Acțiune disciplinară formulată de un judecător. Principiul imparțialității și independenței, competența inspectorilor judiciari. Recurs cu privire la o hotărâre administrativ-jurisdicțională (NCPC, NCPP, Legea nr. 303/2004)

15 mart. 2018
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1584
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (Complet de 5 judecători) nr. 266/2017

NCP: art. 267; NCPC: art. 6, art. 16, art. 19, art. 22 alin. (2) și (6), art. 41 și art. 42, art. 53 alin. (2), art. 174 alin. (3), art. 175-176, art. 214, art. 224, art. 226, art. 244, art. 248, art. 255, art. 269 alin. (1), art. 270 alin. (1), art. 306, art. 307, art. 315 alin. (1) pct. 3, art. 354 alin. (3), art. 393, art. 394 alin. (2), art. 425 alin. (1) lit. b) , art. 430 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 1 și 6, art. 496, art. 499, art. 509 alin. (1) pct. 2; NCPP: art. 100, art. 101, art. 306 alin. (1), art. 360; Legea nr. 677/2001: art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 8 și 10; Legea nr. 303/2004: art. 99 lit. j, lit. t) teza a II-a, art. 100 lit. e); Legea nr. 317/2004: art. 27 alin. (2), art. 44-53, art. 51, art. 69 alin. (4) lit. e), art. 73 alin. (4); Legii nr. 571/2004: art. 2, art. 3 lit. c); Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești: art. 93 alin. (1); Regulamentul lucrărilor de inspecție: art. 5, art. 7, art. 11 alin. (3), art. 25, art. 30 alin. (4)-(6), art. 63 alin. (6) și (7); Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare: art. 8 alin. (1) lit. k), art. 35 lit. a) și art. 46 alin. (2), art. 47 alin. (10); CEDO: art. 6

A. Cu privire la recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul factual prezentat în Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016, pronunțată de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016,, Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară, pentru considerentele arătate în continuare.

Este de observat faptul că recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară critică hotărârea instanței de disciplină numai în ceea ce privește soluția de respingere a acțiunii disciplinare sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu gravă neglijență.

Circumscris acestei abateri disciplinare, recurenta-reclamantă susține atât prin acțiunea disciplinară, cât și prin memoriul de recurs, că judecătorul cercetat a încălcat cu gravă neglijență dispozițiile art. 224, art. 226, art. 248, art. 255 și art. 354 alin. (3) C. proc. civ., întrucât, în cauzele analizate, nu a pus în discuția părților necesitatea sesizării parchetului, nu a luat concluziile părților referitor la acest aspect, ci doar a dispus prin încheiere sesizarea organului de cercetare penală, și nu a soluționat excepția invocată din oficiu privind lipsa calității de reprezentant a apărătorului uneia dintre părțile litigante.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, opinia Înaltei Curți este concordantă concluziei instanței de disciplină, în sensul celor arătate în continuare.

Împrejurarea că judecătorul nu a pus în discuția părților necesitatea sesizării organelor de cercetare penală cu privire la modul în care baroul a emis delegațiile de asistență judiciară, nu a adus atingere drepturilor și intereselor părților din cauzele respective, întrucât rațiunea dispozițiilor art. 224 C. proc. civ. vizează garantarea dreptului la apărare al părților litigante, care nu a fost afectat de împrejurarea menționată.

De asemenea, în mod corect a apreciat instanța de disciplină că drepturile și interesele părților în litigiile analizate nu au fost vătămate nici din perspectiva dispozițiilor art. 248 și art. 354 alin. (3) C. proc. civ. prin faptul că judecătorul nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității de reprezentant, excepție invocată din oficiu, ori prin faptul că magistratul a procedat la luarea unor declarații reclamanților fără a uza de procedura interogatoriului.

Totodată, din perspectiva dispozițiilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., Secția pentru judecători a reținut cu just temei faptul că interpretarea normelor de drept material și procesual, precum și aprecierea asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor în circumstanțele particulare ale litigiului dedus judecății, reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic al magistratului, ca atribut esențial al activității de judecată pe care acesta o îndeplinește, elemente care excedează activitățile de cercetare și verificare în cadrul procedurii răspunderii disciplinare.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de disciplină a interpretat și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, apreciind că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară.

B. Cu privire la recursurile declarate de pârâta A.

Conform art. 499 C. proc. civ., în contextul factual reținut prin hotărârile atacate, Înalta Curte constată că sunt nefondate recursurile declarate de pârâta A., criticilor formulate de pârâtă urmând a li se răspunde sistematizat prin considerentele ce urmează.

Criticile formulate de recurentă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., cu privire la nelegala compunere a instanței de disciplină la termenele din 14 septembrie 2016 și 26 octombrie 2016 sunt neîntemeiate pentru motivele ce succed.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Secția pentru judecători în materie disciplinară, la termenele respective, a fost alcătuită cu respectarea dispozițiilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „lucrările secțiilor se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora”. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se reține că dispozițiile respective se aplică inclusiv în privința lucrărilor desfășurate de secțiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor.

În acest sens, este de observat faptul că dispozițiile art. 44-53 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii în materia răspunderii disciplinare a magistraților, nu cuprind prevederi derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din aceeași lege, citate anterior.

Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispozițiile legii care reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile C. proc. civ. Însă, chiar în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile art. 19 („Continuitatea”) și art. 214 („Continuitatea instanței”) C. proc. civ., a căror încălcare este invocată de recurentă. Un argument esențial în acest sens este reprezentat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional. De altfel, se cuvine a fi menționat faptul că inclusiv recurenta-pârâtă, în debutul cererii de recurs, admite faptul că hotărârea atacată este o hotărâre administrativ-jurisdicțională.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la faptul că doi dintre judecătorii care au participat la ședința din 14.09.2016 nu au luat parte și la ședința din 26.10.2016. Susținerile recurentei referitoare la faptul că doi dintre membrii Secției pentru judecători în materie disciplinară, deși au participat la alte cauze în data de 26 octombrie 2016, nu au participat și la soluționarea Dosarului nr. x/J/2016, sunt lipsite de relevanță, întrucât legalitatea alcătuirii instanței de disciplină se analizează pentru fiecare caz în parte, iar nu prin raportare la alte cauze.

De asemenea, pentru argumentele expuse, nu pot fi primite nici criticile corelative formulate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în cadrul recursului declarat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016.

Referitor la criticile recurentei-pârâte privind incompatibilitatea judecătorului H., care a făcut parte din compunerea instanței de disciplină și faptul că nu a fost soluționată cererea sa de recuzare a judecătorului respectiv, se rețin cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, se constată că nici din cuprinsul încheierii din 14 septembrie 2016 și nici din actele dosarului nu rezultă că recurenta ar fi formulat în mod expres și fără echivoc o cerere de recuzare a judecătorului H. Nu poate fi privită ca o cerere de recuzare simpla afirmație singulară formulată de recurentă la termenul din 14 septembrie 2016 referitoare la recuzarea judecătorului, respectiv, în contextul dezbaterilor purtate și în condițiile în care nu s-a solicitat ritos și formal soluționarea unei asemenea cereri, iar dezbaterile au continuat cu participarea judecătorului respectiv, fără ca pârâta să formuleze obiecțiuni ori cereri exprese care să demonstreze caracterul real al demersului său de recuzare a judecătorului H.

Obiter dictum, se cuvine a fi menționat faptul că relația de colegialitate profesională pe care recurenta-pârâtă își argumentează criticile din recurs nu se regăsește printre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 42 C. proc. civ. De asemenea, se apreciază că nu poate fi circumscrisă noțiunii de „aparență de lipsă imparțialitate” în sensul jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, argumentația din recurs, în sensul că lipsa imparțialității judecătorului H. ar fi fost determinată de existența relației de colegialitate cu președintele Judecătoriei Arad, care, în virtutea obligațiilor corespunzătoare funcției de conducere, a răspuns solicitării formulate de inspectorii judiciari, în limitele cadrului legal reprezentat de dispozițiile art. 73 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, conform cărora „Inspectorii judiciari pot solicita, în condițiile legii, inclusiv conducătorilor instanțelor sau parchetelor, orice informații, date, documente sau pot face orice verificări pe care le consideră necesare în vederea efectuării cercetării disciplinare ori a exercitării celorlalte atribuții prevăzute de lege sau regulamente”.

