Acțiune în revendicarea unui imobil. Întreruperea cursului uzucapiunii. Recurs (VCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 316/2018

VCC: art. 480, art. 1169, art. 1863-1873, art. 1895-1898, art. 1899 alin. (2); NCPC: art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (3); Decretul nr. 167/1958: art. 16-17 

Aplicând în mod greșit prevederile art. 480 și art. 1169 C. civ. de la 1864, instanța a reținut în mod eronat faptul că cele două reclamante ar avea un drept de proprietate cu privire la suprafața de 202 mp. teren.

Suprafața de 202 mp. teren se regăsește pe fostul amplasament al autorilor reclamantelor, însă ea nu a fost niciodată dobândită efectiv de acestea.

Expertiza și celelalte probe administrate în apel au demonstrat că titlul reclamantelor, precum și toate actele care au stat la baza întocmirii acestuia, sunt eronate cel puțin cu privire la suprafața de 166 mp. teren. Eroarea produsă cu privire la suprafața de 166 mp. pune în discuție titlul reclamantelor inclusiv din perspectiva corectitudinii informațiilor menționate cu privire la diferența de 202 mp. Există probe clare din care rezultă că reclamantelor nu le-a fost transmisă niciodată o suprafață de teren de 1.764 mp. și că mențiunile făcute în cuprinsul titlurilor de care acestea se prevalează sunt eronate.

Este adevărat că prin expertiză s-a reținut că suprafața de 202 mp. teren se suprapune peste amplasamentul ce a aparținut în trecut autorilor reclamantelor, însă acest lucru nu este sinonim cu faptul că reclamantelor li s-ar fi predat efectiv o suprafață de 1.764 mp. teren, nu înlătură concluziile notei tehnice ce a stat la baza întocmirii documentației cadastrale și nu poate reprezenta un argument în susținerea acțiunii în revendicare.

Totodată, împrejurarea că în Sentința civilă nr. 6873 din 5 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București se face vorbire despre admiterea acțiunii în legătură cu suprafața de 1.764 mp. teren nu este sinonimă cu împrejurarea că reclamantelor li s-ar fi predat efectiv această suprafață, întrucât nu rezultă din probele administrare că hotărârea judecătorească menționată ar fi fost pusă în executare în legătură cu întreaga suprafață revendicată.

Potrivit dispozițiilor art. 1169 C. civ. de la 1864, text aplicabil și în cazul acțiunii în revendicare, reclamantele ar fi trebuit să facă dovada indubitabilă că autorii lor au pus în executare Sentința civilă nr. 6873 din 5 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București cu privire la întreaga suprafață de 1.764 mp. teren, pentru că numai astfel ar fi putut transfera mai departe această suprafață menționată în dispozitivul hotărârii. Or, în speță, o astfel de dovadă nu a fost făcută.

Reținând că reclamantele au dobândit de la autorii lor întreaga suprafață de 1.764 mp. teren, în condițiile în care nu s-a făcut dovada că Sentința nr. 6873 din 5 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București ar fi fost pusă în executare cu privire la întreaga suprafață, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1169 C. civ. și art. 480 C. civ. de la 1864.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1895 și art. 1898 alin. (1) și (2) C. civ. de la 1864.

În mod indubitabil, una dintre condițiile necesare în vederea dobândirii proprietății pe calea uzucapiunii de la 10 la 20 de ani este buna-credință.

Soluționând apelul, instanța a reținut că prezumția de bună-credință a fost răsturnată prin intabulările și notările făcute în Cartea Funciară la nivelul anului 2004.

Potrivit art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, buna-credință trebuie să existe și este analizată prin raportare la momentul dobândirii imobilului.

În speță, recurentul a dobândit proprietatea și posesia asupra imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16 din 8 octombrie 1996, deci cu aproximativ 8 ani anterior intabulărilor și notărilor făcute de reclamante în anul 2004.

Analizând buna-credință prin raportare la un alt moment decât cel al dobândirii imobilului de către recurent, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864.

Pârâtul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și dispozițiile art. 1895 C. civ. de la 1864.

Uzucapiunea reprezintă o modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, fiind relevante durata și caracterele posesiei celui care uzucapează, iar nu data la care proprietarul neposesor a dobândit dreptul de proprietate.

În acest context, pentru a se putea constata intervenită uzucapiunea este necesar ca posesorul să fi stăpânit imobilul în tot timpul fixat de lege, fiind lipsit de relevanță faptul că în interiorul acestui termen proprietarul neposesor a transferat dreptul de proprietate unui nou proprietar neposesor.

Nici legea și nici doctrina sau jurisprudența nu privesc transferul dreptului de proprietate ca pe o cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție achizitivă.

În aceste condiții, argumentul că reclamantele dobândiseră proprietatea (dar nu și posesia) cu mai puțin de 10 ani anterior formulării cererii de chemare în judecată, nu este unul de natură a paraliza intervenirea uzucapiunii.

