Acţiune în răspundere civilă delictuală. Prejudiciu material constând în cheltuieli suplimentare efectuate pentru recuperarea întârzierilor şi finalizarea la timp a lucrărilor

• Legea nr. 50/1991: art. 27
• Legea nr. 50/1991: art. 4
• NCPC: art. 304 pct. 9
• NCPC: art. 312 VCC: art. 998

Prin cererea înregistrată la 4 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Comunei Cogealac, să se dispună obligarea acestuia la plata echivalentului în RON la data plății a sumei de 1.000.000 euro reprezentând daune interese pentru exercitarea abuzivă a atribuțiilor legale.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că are ca obiect principal de activitate producerea de energie electrică, societatea fiind înființată cu scopul de a realiza și dezvolta activitatea de producție a energiei electrice din resurse regenerabile, în acest sens dezvoltând proiectul eolian Fântânele Vest, pe raza județului Constanța.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2653 din 25 noiembrie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esență, reclamanta s-a îndreptat cu o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva pârâților care, prin întocmirea unor procese-verbale de contravenție, prin care au dispus și sistarea lucrărilor de amenajare a parcului eolian, măsuri anulate, ulterior, de către instanțele de judecată, i-au produs un prejudiciu material constând în cheltuieli suplimentare efectuate pentru recuperarea întârzierilor și finalizarea la timp a proiectului.

Instanța de fond a respins acțiunea, cu motivarea că fapta invocată de reclamantă, respectiv sancționarea contravențională a acesteia de Primarul Comunei Cogealac, nu are caracter ilicit întrucât a constat în îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege și că reclamanta, deși susține exercitarea abuzivă a dreptului de către Primarul Comunei Cogealac, nu face dovada susținerii sale. Consideră instanța că anularea proceselor-verbale de contravenție nu reprezintă, a priori, dovada abuzului de drept din partea organului constatator, nefiind dovedit că pârâții au acționat cu intenția de a-i produce prejudicii și nici vinovăția pârâtului Primarul Comunei Cogealac, acesta acționând în limitele legale conferite de Legea nr. 50/1991.

Instanța de apel, menținând soluția, a apreciat că, deși acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ. din 1864 privind răspunderea civilă delictuală, atât timp cât s-a susținut că fapta ilicită a constat în emiterea proceselor-verbale de contravenție în exercitarea atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 50/1991, este necesar a se verifica dacă modul de exercitare a acestor atribuții se încadrează într-un eventual abuz de drept. Analizând îndeplinirea activității impuse/permise de lege, instanța de apel a apreciat că nu au fost depășite limitele normale de exercitare a dreptului, ce se constituie, totodată, și într-o obligație a Primarului de a verifica respectarea dispozițiilor legale în eliberarea autorizațiilor de construire, având în vedere că exercitarea unui drept este abuzivă atunci când acesta nu a fost utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană. A reținut că, în cauză, Primarul Comunei Cogealac, verificându-și competențele în domeniul modului de executare a lucrărilor de construcție, a considerat că autorizația de construire prezentată de reclamantă nu era valabilă pe teritoriul Comunei Cogealac cât timp nu i s-a solicitat avizul obligatoriu, conform art. 4 din Legea nr. 50/1991. Reținând că, prin probele administrate nu s-a dovedit că exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 27 din Legea nr. 50/1991, în urma cărora au fost emise cele două procese-verbale de contravenție prin care s-a dispus sistarea lucrărilor, s-a realizat în mod abuziv, prin depășirea limitelor normale de exercitare a acestor atribuții, instanța de apel a considerat că este înlăturat caracterul abuziv al faptelor invocate de reclamantă, chiar în contextul anulării celor două procese-verbale de contravenție.

Recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel nu a reținut nelegalitatea emiterii proceselor-verbale de contravenție, încălcând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor prin care acestea au fost anulate, pe motiv că este o activitate permisă de lege, restrângând, astfel, sfera faptei ilicite, deși legiuitorul a instituit norme care permit tragerea la răspundere a autorităților publice.

În plus, arată că, deși a pretins că excepția de nelegalitate a actului administrativ nu poate fi opusă decât părților din dosarul în care a fost admisă, instanța de apel a reținut considerentele unor hotărâri judecătorești pronunțate în acele litigii, deși una dintre ele era desființată în calea de atac.

Consideră că abuzul de drept al autorității care nu a verificat limitele autorizației de construire trebuie sancționat întrucât i-au fost încălcate drepturile.