Totodată, este de observat că cererea de abținere formulată verbal de judecătorul H. în ședința instanței de disciplină din 14 septembrie 2016, întemeiată pe relația de colegialitate profesională cu judecătorul M., președintele Judecătoriei Arad, a fost respinsă prin Încheierea din camera de consiliu de la 14 septembrie 2016 a Secției pentru judecători, reținându-se că în cauză nu se regăsesc elemente din care să rezulte că ar exista îndoieli întemeiate cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului, iar motivul invocat în susținerea cererii, nu este prevăzut de art. 41-42 C. proc. civ. Se reține că, potrivit art. 53 alin. (2) C. proc. civ., „Încheierea prin care (…) s-a respins abținerea (…) nu sunt supuse niciunei căi de atac”.

În consecință, atât timp cât se constată că nu a fost formulată o veritabilă cerere de recuzare și, în plus, întemeiat pe aceleași motive, judecătorul menționat a formulat cerere de abținere care a fost respinsă [soluționarea acestui incident procedural beneficiind de autoritate de lucru judecat, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ.], lipsește obiectul învestirii Înaltei Curți sub aspectul verificării omisiunii instanței de disciplină de a se pronunța asupra unei cereri cu care să fi fost legal învestită.

Criticile recurentei-pârâte subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la nulitatea hotărârii atacate pentru încălcarea prevederilor art. 393 C. proc. civ., întrucât ședința instanței de disciplină a început la data de 26.10.2016 și s-a încheiat la ora 00:45 a zilei de 27.10.2016, fără a se dispune, prin încheiere, acordarea unui termen pentru continuarea dezbaterilor în ziua următoare, nu pot fi primite pentru considerentele ce vor fi arătate.

Este necontestat faptul că ședința instanței de disciplină a început în cursul zilei de 26.10.2016, iar dezbaterile în fond s-au prelungit până după miezul nopții, încheindu-se astfel la data de 27.10.2016.

Art. 393 C. proc. civ. prevede că:

„Art. 393 – Continuarea dezbaterilor în fond

Dezbaterile începute vor fi continuate la același termen până la închiderea lor, cu excepția cazului în care, pentru motive temeinice, sunt lăsate în continuare pentru o altă zi, chiar în afara orelor fixate pentru judecarea pricinilor”.

Dispozițiile citate au în vedere ipoteza în care dezbaterile continuă într-o altă zi decât aceea în care au început din cauza unor motive temeinice, care presupun în mod necesar că are loc o întrerupere a dezbaterilor, iar instanța fixează o altă zi în care acestea vor continua.

Or, în speță, se constată că dezbaterile au continuat fără întrerupere, prelungindu-se după ora 24,00 a zilei în care au început (26.10.2016) și încheindu-se la ora 00:45 a zilei de 27.10.2016, situație care se circumscrie primei teze a textului de lege, în sensul că dezbaterile au început la termenul din 26.10.2016 și au fost continuate până la închiderea lor, fără a fi identificate motive temeinice care să justifice incidența situației de excepție reglementată de art. 393 teza a II-a C. proc. civ. în sensul întreruperii dezbaterilor în fond și continuării lor la un alt termen.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte va respinge și criticile formulate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cadrul recursului declarat împotriva Încheierii din camera de consiliu de la 3 ianuarie 2017, pronunțată de Secția pentru judecători în Dosarul nr. x/J/2016.

În ceea ce privește criticile recurentei referitoare la încălcarea prevederilor art. 244 și art. 394 C. proc. civ., instanța reține că acestea nu pot fi primite pentru următoarele considerente.

Art. 244 C. proc. civ. prevede că:

„Art. 244 – Terminarea cercetării procesului

(1) Când judecătorul se socotește lămurit, prin încheiere, declară cercetarea procesului încheiată și fixează termen pentru dezbaterea fondului în ședință publică.

(2) Pentru dezbaterea fondului, judecătorul pune în vedere părților să redacteze note privind susținerile lor și să le depună la dosar cu cel puțin 5 zile înainte de termenul stabilit potrivit alin. (1), fără a aduce atingere dreptului acestora de a formula concluzii orale.

(3) Părțile pot fi de acord ca dezbaterea fondului să urmeze în camera de consiliu, în aceeași zi sau la un alt termen.

(4) Cererea de judecată în lipsă presupune că partea care a formulat-o a fost de acord și ca dezbaterea fondului să aibă loc în camera de consiliu, în afară de cazul în care partea a solicitat expres ca aceasta să aibă loc în ședință publică”.

Chiar în condițiile în care instanța de disciplină nu a procedat la aplicarea întocmai a dispozițiilor art. 244 alin .(1) C. proc. civ., în sensul că nu a fixat un alt termen pentru dezbaterea fondului, o atare neconformitate procedurală ar fi susceptibilă a atrage sancțiunea nulității actului de procedură, în speță, Hotărârea nr. 23/J din 31 octombrie 2016, ce formează obiectul recursului, pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. numai în condițiile prevederilor art. 175-176 C. proc. civ., conform cărora:

„Art. 175 – Nulitatea condiționată

(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

(2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Art. 176 – Nulitatea necondiționată

Nulitatea nu este condiționată de existența unei vătămări în cazul încălcării dispozițiilor legale referitoare la: 1. capacitatea procesuală; 2. reprezentarea procesuală; 3. competența instanței; 4. compunerea sau constituirea instanței; 5. publicitatea ședinței de judecată; 6. alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel”.

Este de observat faptul că încălcarea art. 244 alin. (1) C. proc. civ. invocată de recurenta-pârâtă, nu vizează niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 176 C. proc. civ. pentru a fi în prezența unei nulități a actului de procedură necondiționată de existența unei vătămări, situație în care, argumetele invocate pentru susținerea acestei critici trebuie evaluate din perspectiva dispozițiilor art. 175 C. proc. civ.

În acest context, este de observat faptul că nu sunt incidente dispozițiile art. 175 alin. (2) C. proc. civ., deoarece C. proc. civ. nu prevede expres nulitatea hotărârii pentru nerespectarea art. 244 C. proc. civ.

În consecință, din perspectiva prevederilor art. 175 alin. (1) C. proc. civ., se constată că, prin neaplicarea întocmai a prevederilor art. 244 alin. (1) C. proc .civ., nu a fost adusă pârâtei o vătămare care nu ar putea fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii, în contextul în care pârâta a participat la ședința din 26.10.2017, a beneficiat inclusiv de reprezentare din partea soțului său și i-au fost analizate de instanța de disciplină toate probele și cererile legal formulate.

Referitor la criticile recurentei întemeiate pe încălcarea dreptului la apărare, din perspectiva aceluiași motiv de recurs, se rețin considerentele următoare.

