Acţiune în răspundere contractuală în temeiul unui contract de mandat. Admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel

• NCC: art. 935
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 489 alin. (3)
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 497
• VCC: art. 1909

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 30 septembrie 2014, reclamanții A., B., C., D., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul E. să se dispună:

– obligarea pârâtului la plata sumei de 557.087,68 RON, reprezentând partea, în valoare de 442.215,56 RON, cuvenită reclamanților din vânzarea a 4 tablouri din moștenirea Dr. F. în cadrul și în urma licitației organizată de G. în data de 29.09.2011, și dobânda legală penalizatoare în cuantum de 114.872,12 RON, aferentă sumei de 442.215,56 RON, pentru perioada 21.10.2011-29.09.2014;

– obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1539 și urm. C. civ. de la 1864.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1363 din 15 iunie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt de reținut următoarele.

Așa cum au reținut instanțele de fond prezenta cerere de chemare în judecată reprezintă o acțiune în răspundere contractuală în temeiul unui contract de mandat.

În speță, s-a pus problema, în prealabil, a dovedirii contractului de mandat verbal/tacit prin care reclamanții pretind că l-au împuternicit pe pârât să vândă mai multe tablouri care ar fi fost deținute în coproprietate, ca succesori ai autorului comun (dr.) F.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că reclamanții nu au făcut dovada susținerilor lor.

Argumentele instanței de apel au fost următoarele:

– „în ceea ce privește existența acestor mandate verbale, s-a susținut că apelanții reclamanți ar fi fost în relații foarte apropiate cu pârâtul, nefiind necesară încheierea contractului de mandat în formă scriptică, însă din probele administrate nu a reieșit acest fapt, ci dimpotrivă”.

– declarația martorei L. este ambiguă întrucât nu a cunoscut dacă pârâtul a participat la parastasul care a precedat întâlnirea pretinsă, la momentul la care s-ar fi discutat despre un contract de mandat, dar aceasta a declarat că imediat după parastasul din septembrie 2011 părțile s-ar fi întâlnit să discute despre un contract de mandat, în condițiile în care reclamatul B. a arătat în răspuns la interogatoriu că discuțiile ar fi avut loc în august 2011, așadar anterior.

– cele 4 tablouri care fac obiectul litigiului de față nu au fost cuprinse în masa succesorală de pe urma autorului dr. F., așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr. x/1958;

– deși se pretinde că înțelegerea referitoare la contractul de mandat i-a privit pe toți moștenitorii, o parte dintre ei nu figurează ca părți în prezentul dosar.

– tablourile au fost înregistrate pe numele pârâtului, în calitate de unic proprietar, la data de 29.09.2011, în condițiile în care reclamanții apelanți nu au făcut nici o obiecțiune, iar contractul de pază a fost, de asemenea, încheiat de către pârât în nume propriu.

În ceea ce privește pretinsele înregistrări din august 2011, instanța de apel a reținut următoarele:

„(…) acestea au fost supuse expertizării, fiind întocmit un raport de expertiză criminalistică întocmit de către expertul criminalist M.

Din concluziile acestui raport de expertiză atașat la dosarul Curții de Apel (Vol. II) reiese că în urma analizării cu echipamentele din dotarea N., a înregistrărilor audio puse la dispoziție, nu se poate stabili dacă înregistrările contestate sunt autentice.

De asemenea, pentru motivele reținute în cuprinsul raportului, nu s-a putut stabili dacă înregistrările contestate sunt nealterate și neprelucrate.

Expertul a reținut că, în urma testelor efectuate, nu se exclude posibilitatea ca echipamentul original care a efectuat înregistrările contestate să fie cel pus la dispoziție spre examinare.

Nu s-a exclus nici posibilitatea ca toate discontinuitățile evidențiate ale înregistrărilor expertizate să constituie rezultatul acțiunilor la momentele respective ale operatorului echipamentului de înregistrare audio.

Totodată, din răspunsul la obiecțiunile formulate cu privire la acest raport de expertiză, obiecțiuni atașate la filele x, reiese că autentificarea înregistrărilor audio digitale nu poate avea concluzia certă pozitivă și pentru care metoda testelor negative este singura metodă cu adevărat științifică de autentificare, că nu se poate concluziona că înregistrările au fost efectuate la orele pretinse, neputându-se certifica în tot materialul audio examinat”.

După cum se poate observa, considerentele instanței de apel reprezintă o înșiruire de constatări de fapt care nu au fost analizate în mod coroborat pentru a rezulta un raționament logico-judiciar care să poată sprijini o concluzie.