Analizând incidența uzucapiunii prin raportare la momentul dobândirii proprietății de către reclamante, iar nu prin raportare la durata posesiei exercitată de recurent, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1895 C. civ. de la 1864.

În plus, reclamantele au dobândit dreptul de proprietate începând cu data de 1 aprilie 2002, iar nu în data de 19 mai 2005, așa cum eronat a reținut instanța de apel. În aceste condiții, dat fiind momentul formulării cererii de chemare în judecată – 10 iulie 2012 – termenul de 10 ani s-a împlinit chiar și în cazul în care raportarea s-ar face la momentul dobândirii proprietății de către cele două reclamante.

Recurentul arată că a dobândit imobilul din care face parte și suprafața de teren revendicată în baza unui just titlu – Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16 din 8 octombrie 1996, transcris la Judecătoria Sectorului 2 București sub nr. 13472/1996 -, cu bună-credință, având convingerea sinceră că a cumpărat de la adevăratul proprietar (condiție prezumată de lege și care nu a fost răsturnată de cele două reclamante), cu titlu oneros, achitând contravaloarea imobilului dobândit.

În ceea ce privește durata posesiei, până la momentul formulării cererii de chemare în judecată, recurentul posedase terenul în discuție în mod public și sub nume de proprietar pentru o perioadă de 16 ani (recurentul a îndeplinit formalitățile de publicitate chiar ulterior dobândirii dreptului de proprietate, transformând astfel posesia sa în una publică și sub nume de proprietar).

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Sunt fondate criticile formulate de pârâtul C., întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1898 alin. (2) și la art. 1895 C. civ. de la 1864.

Astfel cum rezultă din cuprinsul prevederilor art. 1895-1898 C. civ. de la 1864, pentru ca uzucapiunea de 10 până la 20 de ani să ducă la dobândirea dreptului de proprietate, trebuie întrunite următoarele condiții:

i) posesia să se întemeieze pe o justă cauză;

ii) posesorul să fie de bună-credință;

iii) cel care invocă uzucapiunea să fi exercitat posesia în mod util timp de 10 – 20 de ani.

(i) Instanța de apel a considerat că numai prima condiție, respectiv aceea care impune ca posesia să se întemeieze pe o just titlu, este îndeplinită întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul C. cu SC E. SA, autentificat sub nr. 16 din 8 octombrie 1996, este o „justă cauză” în sensul prevederilor art. 1895 și art. 1897 C. civ. de la 1864.

Cum această dezlegare a curții de apel nu a făcut obiectul criticilor formulate prin motivele de recurs, ea a intrat în putere de lucru judecat și nu va fi cenzurată de instanța de recurs în prezenta cale de atac.

(ii) Condiția ca posesorul să fie de bună-credință pentru a dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 10 până la 20 de ani a fost considerată de către instanța de apel ca nefiind îndeplinită în cauză, cu motivarea că notările și intabulările efectuate în Cartea Funciară în anul 2004 răstoarnă prezumția de bună-credință care operează în favoarea posesorului.

Pârâtul C. a criticat prin motivele de recurs această dezlegare a instanței de apel, iar criticile formulate sunt întemeiate.

Potrivit art. 1898 alin. (2) C. proc. civ. de la 1864: „este destul ca buna-credință să fi existat la momentul câștigării imobilului”. Cum în cauză, „momentul câștigării imobilului” este data încheierii actului juridic ce constituie justul titlu – 8 octombrie 1996 -, instanța de apel avea obligația de a verifica dacă prezumția bunei-credințe (care, conform art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, operează în favoarea celui care invocă uzucapiunea) a fost sau nu răsturnată prin probe care să dovedească că la aceea dată, a dobândirii imobilului, pârâtul a fost de rea-credință.

Împrejurările ulterioare încheierii actului juridic ce constituie justul titlu, analizate de instanță, apărute în cursul anului 2004, sunt irelevante sub aspectul îndeplinirii condiției ca posesia să fie de bună-credință pentru a putea duce la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Față de prevederile exprese ale art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, este suficient ca buna-credință să existe la data dobândirii imobilului („câștigării lui”, conform textului de lege menționat), iar nu pe întreaga durată a termenului uzucapiunii.

Or, instanța de apel nu a analizat buna-credință a posesorului la data dobândirii imobilului, așa cum în mod expres impun prevederile art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, ci s-a raportat la împrejurări ulterioare acestei date. Prin urmare, condiția bunei-credințe a posesorului, astfel cum este reglementată de legea aplicabilă cauzei, nu a făcut obiectul cenzurii instanței, curtea de apel nefăcând verificările de fapt necesare pentru a stabili dacă, la data dobândirii imobilului, această prezumție de bună-credință a fost sau nu înlăturată.