Conduita pârâtei din timpul ședinței nu poate fi imputată Secției pentru judecători și nu este de natură a fundamenta, în sensul dispozițiilor procedurale citate anterior, nulitatea hotărârii atacate. Sub acest aspect, în cronologia evenimentelor din timpul ședinței din 26 octombrie 2017, se evidențiază conduita procesuală a pârâtei de natură a împieta asupra desfășurării normale și cu celeritate a ședinței, în sensul celor arătate în continuare: inițial, pârâta a acordat mandat de reprezentare soțului său; ulterior, a solicitat suspendarea ședinței din cauza stării sale de sănătate, cererea fiind respinsă cu motivarea că beneficiază de reprezentare din partea soțului; în această situație, pârâta a retras mandatul de reprezentare acordat soțului și a părăsit sala de ședință; ulterior, pârâta a revenit în sala de ședință, înainte de începerea audierii martorilor, precizând că soțul său înțelege să nu mai participe la ședință, dar fără să solicite încuviințarea unui termen pentru lipsă de apărare; după ce instanța a acordat cuvântul pe fond, pârâta a solicitat să se ia act de faptul că nu este reprezentată și nu este pregătită să susțină concluziile pe fond din cauza orei înaintate (ora 22:10) și stării sale de sănătate, apreciind că îi este încălcat dreptul la apărare. Contrar susținerilor din recurs, se apreciază că soluția procedurală a instanței de disciplină de amânare a pronunțării pentru a da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise pe fond este conformă cu dispozițiile procedurale ale art. 222 C. proc. civ., potrivit cărora:

„Art. 222 – Amânarea judecății pentru lipsă de apărare

(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei.

(2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise”.

Circumstanțele expuse anterior referitoare la conduita procesuală a pârâtei nu evidențiază existența unor motive temeinice excepționale apte să impună soluția de amânare a judecății pentru lipsă de apărare. Relevant este faptul că pretinsa lipsă de apărare, invocată de pârâtă, îi este imputabilă întrucât, chiar în timpul ședinței, a retras mandatul de reprezentare acordat soțului său. Pe de altă parte, în acord cu argumentele anterior expuse, se reține că instanța de disciplină a realizat o corectă aplicare a textului art. 222 alin. (2) C. proc. civ., întrucât a amânat pronunțarea pentru a acorda părților posibilitatea de a depune concluzii scrise, fiind astfel asigurat părților exercițiul efectiv al dreptului la apărare; totodată, atare măsură este de natură a acoperi eventuala vătămare decurgând din imposibilitatea exercitării plenare a dreptului la apărare și, în plus, acoperă chiar vătămarea decurgând din existența unor împrejurări excepționale care ar fi putut conduce la încuviințarea termenului pentru lipsă de apărare, întrucât textul de la art. 222 alin. (1) C. proc. civ., nu este o normă imperativă, ci una dispozitivă, astfel încât aplicarea acesteia antrenează atributul de apreciere a instanței cu privire la temeinicia și oportunitatea cererii de amânare a judecății pentru lipsă de apărare.

Chiar și în condițiile în care, având în vedere cererea pârâtei, instanța a învederat faptul că va amâna pronunțarea pentru a asigura părților posibilitatea de exercitare în mod real și efectiv a dreptului la apărare prin depunerea de concluzii scrise, se cuvine a fi remarcat faptul că pârâta, deși a menționat că nu este pregătită, a formulat ample concluzii pe fond pe parcursul a aproximativ 50 de minute, fără a putea fi observate dificultăți în susținerea cauzei sale (așa cum rezultă din înregistrarea ședinței depusă la dosar în format electronic; fișierul audio STE 011 de la 02:37:50 la 03:22:41 și fișierul audio STE 012 de la 00:00:00 la 00:05:26), concluziile pârâtei fiind consemnate rezumativ la paginile 28-38 ale Încheierii de ședință din 26 octombrie 2016. Or, aspectele expuse reflectă faptul că pârâta și-a exercitat în mod real și efectiv dreptul la apărare atât la termenul din 26 octombrie 2016, cât și prin posibilitatea procedurală conferită de instanța de disciplină prin amânarea pronunțării.

În ceea ce privește jurisprudența C.E.D.O. în cauza Makhfi împotriva Franței, invocată de recurenta-pârâtă, se constată existența unor elemente de diferențiere semnificative în raport cu speța de față, care nu sunt de natură să contureze o similitudine în sensul existenței unei încălcări a dreptului la apărare. Astfel, dacă situația premisă în cauza analizată de instanța europeană a vizat o ședință de judecată care a durat circa 20 de ore (începută la ora 9 dimineața, care s-a încheiat la ora 5 în dimineața zilei următoare), ședința instanței de disciplină în care au avut loc dezbaterile în prezentul litigiu disciplinar s-a desfășurat pe parcursul a circa 8 ore (de la ora 17:00 la ora 00:45, conform Procesului-verbal întocmit de Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii și chiar conform susținerilor recurentei). Totodată, în contextul în care pârâta a retras mandatul de reprezentare acordat soțului său și a pus concluzii pe fond pe parcursul a circa 50 de minute, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu există elemente care să conducă la concluzia încălcării dreptului la apărare al pârâtei, în sensul menționatei jurisprudențe a C.E.D.O. Pe de altă parte, nu este lipsit de relevanță faptul că, în cauza Makhfi împotriva Franței, C.E.D.O. a reținut că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare și atenție pentru a putea urmări dezbaterile și pentru a dispune o soluție lămuritoare (așa cum a reținut și Curtea Constituțională în Decizia nr. 336/2015, pct. 46). Or, un alt element distinctiv în prezentul litigiu, rezidă în faptul că instanța de disciplină nu a pronunțat hotărârea la data de 27.10.2016, imediat după închiderea dezbaterilor în jurul orei 00:45, ci la data de 31 octombrie 2016, când a fost amânată pronunțarea, fiind evident astfel că nu se poate considera că durata ședinței din 26-27 octombrie a fost de natură a afecta capacitatea de concentrare și atenție a membrilor Secției pentru judecători de a dispune o soluție lămuritoare la data de 31 octombrie 2016.

De asemenea, chiar în condițiile în care ședința în care au avut loc dezbaterile în fond s-a încheiat la data de 27.10.2016, în jurul orei 00:45, iar pronunțarea hotărârii a fost amânată la data de 31.10.2016, se constată că, și fără a fi luate în considerare zilele de 27 și 31 octombrie, părțile au avut la dispoziție 3 zile libere (în sens procedural) pentru a întocmi și a transmite la dosar concluziile scrise. Astfel fiind, contrar susținerilor recurentei, se apreciază că acest interval de timp a fost suficient pentru a permite recurentei-pârâte să își exercite efectiv dreptul la apărare și prin pregătirea și transmiterea concluzilor scrise, pe lângă amplele concluzii orale susținute în fața instanței disciplinare, fără a se putea considera că termenul ar fi fost acordat formal, contrar scopului dispozițiilor art. 394 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă va considera necesar, instanța poate cere părților, la închiderea dezbaterilor, să depună completări la notele întocmite potrivit art. 244. Părțile pot depune aceste completări și în cazul în care acestea nu au fost cerute de instanță” sau cu încălcarea dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. ori a dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenție și art. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepțiilor privind nulitatea actului de sesizare a instanței disciplinare și nulitatea actelor de cercetare disciplinară, Înalta Curte reține aspectele ce succed.

Cu titlu prealabil, se reține că procedura răspunderii disciplinare reglementată de Legea nr. 317/2004 implică parcurgerea a trei etape, respectiv: etapa administrativă, derulată la nivelul Inspecției Judiciare, care include efectuarea verificărilor prealabile și cercetarea disciplinară, în conformitate cu prevederile Regulamentului lucrărilor de inspecție; etapa administrativ-jurisdicțională, derulată la nivelul secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu dispozițiile art. 44-53 din Legea nr. 317/2004; etapa judiciară, derulată în faza de recurs la nivelul completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În cadrul etapei administrative desfășurate de Inspecția Judiciară nu sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. referitoare la soluționarea incidentelor procedurale privind incompatibilitatea judecătorului, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei vizând nesoluționarea declarației de abținere a inspectorului-șef în conformitate cu dispozițiile procedurale. Sub acest aspect, este de subliniat faptul că, pentru considerentele expuse anterior, la pct. 66 din prezenta decizie, C. proc. civ. nu se aplică în mod automat și în integralitatea lor nici în etapa administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața Consiliului Superior al Magistraturii și, prin urmare, cu atât mai puțin, în procedura desfășurată la nivelul Inspecției Judiciare, procedură pur administrativă, iar nu administrativ jurisdicțională.

