurs, potrivit art. 261 alin. (5) C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, motivarea instanței de apel cuprinde temeiurile de fapt și de drept care i-au format convingerea cu privire la soluția pronunțată și permite efectuarea controlului judiciar asupra acestei hotărâri.

Astfel, recurenții pârâți au criticat decizia pronunțată în apel în sensul că instanța de apel nu a motivat respingerea apelului lor în ceea ce privește critica formulată de aceștia privind contradicția „probelor” pe care s-a întemeiat sentința civilă nr. 2151/2013, respectiv, Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013, care, potrivit celor reținute de prima instanță, este titlul de proprietate, și motivarea acestei hotărâri, potrivit căreia acest titlu este anterior posesiei lor, care a început în anul 1996, când a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 1996.

Această critică este nefondată, deoarece instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a păstrat considerentele pe care această s-a întemeiat, pe de o parte, iar pe de altă parte, răspunzând criticilor apelanților pârâți, a constatat că reclamanta avea un titlu valabil la momentul promovării acțiunii pendinte în instanță, cu motivarea că titlul reclamantei, reprezentat de actul de vânzare-cumpărare încheiat la 6 februarie 1940 de autoarea sa, D., în calitate de cumpărătoare, emană de la un terț, data titlului fiind anterioară posesiei exercitate de către apelanții pârâți.

Deși nu a arătat expres, rezultă că, implicit, instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, preluat de stat abuziv, ce a aparținut autoarei reclamantei, potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1940, s-a consolidat printr-o decizie administrativă ulterioară, respectiv, Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013 emisă în temeiul sentinței civile nr. 843/2010, de natură a readuce imobilul în patrimoniul moștenitoarei proprietarei inițiale, în speță, reclamanta A.

Prin celelalte critici circumscrise de către recurenții pârâți art. 304 pct. 7 C. proc. civ., așa cum au fost expuse mai sus, se constată că aceștia tind la a supune controlului judiciar modul de apreciere și interpretare a probatoriului administrat, respectiv, temeinicia hotărârilor pronunțate în fond și apel, ceea ce nu se încadrează în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulată de recurenții pârâți, potrivit căreia greșit instanța de apel a „înlăturat” critica pârâților privind nepronunțarea de către prima instanță, prin dispozitivul hotărârii date, asupra excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, cu motivarea că această excepție este de fond și că argumentele folosite de prima instanță pentru analiza fondului cauzei reprezintă și considerentele pentru care a fost respinsă această excepție, se constată că este nefondată, pentru cele ce succed;

Instanța de apel a reținut că sunt nefondate criticile pârâților privitoare la nesoluționarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de aceștia prin întâmpinare, apreciind că această excepție este o apărare de fond și că a fost analizată odată cu fondul pricinii.

Această soluție este legală, deoarece corect a reținut instanța de apel că argumentele reținute de prima instanță pentru analiza fondului cauzei reprezintă considerentele pentru care a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii.

Astfel, pârâții au susținut, în motivarea acestei excepții, că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială ce guvernată regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat, o acțiune în revendicare pe dreptul comun nu este admisibilă.

Or, reclamanta a uzat de procedura prevăzută de legea specială, Legea nr. 10/2001, pentru a readuce în patrimoniul său imobilul în litigiu, în calitate de moștenitoare a proprietarului imobilului de la care acesta a fost preluat abuziv de stat, în acest sens fiind emisă Dispoziția primarului general nr. 17156 din 27 mai 2013.

În aceste condiții, se constată că reclamanta deține un „bun” actual cu privire la imobilul în litigiu, ceea ce conferă dreptului său de proprietate protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, precum și dreptul de a i de restituiri în natură imobilul în litigiu pe calea acțiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ., de către recurenții pârâți, care nu opun niciun titlu cu privire la acest imobil, contractul lor de vânzare-cumpărare fiind constatat nul prin hotărâre judecătorească, consecința fiind aceea că acest act este lipsit de efecte juridice, respectiv, este desființat cu efect retroactiv.

Față de considerentele expuse, se constată că legal instanțele de fond au respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de reclamanta A., pe dreptul comun, potrivit art. 480 și urm., C. civ., și s-au pronunțat pe fondul cauzei.

În ceea ce privește criticile formulate de pârâți împotriva încheierii din 15 septembrie 2015, pronunțată în același dosar, în sensul că greșit a fost respinsă cererea acestora de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea Dosarului nr. x/3/2015, pentru că acest ultim dosar nu privește doar cererea de acordare de despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului în litigiu, ci și stabilirea unui drept de retenție până la plata contravalorii acestor îmbunătățiri, în temeiul art. 2495 și art. 2499 C. civ., se constată următoarele:

Aceste critici se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt nefondate, pentru cele ce succed;

Prin încheierea din 15 septembrie 2015, instanța de apel a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a judecății apelului formulată de apelanții pârâți B. și C., reținând, în esență, că „nu se impune suspendarea judecății în dosarul având ca obiect revendicarea imobilului până la analizarea solicitării de către pârâții din acțiunea în revendicare a unui drept de retenție formulat într-un dosar distinct”.

Soluția dată de instanța de apel acestei cereri se constată că este legală atât pentru considerentele reținute de aceasta, cât și pentru următoarele considerentele:

Temeiul de drept al cererii de suspendare formulate de pârâții B. și C. îl constituie art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căruia, „instanța poate suspenda judecata când dezlegarea pricinii atârnă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți”.

Din interpretarea acestei dispoziții legale, rezultă că cererea de suspendare a judecății prezentei cauze se poate face când dezlegarea sa ar fi „atârnat” în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți, respectiv, a Dosarului nr. x/3/2014, având ca obiect pretenții și stabilirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu, în favoarea pârâților.

Or, dezlegarea cauzei pendinte nu are legătură cu dreptul de retenție ce se cere a fi recunoscut pârâților recurenți de către instanța care judecă cauza ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, întrucât prin judecarea acesteia, bazată pe titlul de proprietate al reclamantei, se tranșează dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu între părțile litigante.

Prin urmare, rezultă că instanța de apel, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a respins cererea de suspendare a judecății acestei cauze până la soluționarea cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/3/2014 al Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Critica formulată de recurenții pârâți potrivit căreia decizia recurată s-a dat cu încălcarea art. 2494 și art. 2499 C. civ., se constată că este străină de natura pricinii, câtă vreme temeiul de drept al acțiunii pendinte îl constituie art. 480 și urm., C. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantă și de pârâții B. și C.

În ceea ce privește cererile formulate de recurenți cu ocazia dezbaterilor, prin apărători lor, de a li se acorda cheltuielile de judecată în recurs, câtă vreme niciuna din părți nu a căzut în pretenții față de cealaltă parte în această cale de atac, se constată că reclamanta și pârâții nu sunt îndreptățiți la acordarea acestor cheltuieli de judecată, în condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Sursa informației: www.scj.ro.