(ii) În ceea ce privește termenul de uzucapiune, instanța de apel a considerat că dobândirea dreptului de proprietate de către reclamante, în anul 2005, și introducerea cererii de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar, în anul 2012, au întrerupt termenul uzucapiunii, astfel încât nici condiția ca posesia să fie exercitată în mod util timp de 10 – 20 de ani nu este îndeplinită în cauză.

Nici această dezlegare a instanței de apel nu este corectă, motivele de recurs formulate de pârâtul C. sub acest aspect fiind întemeiate.

Astfel, potrivit art. 1863-1873 C. civ. de la 1864 și art. 16-17 din Decretul nr. 167/1958, prescripția poate fi întreruptă numai printr-o cerere de chemare în judecată sau printr-un act de executare silită, iar cazurile de întrerupere a prescripției sunt expres și limitativ prevăzute de lege.

Prin urmare, actele de înstrăinare a imobilului uzucapat de către subdobânditori nu pot constitui o cauză de întrerupere a uzucapiunii atâta timp cât nicio dispoziție legală nu prevede în mod expres că o astfel de împrejurare ar duce la întreruperea cursului prescripției.

În ceea ce privește cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reține că, deși aceasta constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției reglementată legal, pentru a avea acest efect, ea trebuie să se producă înăuntrul termenului de uzucapiune, iar nu după împlinirea lui.

Prin urmare, introducerea de către reclamante a cererii de chemare în judecată în anul 2012 nu poate duce la întreruperea terenului de uzucapiune care a început să curgă în anul 1996 și care, la data formulării cererii de chemare în judecată, era deja împlinit.

În consecință, constatând că sunt justificate criticile pârâtului cu privire la interpretarea greșită de către curtea de apel a dispozițiilor art. 1898 alin. (2) și art. 1895 C. civ. de la 1864, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul C.

Întrucât instanța de apel nu a verificat dacă prezumția de bună-credință care, potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ. de la 1864, operează în favoarea pârâtului și care, conform art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864, este suficient să existe la momentul „câștigării imobilului”, a fost sau nu răsturnată la data încheierii actului juridic care constituie justul titlu în cauză, iar aceste verificări vizează o situație de fapt, ce nu poate fi lămurită în această fază procesuală, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, curtea de apel va administra probele necesare pentru a verifica susținerile părților referitoare la condiția exercitării cu bună credință a posesiei, însă aceste verificări vor fi raportate la momentul „câștigării imobilului”, astfel cum în mod expres prevede art. 1898 alin. (2) C. civ. de la 1864. Totodată, instanța de apel va avea în vedere împrejurarea că, potrivit textului de lege menționat, este suficient ca buna-credință să existe la acel moment, că actele civile translative sau constitutive de drepturi cu privire la imobilul asupra căruia se exercită posesia nu constituie cauze de întrerupere a cursului uzucapiunii și că orice cauză de întrerupere a cursului prescripției achizitive (inclusiv cererea de chemare în judecată), pentru a produce efecte, trebuie să se situeze înăuntrul termenului de prescripție.

În ceea ce privește suprafața de teren în litigiu (371,52 mp. solicitați prin cererea de chemare în judecată și acordați prin hotărârea primei instanțe, respectiv 202 mp. acordați prin decizia curții de apel), Înalta Curte constată că atât reclamantele, cât și pârâtul au formulat critici prin motivele de recurs. Reclamantele au susținut că decizia instanței de apel ar încălca autoritatea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 6873 din 5 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București cu privire la suprafața de teren ce aparținut autorilor lor, iar pârâtul că respectiva sentință civilă nu a fost pusă în executare cu privire la întreaga suprafața de teren pe care o menționează, astfel încât, ea nu ar putea constitui temei pentru admiterea acțiunii reclamantelor, inclusiv cu privire la cei 202 mp. recunoscuți de instanța de apel în favoarea acestora.

Înalta Curte constată că sub aceste aspecte, considerentele instanței de apel sunt contradictorii.

Pe de o parte, în compararea de titluri pe care o face, specifică acțiunii în revendicare cu care a fost învestită, curtea de apel reține că titlul reclamantelor este Sentința civilă nr. 6873 din 5 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București, sentință civilă care specifică clar suprafața de teren de 1764 mp. teren ca aparținând autorilor acestora, iar pe de altă parte, acordând reclamantelor doar 202 mp. teren din cei 371,52 mp. solicitați, consideră că titlul de proprietate al reclamantelor – Sentința civilă nr. 6873 din 5 iulie 1994 a Judecătoriei Sector 2 București – ar viza o suprafață mai mică cu 169,52 mp. decât cea de 1764 mp. teren cuprinsă în dispozitivul hotărârii judecătorești.

Având în vedere această împrejurare și faptul că, în rejudecarea cauzei, probele ce vor fi administrate pentru a cenzura susținerile părților referitoare la condiția exercitării cu bună-credință a posesiei la momentul dobândirii imobilului nu pot fi separate de suprafața de teren cu privire la care se va verifica îndeplinirea acestei condiții, Înalta Curte va admite, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și recursul declarat de reclamante, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.