Este necontestat faptul că inspectorul-șef al Inspecției Judiciare a formulat declarația de abținere din 21.06.2016, invocând faptul că a fost coleg de facultate și prieten cu soțul judecătorului cercetat.

În cadrul etapei administrative sunt incidente dispozițiile Regulamentul lucrărilor de inspecție, iar în analiza acestei critici prezintă relevanță prevederile art. 7 din menționatul regulament, conform cărora:

„§3.3. Principiul imparțialității și independenței inspectorilor

Art. 7 – (1) În exercitarea atribuțiilor specifice, inspectorii judiciari sunt obligați să adopte o atitudine obiectivă, echidistantă și neutră, de natură a înlătura orice suspiciuni privind lipsa de imparțialitate.

(2) Pentru asigurarea caracterului imparțial și independent al activității, inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanțelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat.

(3) Prin sintagma instanțele și parchetele unde inspectorul a funcționat se înțelege ultima instanță sau ultimul parchet la care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea anterior numirii.

(4) Imparțialitatea și independența exercitării atribuțiilor de către inspectorii judiciari sunt asigurate prin repartizarea aleatorie a lucrărilor.

(5) Redistribuirea lucrărilor repartizate aleatoriu poate avea loc numai în cazurile limitativ prevăzute de lege și de Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare”.

Este de observat că motivul pentru care inspectorul-șef a formulat declarația de abținere din 21.06.2016 nu se încadrează strict în ipoteza reglementată de dispozițiile citate ale art. 7 alin. (2), însă declarația de abținere a fost formulată în scopul înlăturării oricărei aparențe de lipsă de imparțialitate, în accepțiunea sa de imparțialitate subiectivă, personală (recunoscută în jurisprudența C.E.D.O. și a Curții Constituționale; Decizia Curții Constituționale nr. 500/2016, pct. 18; Decizia Curții Constituționale nr. 525/2016, pct. 20; Decizia Curții Constituționale nr. 625/2016, pct. 19).

Or, atât timp cât este vorba de o aparență de lipsă de imparțialitate subiectivă, personală, apreciată ca atare de inspectorul-șef, la momentul când a conștientizat existența motivului potențial creator de eventuale suspiciuni de lipsă de imparțialitate, în considerarea standardelor de imparțialitate consacrate de art. 7 alin. (1) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, iar nu de un caz de lipsă de imparțialitate obiectivă reglementat expres de art. 7 alin. (2) de același regulament ori de un alt text de lege, critica recurentei referitoare la faptul că declarația de abținere nu a fost formulată anterior datei de 21.06.2016, respectiv la momentul semnării procesului-verbal de sesizare din oficiu (28.04.2016) ori a referatului de sesizare din oficiu (07.06.2016) nu este de natură a atrage sancțiunea nulității actelor respective și a celor subsecvente acestora. În circumstanțele expuse, nu poate fi negat faptul că motivul invocat de inspectorul-șef în declarația de abținere are un oarecare potențial creator de suspiciuni de lipsă de imparțialitate în beneficiul pârâtei, iar nu în detrimentul acesteia, întrucât relația de colegialitate și prietenie dintre inspectorul-șef și soțul judecătorului cercetat nu poate fi privită ca un element defavorabil recurentei. Cu alte cuvinte, principiul imparțialității presupune, pe de o parte, protecția interesului public, reprezentat în speță de atingerea scopului procedurii disciplinare, iar, pe de altă parte, protecția unui interes privat, reprezentat în speță de interesul legitim al judecătorului cercetat de a fi protejat de acțiunile unui funcționar public – în sens larg – care ar putea avea convingeri sau motive pentru care s-ar putea aprecia că este predispus să-și îndeplinească atribuțiile în defavoarea persoanei care, în cauză, face obiectul cercetării disciplinare. Or, în circumstanțele expuse, nu poate fi reținută existența unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate din perspectiva satisfacerii interesului public al sistemului judiciar, de vreme ce acțiunile inspectorului-șef, anterioare declarației de abținere (în condițiile în care nu a infirmat procesele-verbale de sesizare din oficiu din 28.04.2016 și 07.06.2016) nu au adus atingere scopului urmărit în procedura răspunderii disciplinare. În același timp, însă, nu poate fi reținută existența unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate nici din perspectiva judecătorului cercetat, atât timp cât motivul invocat în declarația de abținere are valența de a fi privit în beneficiul pârâtei, iar nu în defavoarea acesteia (cum ar putea fi, spre exemplu, existența unei relații de dușmănie). În concluzie, susținerile recurentei, întemeiate pe o situație cu potențiale conotații favorabile situației sale, nu sunt apte să demonstreze nulitatea procedurii disciplinare.

Criticile recurentei referitoare la nulitatea rezoluției de începere a cercetării disciplinare pentru motivul că a fost confirmată de inspectorul-șef adjunct al Inspecției Judiciare sunt și ele neîntemeiate.

În condițiile în care inspectorul-șef a formulat cerere de abținere, atribuțiile sale referitoare la derularea procedurii disciplinare au fost exercitate în mod legal de inspectorul-șef adjunct în temeiul dispozițiilor:

– art. 69 alin. (4) lit. e) din Legea nr. 317/2004, conform cărora:

„Art. 69 – (…)

(4) Inspectorul-șef adjunct îndeplinește următoarele atribuții: (…)

b) ajută inspectorul-șef în activitatea de verificare și avizare a actelor și rezoluțiilor întocmite de către inspectorii judiciari;

e) este înlocuitorul de drept al inspectorului-șef”.

– art. 8 alin. (1) lit. k) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012, conform cărora:

„Art. 8 – (1) Inspectorul-șef adjunct îndeplinește următoarele atribuții: (…)

k) este înlocuitorul de drept al inspectorului-șef”.

Pentru aceste considerente, nu pot primi relevanța propusă de recurenta-pârâtă probele invocate în recurs referitoare la teza probatorie vizând atitudinea contradictorie, inconstantă ori oscilantă a inspectorului-șef, respectiv: adresa Inspecției Judiciare din 03.03.2017 adresată soțului pârâtei, K.; Raportul Inspecției Judiciare din 25.04.2017 privind cererea pârâtei de apărare a reputației profesionale întocmit în lucrarea nr. 2934/IJ/1314/DIJ/2017, întâmpinarea depusă de Inspecția Judiciară în Dosarul nr. x/2/2017 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Pentru argumentele arătate în continuare, nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la nelegalitatea sesizării Inspecției Judiciare prin Procesul-verbal de sesizare din oficiu din 28.04.2016, cu motivarea că aspectele relatate de decanul Baroului Arad nu se subsumau obiectivelor controlului efectuat de echipa de inspectori la Tribunalul Arad.

Se constată că sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare, în considerarea aspectelor relatate de decanul Baroului Arad în timpul controlului efectuat de echipa de inspectori judiciari la Tribunalul Arad, este legală în raport cu dispozițiile art. 63 alin. (6) și (7) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, conform cărora:

„Art. 63 – (…)

(6) În situația în care, pe parcursul verificărilor, se constată că există indicii privind săvârșirea unei abateri disciplinare sau de încălcare a normelor Codului deontologic de către judecători, procurori sau magistrați asistenți, inspectorul judiciar/echipa de inspectori judiciari întocmește un referat cu propunere de sesizare din oficiu a Inspecției Judiciare și îl înaintează inspectorului-șef.

(7) Sesizarea din oficiu a Inspecției Judiciare se realizează pe baza procesului-verbal întocmit de inspectorul-șef, ca urmare a analizei referatului prevăzut la alin. (6)”.

A primi argumentația recurentei-pârâte ar însemna că Inspecția Judiciară s-ar afla în imposibilitate obiectivă de a se sesiza din oficiu cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare în legătură cu care a identificat indicii în activitatea de control desfășurată, împrejurare de natură a lipsi de conținut dispozițiile legale referitoare la rolul, competența și atribuțiile acestei instituții.