Astfel, legat de prima aserțiune a instanței de apel: „în ceea ce privește existența acestor mandate verbale, s-a susținut că apelanții reclamanți ar fi fost în relații foarte apropiate cu pârâtul, nefiind necesară încheierea contractului de mandat în formă scriptică, însă din probele administrate nu a reieșit acest fapt, ci dimpotrivă” instanța de apel nu justifică, pe de o parte, ce relevanță ar avea pentru încheierea mandatului în formă verbală sau tacită relațiile mai apropiate sau mai puțin apropiate dintre părți, despre care nu se neagă faptul că sunt rude, și nici care sunt probele din care ar reieși faptul că părțile nu ar fi fost în relații apropiate la data la care se pretinde încheierea contractului de mandat.

Al doilea enunț al instanței de apel este în sensul că declarațiile martorei L. nu s-ar corobora cu interogatoriul reclamatului B., cu privire la data la care ar fi avut loc discuțiile legate de vânzarea tablourilor în cauză ar fi avut loc în august 2011, astfel că declarația acesteia ar fi ambiguă, dar nu arată care dintre susținerile acesteia au fost reținute ca fiind ambigue.

Or, faptul că două declarații nu se coroborează sub anumite aspecte nu duce cu necesitate la concluzia că una dintre declarații este ambiguă cu privire la acele aspecte.

În cadrul celei de-a treia aserțiuni instanța de apel reține mai multe stări de fapt din care nu trage nicio concluzie în mod expres, astfel:

– cele 4 tablouri care fac obiectul litigiului de față nu au fost cuprinse în masa succesorală de pe urma autorului dr. F., așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr. x/1958;

– deși se pretinde că înțelegerea referitoare la contractul de mandat i-a privit pe toți moștenitorii, o parte dintre ei nu figurează ca părți în prezentul dosar.

– tablourile au fost înregistrate pe numele pârâtului, în calitate de unic proprietar, la data de 29.09.2011, în condițiile în care reclamanții apelanți nu au făcut nici o obiecțiune, iar contractul de pază a fost, de asemenea, încheiat de către pârât în nume propriu.

Aparent, deși instanța de apel nu a menționat expres, aceste constatări par să acrediteze ideea că tablourile ar fi proprietatea pârâtului, ca atare nu ar putea fundamenta o prezumție a unui mandat verbal/tacit de vânzare a tablourilor în numele tuturor pretinșilor coproprietari.

Atâta timp cât problema proprietății tablourilor în cauză pare să fi reprezentat un argument important pentru ambele instanțe de fond în analiza probării existenței mandatului verbal/tacit, inclusiv în fundamentarea unor prezumții judecătorești în acest sens, cu privire la aceasta instanța de apel trebuia să se pronunțe în mod expres în baza unor argumente convingătoare.

Or, nu reprezintă astfel de argumente cele reținute de instanța de apel și menționate mai sus pentru următoarele motive.

Faptul că cele 4 tablouri care fac obiectul litigiului de față nu au fost cuprinse în masa succesorală de pe urma autorului dr. F., așa cum ar reieși din certificatul de moștenitor nr. x/1958, nu însemnă automat că nu ar fi făcut parte din această succesiune. Reclamanții au invocat mai multe argumente, și anume că din anumite fotografii vechi din care ar rezulta că au fost pe pereții imobilului care se regăsește în certificatul de moștenitor, că le-ar fi fost predate în urma unui furt etc. De asemenea, trebuiau verificate și susținerile pârâtului și intervenientei accesorii, și anume că aceste tablouri nu ar fi aparținut acestei moșteniri sau că ar fi făcut obiectul unor partaje anterioare.

Afirmația instanței de apel că, deși s-ar fi pretins că înțelegerea referitoare la contractul de mandat i-a privit pe toți moștenitorii, o parte dintre ei nu ar figura ca părți în prezentul dosar nu este argumentată în sensul legăturii determinante cu situația de dovedit în cauză. Nu rezultă de ce ar fi trebuit să fie chemați în judecată toți succesorii atâta timp cât numai o parte sunt nemulțumiți de executarea pretinsului mandat de către pârât.

În ceea ce privește faptul că tablourile ar fi fost înregistrate pe numele pârâtului, în calitate de unic proprietar, la data de 29.09.2011, când a fost organizată licitația, situație față de care reclamanții apelanți nu ar fi făcut nici o obiecție la acel moment, este de remarcat că această stare de pasivitate a reclamanților în sine nu poate duce la concluzia imposibilității dovedirii situației contrarii, atâta timp cât instanța de judecată nu a arătat care este dispoziția legală care i-ar fi obligat la aceasta. De asemenea, acest comportament al reclamanților nu poate atrage concluzia univocă în sensul inexistenței contractului de mandat pretins.