Recurenta critică și reținerea de către instanța de apel a absenței vinovăției întemeiată pe lipsa intenției pârâților de a o păgubi pe reclamantă, deși răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată și pentru cea mai ușoară culpă.

Apreciind că instanța de apel nu a analizat celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, solicită casarea cu trimitere în cazul în care va fi admisă critica referitoare la existența faptei ilicite.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

Instanța de apel nu a greșit atunci când a apreciat că nelegalitatea emiterii unui act administrativ de constatare și sancționare a unei contravenții nu echivalează eo ipso cu săvârșirea unei fapte ilicite de către agentul constatator, care să atragă în mod automat răspunderea civilă delictuală a acestuia exclusiv prin aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în plângerea contravențională cu valoarea unei prezumții juris et de jure. Această statuare nu înseamnă însă, astfel cum a susținut recurenta, că instanța ar fi înlăturat nelegalitatea proceselor-verbale de contravenție. Nelegalitatea și netemeinicia unui act constatator al contravenției nu se suprapune cu ilicitul delictual al agentului instrumentator dedus prezentei judecăți, astfel că analiza faptei imputate în cauză, comise în exercitarea unei atribuții legale, a impus verificarea unor elemente suplimentare ce țin de procesul decizional, din care să rezulte modalitatea în care agentul constatator a acționat în exercitarea acestei atribuții.

Prin urmare, în analiza răspunderii delictuale, au fost verificate, ca elemente care conturează săvârșirea unei fapte ilicite din partea agentului constatator, atât încălcarea unei dispoziții legale imperative în demersul acestuia de a sancționa contravențional societatea reclamantă, aspect cercetat în procesul anterior, dar și exercitarea abuzivă a acestui drept recunoscut de lege, care a avut drept consecință vătămarea patrimonială ce a fost reclamată în cadrul prezentului litigiu.

În cuprinsul acestei analize, au fost reținute, sub un prim aspect, ca elemente factuale, împrejurări constatate în litigiile în care s-au anulat procesele-verbale de contravenție, referitoare la condițiile de formă și temeinicia acestora, pornindu-se de la premisa că actul de control reprezintă în primul rând îndeplinirea obligației aferente funcției agentului constatator, aceea de a verifica respectarea dispozițiilor legale în eliberarea autorizațiilor de construire. Aceasta nu înseamnă că instanța de apel a reanalizat legalitatea și temeinicia proceselor-verbale de contravenție, dimpotrivă, a reținut efectul lucrului judecat sub aspectul valabilității autorizației de construire.

Distinct, s-a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei cauzatoare de prejudicii și anume îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege. S-a reținut că agentul constatator a acționat în baza unor atribuții legale ce îi confereau dreptul de a sancționa conduita reclamantei, care, în accepțiunea sa, a derulat lucrări de construcție în baza unei autorizații emise de o autoritate necompetentă și fără a i se solicita avizul prevăzut de lege, nedovedindu-se că ar fi acționat cu intenția de a vătăma drepturile societății. În acest sens a fost analizat demersul agentului constatator prin raportare la abuzul de drept, având în vedere că exercitarea dreptului de a sancționa este abuzivă atunci când acesta nu a fost utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană.

Procedând în acest mod, instanța, contrar susținerilor recurentei, nu a restrâns sfera faptei ilicite, întrucât agentul constatator nu a fost exonerat de răspundere delictuală prin simpla constatare a împrejurării că a exercitat o atribuție prevăzută de lege, ci în urma unei analize a comportamentului său care a vizat, concomitent și dintr-o unică perspectivă, dacă exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege a fost făcută cu deturnarea lor de la scopul pentru care dreptul respectiv a fost recunoscut de lege (elementul obiectiv) și cu rea-credință (elementul subiectiv), investigând astfel existența unui eventual abuz de drept.

Așadar, în condițiile în care titularul dreptului îl exercită cu respectarea limitelor sale externe (în executarea unei atribuții prevăzute de lege), dar acționează cu rea-credință, urmărind un alt scop decât acela pentru care dreptul a fost recunoscut de lege, fapta ilicită se manifestă sub forma abuzului de drept. În consecință, simpla anulare a actului administrativ nu conduce, prin ea însăși, la concluzia exercitării abuzive a drepturilor recunoscute de lege, fiind necesară verificarea, în raport de împrejurările cauzei, a îndeplinirii cerințelor de mai sus.