Pentru aceste considerente, precum și pentru cele expuse anterior, vor fi înlăturate mijloacele de probă invocate recurenta-pârâtă în susținerea tezei probatorii referitoare la nulitatea absolută a actelor de sesizare din oficiu a Inspecției Judiciare și de sesizare a instanței de disciplină, respectiv: declarația de abținere formulată de judecătorul M. de la judecarea Dosarului nr. x/55/2017/a9 al Tribunalului Arad și încheierea din 14.09.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/55/2017/a10, prin care a fost admisă cererea de abținere; întâmpinarea depusă de Inspecția Judiciară în Dosarul nr. x/2/2017.

Referitor la criticile vizând nelegala compunere a echipei de inspectori, contrar susținerilor recurentei, se constată că, la Dosarul nr. x/DIJ/2016, se regăsește Referatul din 21.06.2016, prin care inspectorul judiciar I. a solicitat ca, față de complexitatea rezultată pe parcursul verificărilor prealabile, lucrarea să fie repartizată echipei de inspectori din care face parte, iar, prin rezoluția aplicată pe referatul respectiv, inspectoarea judiciară N. a fost desemnată să efectueze verificările disciplinare alături de inspectorul judiciar titular I. Solicitarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 47 alin. (10) din Regulamentul de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul nr. 24/2012 al inspectorului-șef al Inspecției Judiciare („Regulamentul Inspecției Judiciare”) conform cărora „În situația unor lucrări complexe, inspectorul judiciar desemnat să efectueze verificările, în baza unui referat adresat inspectorului-șef, poate solicita repartizarea lucrării echipei din care face parte”.

Totodată, se reține că inspectorii judiciari N. și I. au fost desemnați în compunerea echipei de control pentru soluționarea lucrărilor complexe pe anul 2016, conform Ordinului inspectorului-șef nr. 10 din 9 februarie 2016, Anexa nr. 1, pct. 12.

Față de cele expuse, se constată conformitatea măsurii administrative de desemnare a echipei de inspectori cu dispozițiile din Regulamentul lucrărilor de inspecție a căror nerespectare este invocată de recurentă, respectiv ale art. 11 alin. (3): „Prin repartizare aleatorie, șefii direcțiilor de inspecție desemnează inspectorul judiciar sau, în cauzele complexe, echipa de inspectori judiciari care urmează să efectueze verificările și stabilesc termenul de soluționare a lucrărilor”. Se cuvine a fi menționat faptul că, în privința aspectelor în discuție, nu prezintă relevanță dispozițiile art. 25 din același Regulament, text invocat de recurentă, referitoare la întocmirea de către inspectorul judiciar/echipa de inspectori a notei cu propunerea de suspendare din funcție a magistratului până la finalizarea procedurii disciplinare.

Raportat la susținerile recurentei-pârâte referitoare la motivarea deciziei de desemnare a echipei de inspectori sub aspectul aprecierii gradului de complexitate a lucrării, se reține că gradul de complexitate se stabilește pe baza nomenclatorului emis prin ordin al inspectorul-șef, conform art. 35 lit. a) și art. 46 alin. (2) din Regulamentul Inspecției Judiciare, iar, potrivit fișei de repartizare (prima pagină, fără număr, la Dosarul nr. x/DIJ/2016), lucrarea are gradul de complexitate 6. Este adevărat că motivarea reprezintă una dintre cerințele de legalitate a actului administrativ, în considerarea principiului legalității enunțat în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor în cuprinsul art. 5 din Regulamentul lucrărilor de inspecție. Însă, lipsa motivării ori o motivare lipsită de relevanță sau formală în opinia recurentei-pârâte, nu atrage în mod automat sancțiunea nulității actului administrativ, ci numai în măsura în care se constată că, prin acest viciu al actului, s-a adus atingere drepturilor și intereselor legitime ale destinatarului său. În contextul criticilor expuse de recurenta-pârâtă, se constată că recurenta-pârâtă nu a arătat în ce măsură decizia de desemnare a unei echipe formată din 2 inspectori judiciari a adus atingere drepturilor și intereselor sale legitime în procedura disciplinară. Astfel, simpla nemulțumire a recurentei-pârâte în sensul că nu au fost expuse argumentele pentru care s-a apreciat că lucrarea prezintă un grad de complexitate de natură să justifice constituirea unei echipe de control nu atrage nulitatea măsurii contestate și, subsecvent, a procedurii disciplinare.

Sunt neîntemeiate criticile recurentei în sensul că nu a existat o repartizare aleatorie a lucrării disciplinare. Operațiunea de repartizare aleatorie a lucrării este dovedită prin mențiunile din Fișa de repartizare în care, sub semnătura directorului Direcției Inspecția Judiciară pentru Judecători, se atestă faptul că lucrarea nr. 3259/IJ/1813/DIJ/2016 a fost repartizată inspectorului judiciar I.

Considerentele expuse demonstrează contrariul criticilor recurentei-pârâte în dovedirea cărora a invocat următoarele mijloace de probă: cererile adresate Inspecției Judiciare din 23.02.2017 și 29.05.2017 și răspunsurile Inspecției Judiciare transmise prin poșta electronică la data de 06.06.2017.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte referitoare la incompatibilitatea inspectorului judiciar I. întemeiate pe calitatea acestuia de membru al Baroului Tulcea, se rețin următoarele:

În limitele prezentului litigiu disciplinar, nici Secția pentru judecători și nici Înalta Curte de Casație și Justiție nu au competența de a evalua legalitatea modului în care inspectorul judiciar I. a fost primit în profesia de avocat, motiv pentru care sunt lipsite de relevanță pentru soluționarea cauzei susținerile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la această chestiune.

Referitor la pretinsa lipsă de imparțialitate a inspectorului judiciar motivată de recurenta-pârâtă prin atitudinea părtinitoare și favorabilă față de avocații din Baroul Arad în considerarea faptului că inspectorul judiciar este membru al Baroului Tulcea, Înalta Curte reține că, în cauză, inspectorul judiciar are calitatea de reprezentant al Inspecției Judiciare și nu sunt identificate elemente care să reflecte o lipsă de imparțialitate subiectivă ori obiectivă. În ceea ce privește cele două dimensiuni ale principiului imparțialității, în jurisprudența Curții Constituționale, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că: „imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă [Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, parag. (30)]. (…) imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate [Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, parag. (47)]”.

În ceea ce privește susținerile bazate pe calitatea de avocat suspendat, Înalta Curte are în vedere considerentele C.E.D.O. în analiza imparțialității judecătorilor care au îndeplinit anterior funcția de procuror, în sensul că: „Am cădea în cealaltă extremă prin susținerea că foștii procurori nu ar putea face parte din completului de judecată în fiecare dosar care s-a aflat inițial pe rolul parchetului, chiar dacă fostul procuror nu a avut de-a face niciodată cu litigiul respectiv. O soluție atât de radicală, bazată pe o concepție inflexibilă și formală a unității și indivizibilității parchetului, ar ridica o barieră practic impenetrabilă între parchet și instanță. Aceasta ar conduce la o bulversare a sistemului judiciar al mai multor state contractante, în care transferurile între cele două structuri sunt frecvent întâlnite. Mai presus de toate, simplul fapt că un judecător a fost odată membru al parchetului nu este un motiv de temere pentru lipsa sa de imparțialitate” [Piersack împotriva Belgiei, Hotărârea din 1 octombrie 1982, parag. 30 lit. b)]. Mutatis mutandis, în cauză, simplul fapt că inspectorul judiciar este membru al Baroului Tulcea, fiind suspendat din profesia de avocat ca urmare a incompatibilității cu funcția de inspector judiciar, nu denotă o lipsă de imparțialitate obiectivă în sensul susținerilor recurentei-pârâte, iar circumstanțele cauzei nu reliefează elemente de natură să contureze o situație de lipsă de imparțialitate subiectivă.