Faptul că contractul de pază a fost, de asemenea, încheiat de către pârât în nume propriu, a fost invocat ca argument de către reclamanți în favoarea ideii că s-a mai procedat și în trecut la executarea de către pârât a unor mandate verbale cu privire la bunuri aflate în coproprietate, fiind necontestat faptul că imobilul din Deva se afla în coproprietate, ca atare această situație de fapt nu putea fundamenta în mod logic ideea că pârâtul era proprietarul tablourilor.

Referitor la proba cu pretinsele înregistrări din august 2011, instanța de apel a considerat că această probă nu poate reprezenta o dovadă a pretențiilor reclamanților întrucât din concluziile raportului de expertiză criminalistică la care au fost supuse nu se poate stabili dacă înregistrările contestate sunt autentice, nu s-a putut stabili dacă înregistrările contestate sunt nealterate și neprelucrate, nu se exclude posibilitatea ca echipamentul original care a efectuat înregistrările contestate, să fie cel pus la dispoziție spre examinare, nu s-a exclus nici posibilitatea ca toate discontinuitățile evidențiate ale înregistrărilor expertizate să constituie rezultatul acțiunilor la momentele respective ale operatorului echipamentului de înregistrare audio, iar din răspunsul la obiecțiunile formulate cu privire la acest raport de expertiză, reiese că autentificarea înregistrărilor audio digitale nu poate avea concluzia certă pozitivă și pentru care metoda testelor negative este singura metodă cu adevărat științifică de autentificare, că nu se poate concluziona că înregistrările au fost efectuate la orele pretinse, neputându-se certifica în tot materialul audio examinat.

Or, așa cum susțin corect recurenții reclamanți, expertul a menționat în mod expres că nu a putut ajunge la concluzia că înregistrările ar fi fost false sau contrafăcute și că răspunsul „nu se poate stabili autenticitatea înregistrărilor” trebuie să fie înțeles ca având același sens cu expresia „de vreme ce nici un test aplicat nu a condus la excluderea autenticității înregistrărilor, până la aplicarea unor noi teste relevante inexistente la acest moment în portofoliul de teste al N., nu avem decât să constatăm că autenticitatea înregistrărilor nu a fost exclusă”.

Ca atare, atâta timp cât instanța de apel nu a considerat ca inadmisibilă în sine proba cu înregistrările audio, trebuia să coroboreze informațiile oferite de această probă cu celelalte probe administrate în cauză și apărări ale părților pentru a stabili motivat situația de fapt în cauză.

Mai mult, așa cum susțin în mod corect recurenții, instanța de apel nu a motivat de ce a considerat nerelevante celelalte probe administrate în apel, și anume înscrisuri și interogatorii, raportat la motivele de apel formulate.

Având în vedere cele expuse anterior, decizia atacată nu întrunește condițiile pentru a fi considerată motivată.

În consecință motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este fondat.

În rejudecare, se vor avea în vedere la analiza coroborată a probelor și înscrisurile depuse în recurs, pentru a dovedi starea de fapt cu privire la proprietarii acestor tablouri, anterior declanșării litigiului.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat faptul că instanța de apel nu ar fi făcut corect aplicarea art. 935 C. civ. (echivalent al art. 1909 C. civ. de la 1864) referitoare la prezumția de proprietate asupra bunurilor mobile rezultată din posesie, întrucât nu este de esența cauzei masa succesorală și dezbaterea componenței acesteia, acestea putând fi completate cu alte dovezi, cum ar fi expunerea celor patru opere de artă pe pereții Casei Memoriale dr. F., coproprietate a tuturor părților litigante, dinainte de nașterea intimatului pârât.

Având în vedere că în analiza motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a ajuns la concluzia că decizia atacată a fost insuficient motivată și sub aspectul menționat anterior, nu s-a mai impus, în această fază procesuală, analiza fondului acestui motiv de recurs.

Recurenții reclamanți au invocat la termenul din 19.01.2021, ca motiv de ordine publică – ce ar fi urmat să fie însușit sau nu de către instanța de recurs în condițiile art. 489 alin. 3 C. proc. civ. – nulitatea deciziei atacate, cu argumentul că instanța de apel nu ar fi introdus în cauză la primul termen de judecată în calitate de intervenienți, toți moștenitorii intervenientei accesorii, care a decedat înainte de dezbaterea fondului căii de atac formulate.

La termenul din data de 25 mai 2021 instanța de recurs a rămas în pronunțare și cu privire la problema dacă motivele de fapt invocate reprezintă un motiv de ordine publică sau un motiv de ordine privată.

Având în vedere că prin motivul invocat recurenții reclamanți urmăreau casarea deciziei atacate cu trimiterea spre rejudecare, scop care s-a realizat prin motivele de recurs formulate în termen, nu s-a mai impus analiza problemei de drept menționate anterior, prealabilă statuării asupra temeiniciei acestuia.

În consecință, în temeiul art. 497 raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.