De aceea instanța de apel s-a raportat atât la hotărârile judecătorești pronunțate în cauzele în care s-au anulat procesele-verbale de contravenție, cât și la litigiile în care s-a invocat excepția de nelegalitate a autorizației de construire, pentru a statua asupra resortului motivațional, respectiv reprezentarea subiectivă care a dus la declanșarea procedurii contravenționale ce a cauzat producerea prejudiciului patrimonial pretins de reclamantă. Din această perspectivă, a constatat că nu s-a dovedit că scopul urmărit era cel al vătămării intereselor reclamantei, în condițiile în care lucrările erau executate pe terenul comun a două unități administrativ teritoriale, iar autoritatea locală a uneia dintre ele, respectiv a pârâtei din prezenta cauză, a considerat că se impunea să i se solicite autorizație de construcție sau, cel puțin, un aviz favorabil în procesul de autorizare derulat de Președintele Consiliului Județean, din acele litigii fiind extrasă concluzia că, la emiterea autorizației, s-ar fi impus obținerea avizului din partea autorităților din unitățile administrativ teritoriale pe raza cărora urma a se edifica investiția societății.

Prin urmare, critica recurentei în sensul că instanța de apel a reținut greșit considerentele unor hotărâri judecătorești pronunțate în litigiile în care a fost soluționată excepția de nelegalitate, deși între părți nu a fost admisă o atare excepție pentru a fi valorificată în dosarul în care s-a invocat, excepția admisă fiind în contradictoriu cu o altă societate, nu poate fi valorificată în sensul pretins de aceasta, întrucât nu au fost avute în vedere raționamente juridice ce au dus la dezlegări în drept preluate prin valorificarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ci elemente factuale ce au permis instanței să statueze asupra lipsei intenției primarului comunei Cogealac de a deturna în scop imoral dispozițiile legale ce îi permiteau să vegheze asupra respectării legii în sfera disciplinei în construcții.

Or, cu privire la această reținere, recurenta s-a limitat a preciza în memoriul de recurs că abuzul de drept al autorității constă în faptul că nu a verificat limitele teritoriale ale autorizației de construire în funcție de care se stabilește autoritatea emitentă competentă. Această verificare a fost făcută în litigiul în care s-a anulat procesul-verbal de contravenție, după administrarea probatoriului din care rezulta că parcul eolian urma a se construi pe teritoriul a două unități administrativ teritoriale, ceea ce dădea în competența Președintelui Consiliului Județean atribuția emiterii unei atare autorizări, situație necontrazisă în prezenta cauză în care s-a reținut doar că faptei îi lipsește caracterul ilicit și că demersul nu a fost întreprins cu rea credință, fiind validat elementul de fapt care a stat la baza apărării pârâților, acela că în autorizație era menționată doar comuna învecinată, coroborat cu împrejurarea nesolicitării unui aviz anterior emiterii autorizației.

Este eronată și critica recurentei privind reținerea de către instanța de apel a lipsei vinovăției întemeiată doar pe lipsa intenției de a o păgubi pe reclamantă, deși răspunderea civilă delictuală poate fi antrenată și pentru cea mai ușoară culpă. În realitate, intenția a fost analizată în contextul cercetării abuzului de drept ca faptă ilicită și nu ca o condiție distinctă a răspunderii civile delictuale, având în vedere că exercitarea unui drept, astfel cum s-a menționat anterior, este considerată abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a păgubi o altă persoană.

Nici înscrisul administrat ca probă în faza procesuală a recursului nu reprezintă un indiciu cu privire la existența abuzului de drept, întrucât intenția pârâților de a înstrăina terenul unui terț despre care s-a susținut că desfășoară o activitate similară cu cea a reclamantei, înstrăinare aflată sub clauza suspensivă a lămuririi, în instanță, a regimului juridic al terenului în litigiile ce aveau ca obiect validarea calității de proprietar a unității administrativ teritoriale, chiar dovedită, este nerelevantă raportat la împrejurarea că manifestarea de voință în acest sens a avut loc cu mult după data săvârșirii faptei ilicite imputate pârâților, respectiv la data de 5.10.2011, în condițiile în care procesele-verbale de contravenție au fost încheiate la data de 28/30.10.2008.

Față de aceste considerente, nu pot fi reținute ca fiind îndeplinite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind greșita aplicare a legii, motiv pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.