Pentru argumentele expuse, nu pot primi relevanța propusă de recurenta-pârâtă mijloacele de probă invocate în susținerea tezei probatorii referitoare la incompatibilitatea inspectorului judiciar I., respectiv: adresele nr. 441 din 20 februarie 2017 și nr. 603 din 28 martie 2011 emise de Baroul Tulcea și cererea de primire în profesia de avocat formulată de I. nr. 603 din 10 decembrie 2010.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la nelegalitatea administrării unor probe și interpretarea probelor legal administrate vor fi respinse pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește criticile referitoare la proba cu înregistrarea video, se impune enunțarea premisei că prezentul litigiu disciplinar se judecă potrivit C. proc. civ., astfel că nu sunt incidente dispozițiile din C. proc. pen., invocate în apărare de recurenta-pârâtă.

Astfel fiind, sunt incidente cauzei dispozițiile art. 341 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora: „Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă și fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum și alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obținute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri”. Or, în speță, nu au fost identificate elemente care să conducă la concluzia că înregistrarea video a fost obținută cu încălcarea legii ori a bunelor moravuri, proba fiind admisibilă din perspectiva dispozițiilor procedurale citate.

Totodată, se constată că proba cu înregistrarea video este conformă și prin prisma prevederilor Procedurii de supraveghere prin mijloace video aprobată de președintele Curții de Apel Timișoara, respectiv:

Art. 3.2. Limitarea scopului

„Sistemul de supraveghere video nu este utilizat în alt scop decât cel notificat, nu folosește la monitorizarea activității angajaților sau la pontaj. De asemenea, sistemul nu este mijloc de investigare sau de obținere a unor informații pentru anchetele interne sau procedurile disciplinare, cu excepția situațiilor în care se produce un incident de securitate fizică sau se observă un comportament infracțional (în circumstanțe excepționale, imaginile pot fi transferate organelor de cercetare în cadrul unei investigații disciplinare sau penale)”.

Art. 6.4. Măsuri de păstrare a confidențialității (…)

„Sistemul de supraveghere video nu este utilizat pentru verificarea prezenței la program sau evaluarea performanțelor la locul de muncă.

În cazuri excepționale, dar cu respectarea garanțiilor descrise mai sus, se poate acorda acces Comisiei Disciplinare, în cadrul unei anchete disciplinare, cu condiția ca informațiile să ajute la investigarea unei infracțiuni sau a unei abateri disciplinare de natură să prejudicieze drepturile și libertățile unei persoane”.

Nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că adresele nr. 321 din 26 aprilie 2017 și nr. 11/P/03.05.2017 emise de Tribunalul Arad fac dovada caracterului nelegal al extragerii de imagini de pe înregistrările sistemului de supraveghere video. În acest sens, se constată că, prin adresele respective, în urma solicitărilor pârâtei, tribunalul a comunicat faptul că: în decursul timpului nu au mai fost extrase date cu privire la un judecător, însă au fost extrase date pentru a fi utilizate în cadrul cercetării unor infracțiuni, care au fost predate organelor competente; nu poate fi remis acordul scris dat de pârâtă în sensul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, întrucât nu se cunoaște dacă există un asemenea acord, nefiind în evidența operatorului de date cu caracter personal.

Mențiunile cuprinse în cele două adrese nu au valența de a demonstra nelegalitatea extragerii imaginilor. Simplul fapt confirmat de Tribunalul Arad că nu au mai fost extrase imagini cu privire la un alt judecător nu demonstrează nelegalitatea extragerii de date cu privire la împrejurările de fapt analizate în cadrul prezentei proceduri disciplinare.

În ceea ce privește acordul pentru prelucrarea datelor cu caracter personal, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 prevede că: „Orice prelucrare de date cu caracter personal, cu excepția prelucrărilor care vizează date din categoriile menționate la art. 7 alin. (1), art. 8 și 10, poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și-a dat consimțământul în mod expres și neechivoc pentru acea prelucrare”. Chiar potrivit acestor dispoziții, acordul persoanei vizate nu este necesar în ipotezele reglementate de art. 10 alin. (1) din lege, conform căruia: „Prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la (…) sancțiuni administrative (…) aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităților publice, în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege și în condițiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii”. Or, în cauză, extragerea imaginilor din înregistrările sistemului de supraveghere video funcțional în cadrul instanței, a fost realizată în scopul derulării procedurii răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor reglementată de lege, sub controlul și în limitele puterilor ce le sunt conferite de lege autorităților publice cu atribuții în desfășurarea procedurii, fără a fi identificare elemente de natură a aduce atingere drepturilor și libertăților persoanei fizice în sensul dispozițiilor Legii nr. 677/2001.

În condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 permit prelucrarea datelor cu caracter personal în cadrul procedurilor de aplicare a sancțiunilor administrative, cărora li se circumscriu și sancțiunile disciplinare, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile acestei legi.

În contextul în care proba cu înregistrarea video a fost administrată în procedura disciplinară pentru a dovedi prezența soțului în biroul judecătorului cercetat în intervalul de timp în care au fost audiați minorii, se reține că dispozițiile citate permit utilizarea imaginilor înregistrate de camera video amplasată în proximitatea biroului pârâtei în vederea investigării abaterii disciplinare reținute în sarcina judecătorului cercetat, din perspectiva circumstanțelor excepționale referitoare la protecția drepturilor minorilor.

Cu toate acestea, chiar în ipoteza în care nu ar fi luată în considerare proba cu înregistrarea video, prezența soțului pârâtei în sediul instanței în intervalul de timp în care au fost audiați minorii este dovedită de mențiunile din Registrul privind accesul persoanelor în spațiul destinat judecătorilor și personalului auxiliar conform cărora K., soțul pârâtei, s-a aflat în sediul instanței în scopul declarat vizând rezolvarea unor probleme personale, la data de 04.05.2016 în intervalele orare 12:22-13:45 și 14:06-14:13, în condițiile în care audierea minorilor în biroul pârâtei a avut loc în cadrul intervalelor de timp menționate în același registru, respectiv 12:18-12:32 și 12:56-13:08.

În completare, se reține că, potrivit extraselor din registrul menționat, K., soțul pârâtei, s-a aflat în sediul instanței în scopul declarat vizând rezolvarea unor probleme personale și în următoarele date și intervale orare: 18.05.2016 – interval orar 09:05-09:08; 23.05.2016 – intervale orare 08:25-09:05 și 13:57-15:07; 24.05.2016 – interval orar 14:23-14:39; 25.05.2016 – interval orar 08:20-08:45; 30.05.2016 – interval orar 12:30-12:45; 31.05.2016 – interval orar 09:14-09:17; 01.06.2016 – interval orar 10:57-11:20; 03.06.2016 – intervale orare 13:00-13:01 și 13:30-14:16; 07.06.2016 – interval orar 11:45-11:55; 08.06.2016 – intervale orare 10:59-11:01 și 11:14-11:49; 10.06.2016 – interval orar 14:30-14:55; 13.06.2016 – intervale orare 08:36-08:58, 12:37-12:40 și 13:26-13:40; 15.06.2016 – interval orar 13:27-14:26.

Atât timp cât înscrisurile depuse în probațiune nu au fost denunțate ca false în procedura reglementată de C. proc. civ., înscrisuri autentice, în condițiile art. 269 alin. (1) C. proc. civ., se prezumă că datele pe care acestea le conțin sunt reale și au puterea doveditoare prevăzută de art. 270 alin. (1) C. proc. civ.

