Acţiune în constatarea simulaţiei privind contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată şi revenirea la situaţia anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate şi posesie reclamantului
- NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5
- NCPC: art. 496 alin. (2)
- NCPC: art. 501 alin. (1)
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate intervenită simulația contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul București, str. x, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție formată din subsol, două etaje, mansardă și pod și să se constate intervenită simulația privind împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. și revenirea la situația anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului.
(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 935 din 28 martie 2024)
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale invocate, precum și prin raportare la statuările obligatorii din deciziile de casare pronunțate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
Obiectul dedus judecații vizează acțiunea în constatarea simulației atât în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1 februarie 1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul București, str. x, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție formată din subsol, două etaje, mansardă și pod, precum și în ce privește împrumutul de 15.000.000 RON (Rol) acordat de pârâtul B. și revenirea la situația anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului. Cum motivele de recurs invocate de rrecuenți vizează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,din perspectiva dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că în cauză au fost pronunțate două decizii de casare și anume: Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, și Decizia nr. 400 din 3 martie 2021, pronunțate de Î.C.C.J. secția I civilă.
În litigiul pendinte în primul ciclu procesual prin Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 76 din 02 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, fiind statuate și dezlegate probleme de drept ce sunt obligatorii pentru instanțe în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, prin Decizia nr. 546 din 21 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a statuat că „instanța de apel, după ce definește, în mod corect, simulația ca reprezentând operațiunea juridică bazată pe existența concomitentă a unor înscrisuri cu conținut juridic diferit (public și secret), analizând succesiunea actelor încheiate de părți, instanța de apel constată îndeplinită această simultaneitate, care consemnează totodată realități juridice diferite, în privința contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996 și a contraînscrisului din aceeași dată, care afirmă că vânzarea este fictivă și va rămâne astfel indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare”.
S-a statuat astfel, de instanța de casare că,„cu toate acestea, în pofida statuării referitoare la valoarea de „contraînscris” a actului olograf din 01.02.1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării consemnate în chitanța sub semnătură privată din aceeași dată, instanța de apel înlătură efectele propriei constatări referitoare la simulație, sub motiv că ulterior celor două înscrisuri menționate s-a pronunțat o hotărâre judecătorească (sentința nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1) prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că voința părților a fost consolidată în acest sens.
Opunând, în continuare, efectul autorității de lucru judecat al sentinței menționate, instanța de apel a arătat că părțile nu mai pot pretinde o altă realitate juridică decât cea rezultată din hotărârea respectivă.
Raționamentul instanței este eronat, bazându-se pe o contradicție intrinsecă, ce neagă însuși mecanismul simulației, ca operațiune juridică ce denaturează realitatea raporturilor dintre părți.
Astfel, ceea ce stă la baza simulației, în forma fictivității actului public, (cum s-a invocat în speță) este existența unui act aparent în care voința părților este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistența, în realitate, a convenției publice.
Această operațiune juridică este distinctă de situația în care părțile încheie mai întâi un act public și ulterior, perfectează un contract secret, prin care modifică sau anihilează efectele primului. De data aceasta, ambele contracte corespund voinței reale a părților, așa cum a existat ea la momentul încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe cel public.
Or, în speță, instanța de apel a considerat încetate efectele simulației pentru că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească ce nu a făcut decât să ia act de convenția publică a părților, de vânzare-cumpărare.
În felul acesta, termenii simulației nu s-au modificat însă, întrucât actul secret („contraînscrisul” din 01.02.1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părți și producător de efecte juridice.
Contrar propriei statuări în legătură cu valoarea de „contraînscris” a actului olograf, instanța de apel consideră că voința juridică și raporturile dintre părți s-au schimbat urmare a pronunțării sentinței nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, întrucât „a fost consolidată voința acestora, în sensul vânzării-cumpărării, fără să fi fost invocat vreun impediment în el proces”.
De fapt, ceea ce s-a consolidat prin pronunțarea respectivei hotărâri a fost doar voința din actul public al părților (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia față de terți (cei cărora nu le putea fi opusă situația juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înțelegerea secretă.
Din această perspectivă instanța de casare a statuat că: „faptul că nu a existat, cum reține instanța de apel, niciun impediment la pronunțarea acelei hotărâi (în sensul că reclamantul din prezentul proces nu s-a opus, din poziția de pârât în acel dosar, admiterii acțiunii) nu poate avea semnificația reținută în considerentele deciziei atacate, a modificării voinței părților față de cea consemnată în înțelegerea secretă a părților.
În realitate, singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulației este convenția secretă, un act public intervenit ulterior neavând semnificația modificării înțelegerii inițiale, ci a disimulării realității.
Or, potrivit contraînscrisului, vânzarea era fictivă și rămânea astfel, conform celor inserate în conținutul său, indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (ceea ce înseamnă că părțile anticipau la acel moment și finalizarea judecății în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1)”.