Este adevărat că martorul G., prin declarația dată în fața inspectorilor judiciari, afirmă că, la data de 4 mai 2016, în intervalul orar 09:45-14:30, s-a aflat împreună cu soțul pârâtei – K. – la sediul I.P.J. Arad (pentru o perioadă de 30 de minute după ora 09:45), la Casa Sindicatelor, unde își are sediul un contabil, și la biroul de avocatură al soțului pârâtei. Totodată, se constată că, în declarația dată în fața instanței de disciplină, martorul G. nu mai menționează aspectele referitoare la deplasarea la Casa Sindicatelor și la biroul de avocatură al soțului pârâtei, ci doar faptul că s-a despărțit de avocatul K. în jurul orei 13:00-14:00 și l-a dus cu mașina la biroul său, fără a trece prin zona tribunalului sau a judecătoriei. Se constată că aspectele declarate referitoare la prezența soțului pârâtei la sediul I.P.J. Arad sunt confirmate de adresa acestei instituții, în care se atestă că, la data de 04.05.2016, în intervalul orar 09:50-10:00, avocatul K. s-a aflat la sediul instituției, fiind atașat, în copie, extrasul din registrul de intrare-ieșire. Ca atare, celelalte aspecte declarate de martorul respectiv nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă, fiind chiar contrare unor înscrisuri autentice care, de altfel, nici nu ar putea fi răsturnate prin simpla probă contrară.

În consecință, în mod legal instanța de disciplină a reținut prezența avocatului K. în incinta Judecătoriei Arad în data de 04.05.2016 în intervalul orar în care au fost audiați minorii.

În privința acestor aspecte, cu just temei instanța de disciplină a înlăturat declarația martorului G., având în vedere faptul că martorul își amintește repere temporale și factuale numai cu privire la data de 04.05.2016, iar nu și cu privire la alte zile în care s-a deplasat la sediul poliției împreună cu avocatul K. Totodată, aceleași împrejurări sunt infirmate și de declarația martorului J., medic la Spitalul Județean Arad, care afirmă că, la data de 4 mai 2016, avocatul K. a venit în cursul zilei în mai multe rânduri în incinta spitalului, în intervalul orar 09:30-14:00, după ora 14:00 venind împreună cu pârâta pentru a achita prețul rezervei în regim hotelier în care fusese internată o rudă a pârâtei.

În concluzie, rezultă că acest unic mijloc de probă invocat în apărare de către pârâtă nu poate conduce la înlăturarea unor înscrisuri autentice. Având forța probantă prescrisă de lege (în principal, Registrul privind accesul persoanelor în spațiul destinat judecătorilor și personalului auxiliar la Judecătoria Arad, adresa emisă de I.P.J. Arad), înscrisuri care se coroborează cu înregistrarea video și declarația martorului J., probe din care a rezultat prezența soțului pârâtei în incinta instanței în perioada de timp în care au fost audiați minorii.

Cu privire la criticile recurentei-pârâte privind declarațiile martorilor referitoare la nulitatea relativă a probei constând în audierea martorilor D., C. și B., motivat de existența unei relații de dușmănie între fiecare dintre aceștia și persoana sa, respectiv că proba administrată este contrară dispozițiilor art. 255 alin. (1), art. 315 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 174 alin. (3) C. proc. civ., se rețin aspectele arătate în continuare.

Dispozițiile procedurale a căror încălcare o invocă recurenta-pârâtă au următorul conținut:

„Art. 174 – (…)

(3) Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat.

Art. 255 – (1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului.

Art. 315 – (1) Nu pot fi martori: (…)

3. cei aflați în dușmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părți”.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la existența unei relații de dușmănie nu pot fi primite pentru argumentele ce urmează.

Se constată că, la termenul din 14 septembrie 2016, pârâta s-a opus probei testimoniale cu martorii B., D. și C., susținând că aceștia au declarat mincinos în faza cercetării disciplinare, fiind pusă la îndoială credibilitatea lor ca martori. Însă, suspiciunile pârâtei referitoare la veridicitatea aspectelor declarate de martorii respectivi nu sunt prevăzute de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și nu fundamentează existența unei atitudini de dușmănie față de pârâtă a martorilor respectivi.

Totodată, se reține că, potrivit celor consemnate în Încheierea de la termenul din 14 septembrie 2016, pârâta a menționat expres faptul că „personal, nu se află în dușmănie cu martorul D.”, fără a arăta care este motivul pentru care invocă existența unei relații de dușmănie cu martorii B. și C.

În declarația dată în fața instanței de disciplină, niciunul dintre cei trei martori nu au arătat că ar fi în relație de dușmănie cu pârâta.

Faptul că pârâta a formulat plângere penală împotriva numiților D., decanul Baroului Arad și B. (așa cum rezultă din adresa din 09.02.2017, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara) poate reliefa existența unor sentimente de dușmănie ale pârâtei față de persoanele respective, întrucât, se presupune în mod uzual că cel care face o asemenea plângere are de reproșat ceva persoanelor vizate, dar nu în mod necesar și din partea persoanelor denunțate. Spre exemplu, s-ar fi putut prezuma că martorii ar fi fost în dușmănie cu pârâta, în situația în care ei ar fi fost cei care au formulat plângerea penală împotriva pârâtei, iar nu invers. Or, niciunul dintre mijloacele de probă administrate în cauză nu pot fundamenta în mod rezonabil o eventuală concluzie referitoare la o atitudine de dușmănie față de pârâtă, de natură a face inadmisibilă proba testimonială cu martorii respectivi.

Totodată, se reține că martorii în privința cărora recurenta-pârâtă are suspiciuni cu privire la veridicitatea aspectelor declarate, se bucură de prezumția de nevinovăție până la pronunțarea unei hotărâri penale definitive de condamnare pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, ipoteză în care partea interesată are la dispoziție remediul procedural al revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., conform căruia: „Art. 509 – (1) Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 3. un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecății, când aceste împrejurări au influențat soluția pronunțată în cauză. În cazul în care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. În acest ultim caz, la judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii”.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată nu se întemeiază pe declarațiile martorilor audiați în cauză, nu cuprinde referiri la probe încuviințate la termenul din 14 septembrie 2016 și nici la mijloacele probatorii concrete care au stat la baza soluției pronunțate, se rețin următoarele:

Potrivit dispozițiilor procedurale menționate, hotărârea trebuie să cuprindă „expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. În cauză, se apreciază că hotărârea atacată cuprinde argumentele care au format convingerea instanței de disciplină pe baza probatoriului administrat și în raport cu dispozițiile legale incidente. Cu caracter de principiu, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun instanței obligația de a prezenta exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele și de a răspunde punctual tuturor afirmațiilor și argumentelor părților, fiind suficient ca instanța să expună argumentat probele și dispozițiile legale pentru care au fost admise/respinse cererile părților, cerințe pe care hotărârea recurată le îndeplinește.

Pentru argumentele expuse anterior, la pct. 129-131, nu pot fi primite criticile recurentei-pârâte referitoare la relevanța pe care instanța de disciplină a dat-o aspectelor declarate de martorul G., în contextul analizei întregului probatoriu administrat.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte vizând declarația martorului J., se rețin cele ce urmează: susținerile referitoare la vârsta martorului nu își găsesc fundament în existența unor dispoziții procedurale care să lipsească de credibilitate declarațiile persoanelor în vârstă de peste 70 de ani; declarația dată de J. în fața inspectorilor judiciari nu contravine dispozițiilor art. 30 alin. (5) și (6) din Regulamentul lucrărilor de inspecție, aceasta fiind dată în condițiile și cu respectarea prevederilor art. 30 alin. (4)-(6) din același Regulament, așa cum se precizează în debutul declarației; niciuna dintre părți nu a propus audierea în fața instanței de disciplină a martorului J., iar pârâta nu a formulat, nici prin întâmpinare, nici prin concluziile scrise, nicio critică în privința declarației date de persoana respectivă în fața inspectorilor judiciari, criticile fiind formulate pentru prima dată în fața instanței de recurs, prin urmare omisso medio. În condițiile în care declarația martorului J. dată în fața inspectorilor judiciari nu a fost criticată de niciuna dintre părțile litigiului, instanța de disciplină a dat relevanță acestui mijloc de probă necontestat de părți, astfel că nu se poate reține nesocotirea dispozițiilor referitoare la rolul activ al instanței ori încălcarea principiului nemijlocirii în raport cu dispozițiile art. 16 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile recurentei-pârâte vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 sub aspectul confidențialității ascultării minorilor, Înalta Curte reține argumentele arătate în continuare.