Prin decizia de casare s-a mai statuat cu putere obligatorie că „invocarea „impedimentului” la pronunțarea hotărârii care să țină loc de act de vânzare-cumpărare ar fi însemnat ca partea să se prevaleze de actul secret, adică să devoaleze însăși operațiunea simulație”.
Așadar, reținând că un act public al părților poate modifica actul secret, instanța de apel folosește un argument greșit, care contrazice însăși simulația, a cărei incidență o constatase, prin referirea la contraînscrisul simultan cu convenția de vânzare din 01.02.1996”.
Prin decizia de casare s-a mai statuat că „este greșit raționamentul potrivit căruia, fiind pronunțată, la solicitarea părților, o hotărâre ce constată convenția lor de vânzare-cumpărare, înseamnă că lor li se opune autoritatea de lucru judecat a acesteia, nemaiputând pretinde o altă realitate a raporturilor lor juridice și nici reevaluarea acestora”.
Pe de o parte, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o hotărâre judecătorească trebuie să aibă ca fundament verificări jurisdicționale proprii ale instanței, bazate pe analiza probelor administrate și pe dezbaterile contradictorii ale părților în cadrul procesului.
Or, sentința menționată nu a făcut decât constate existența unei convenții a părților și să dea forma de act autentic acesteia (prin pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic), fiind o situație similară aceleia în care finalizarea procesului se face pe baza unei tranzacții (și când reluarea litigiului nu este împiedicată de exceptio rei iudicatae, ci de exceptio litis per transactionem finitae, adică de efectul convenției consemnate în hotărârea judecătorească).
Pe de altă parte, o hotărâre exprimă adevărul și realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse și relevate judecății, fiind cunoscut că există și procese simulate, care nu pun capăt unor veritabile conflicte sau litigii între părți.
Așadar, este posibil ca anterior sesizării instanței părțile să convină asupra adevăratelor raporturi juridice dintre ele (acordul simulatoriu), astfel încât hotărârea ce finalizează litigiul (actul public) să pună capăt în realitate, unei convenții simulate a acestora.
Or, aceste aspecte trebuia să facă obiect de analiză pentru instanța de apel, având în vedere și faptul că intimatul nu a negat și nu a defăimat ca fals, niciun moment, înscrisul în care recunoaște caracterul fictiv al vânzării-cumpărării”.
Prin decizia de casare enunțată, s-a mai reținut că „tot în legătură cu realitatea raporturilor juridice procesuale cărora le-a pus capăt sentința civilă nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, instanța de apel trebuia să analizeze importanța și efectele declarației olografe date de pârât prin care acesta recunoaște că „imobilul situat în București, str. x aparține de fapt, familiei A.”.
Instanța de casare a mai statuat că „deși această declarație este nedatată, ea face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 și la sentința civilă nr. 5745/17.05.1996 – ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăți, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să țină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparține altcuiva)”.
S-a mai reținut prin decizia de casare că „la reluarea judecății, instanța de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluția dată cererii privind simulația vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operațiunii simulației și la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunțată să nu pună capăt unui veritabil litigiu și deci, să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți”.
Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că în rejudecarea apelului după prima casare a fost pronunțată decizia civilă nr. 205A/2019 din 12 februarie 2019, de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, hotărâre ce ulterior a fost casată de ÎCCJ prin decizia civilă nr. 400 din 3 martie 2021 din perspectiva incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reținându-se că: „față de motivele care conduc la admiterea recursului, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, Înalta Curte constată că nu se impune, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.”. Prin urmare, cum prin decizia de casare nr. 400 din 3 martie 2021 pronunțată de ICCJ s-a trimis cauza spre rejudecare, reținându-se incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, fără a se statua sau dezlega probleme de drept, Înalta Curte reține că în aceste condiții procedurale, în rejudecare, instanța de apel în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ. avea obligația legală de a se raporta la toate problemele de drept deja dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, ce aveau și au în continuare putere obligatorie pentru instanțe.
Or, raportând problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018, la soluția și considerentele deciziei recurate în această fază procesuală, în condițiile în care în rejudecarea cauzei instanța de apel nu s-a raportat și nu a avut în vedere în analiza raporturilor juridice dintre părți statuările și problemele de drept dezlegate prin decizia nr. 546/21 feb. 2018 a ICCJ, astfel cum acestea au fost dezvoltate și explicitate clar și concret de instanța de casare, deși dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondu”, Înalta Curte reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. pct. 5 C. proc. civ., situație în care, în această fază procesuală, examinarea motivelor de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. nu se mai impune.
Din perspectiva celor expuse, a incidenței motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a admite recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții D., E. și C. împotriva deciziei civile nr. 1835A din 5 decembrie 2022 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă, a dispune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
Astfel, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere atât problemele de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 546 din 21 februarie 2018 pronuntată de Î.C.C.J., precum și statuările/recomandările și îndrumările din această decizie, ce sunt obligatorii potrivit art. 501 alin. (1). C. proc. civ., și care vizează raporturile juridice dintre părți.
Sursa informației: www.scj.ro.