Pentru considerentele expuse la pct. 118-126, pct. 129-131 și pct. 143-144 din prezenta decizie, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte referitoare la nelegalitatea probei cu înregistrarea video și la relevanța declarațiilor martorilor G. și J., prin care tinde să demonstreze că soțul său – K. – nu era prezent în instanță și în biroul său în intervalul orar în care au fost audiați minorii în camera de consiliu.

Prin faptul că, în analiza existenței elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, în hotărârea atacată au fost expuse argumente referitoare la urmările faptei imputate și la vinovăția magistratului cercetat, instanța de disciplină nu a încălcat principiul disponibilității ce guvernează procesul civil. De altfel, este de observat că, în cadrul procedurii răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, în aplicarea dispozițiilor incidente din Legea nr. 303/2004 și Legea nr. 317/2004, titularul acțiunii disciplinare, în speță Inspecția Judiciară, prin rezoluția de sesizare a instanței de disciplină, nici nu solicită aplicarea unei anumite sancțiuni disciplinare, astfel că nu se poate reține încălcarea principiului disponibilității prin raportare la argumentele prezentate de titularul acțiunii disciplinare în susținerea elementelor constitutive ale abaterilor imputate. Sub acest aspect, se cuvine a fi reiterat faptul că acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară nu reprezintă o acțiune de drept comun tipică, ci reprezintă actul de sesizare a autorității publice competente să aplice sancțiunea disciplinară în cadrul unei proceduri administrativ-jurisdicționale, supuse reglementărilor specifice (în principal, Legea nr. 317/2004 și actelor cu caracter normativ subsecvente, emise în temeiul și pentru organizarea executării dispozițiilor acestei legi), iar nu în cadrul unui proces tipic de drept comun supus în integralitatea lui dispozițiilor C. proc. civ.

Referitor la susținerile recurentei privind fapta de a proceda la ascultarea minorilor în camera de consiliu în prezența soțului său, în mod corect a reținut instanța de disciplină că această faptă este contrară dispozițiilor art. 226 C. proc. civ., conform cărora: „În cazul în care, potrivit legii, urmează să fie ascultat un minor, ascultarea se va face în camera de consiliu. Ținând seama de împrejurările procesului, instanța hotărăște dacă părinții, tutorele sau alte persoane vor fi de față la ascultarea minorului”, care se interpretează în sensul că persoanele care pot fi de față la audierea minorilor sunt doar acele persoane implicate în ocrotirea minorului, fiind exclusă prezența unor persoane străine. Ca atare, cu just temei a reținut instanța de disciplină că, procedând la audierea minorilor în camera de consiliu, dar în prezența soțului său, pârâta a încălcat obligația de respectare a confidențialității lucrărilor, obligație a cărei respectare se impune cu deosebire atunci când vizează protecția minorilor, concluzie ce rezultă din prescripția legală de audiere a acestora în camera de consiliu, ca de altfel, în îndeplinirea oricărui act de procedură pentru care legea prevede judecata în camera de consiliu ori caracterul nepublic al procedurii; în plus, obligația de respectare a confidențialității lucrărilor are un conținut mai cuprinzător decât derularea unei proceduri ori îndeplinirea unui act de procedură în camera de consiliu.

Sub aspectul laturii subiective, în acord cu instanța de disciplină, Înalta Curte reține că fapta a fost săvârșită cu intenție indirectă, întrucât recurenta-pârâtă, procedând la ascultarea minorilor în prezența soțului său, a acceptat încălcarea confidențialității lucrărilor și măsurii de protecție a minorilor instituită de textul procedural, nu a urmărit, dar a acceptat consecințele conduitei sale, apreciate, în mod corect, în hotărârea atacată, ca fiind reprezentate de posibilitatea ca minorii să nu spună liber ceea ce aveau de spus, fiind timorați sau deturnați de prezența unei alte persoane. Suplimentar față de aspectele reținute de instanța de disciplină, se reține că ori de câte ori legea prevede condiții referitoare la desfășurarea procedurilor judiciare în care sunt implicați minori, nerespectarea acestora îmbracă o gravitate sporită, întrucât este contrară principiului interesul superior al copilului, preeminent intereselor specifice persoanelor adulte ce compar în calitate de justițiabili în fața instanțelor de judecată.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de disciplină că sunt întrunite cumulativ elementele abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, în teza normativă referitoare la „nerespectarea (…) confidențialității lucrărilor care au acest caracter (…)”.

Referitor la criticile recurentei-pârâte vizând abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 sub aspectul lipsei de confidențialitate a lucrărilor din Dosarul nr. x/55/2015, acestea vor fi înlăturat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Recurenta-pârâtă nu contestă acțiunile sale în legătură cu sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni referitoare la utilizarea fondurilor bugetare în dosare care nu i-au fost repartizare spre soluționare, însă, prin criticile formulate, tinde în esență să demonstreze că în mod legal a formulat sesizările respective și a realizat acțiunile ce îi sunt imputate.

În cauză, pârâtei i se impută faptul că, prin conduita adoptată, a desfășurat o activitate proprie de investigare în scopul sesizării organelor de urmărire penală cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni la nivelul Baroului Arad, activitate care a constat în identificarea de înscrisuri aflate în dosare care nu i-au fost repartizate spre soluționare, copierea acestora și înaintarea lor către organele de urmărire penală pe care le-a sesizat. Recurenta-pârâtă nu contestă faptele în materialitatea lor, însă, în apărare susține că înscrisurile respective nu aveau caracter confidențial, că avea dreptul de a proceda la copierea și înaintarea lor către organele de urmărire penală și că avea un interes legitim grefat pe interesul public de identificare și sancționare a faptelor incriminate de legea penală.

Circumscris abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004, ceea ce se impută magistratului este fapta de a identifica înscrisuri aflate în dosare care nu i-au fost repartizate spre soluționare, de a face copii ale înscrisurilor identificate și de a le înainta organelor de urmărire penală pe care le-a sesizat cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni la nivelul Baroului Arad.

O asemenea conduită nu poate fi asimilată unui interes legitim al judecătorului, analizat prin prisma atribuțiilor specifice funcției și principiului potrivit căruia judecătorul soluționează cauzele cu care este învestit, neavând prerogativa de a analiza, din proprie inițiativă și în afara procedurilor judiciare, acte și fapte din dosare soluționate de alte complete din cadrul instanței în care își desfășoară activitatea.

A accepta faptul că o asemenea conduită poate fi justificată prin prisma interesului public de descoperire și sancționare a infracțiunilor, echivalează cu transformarea funcției de judecător în organ de cercetare/urmărire penală.

Raportat la susținerile recurentei-pârâte de justificare a acțiunilor sale prin prisma interesului public referitor la legalitatea utilizării fondurilor publice, se reține, de asemenea, că, în exercitarea funcției de judecător, în dosarele analizate în hotărârea recurată care nu aveau un asemenea obiect, pârâtei îi revenea sarcina de a soluționa litigiul cu care a fost învestită, conform principiului disponibilității, iar nu de a uza de funcția deținută pentru a efectua investigații proprii în scopul lămuririi aspectelor referitoarea la suspiciunea sa cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni în activitatea Baroului Arad.

Or, funcției de judecător îi este recunoscută prerogativa de soluționare a cauzelor ce îi sunt repartizate spre soluționare, iar nu atribuția de a identifica posibile infracțiuni și de a sesiza organele de urmărire penală în urma unei inițiative și activități proprii de cercetare a cauzelor aflate pe rolul instanței, altele decât cele cu care a fost învestit.

În speță, conduita magistratului cercetat reflectă o preocupare semnificativă și chiar excesivă pentru identificarea și denunțarea unor posibile infracțiuni săvârșite la nivelul Baroului Arad, atât în cauzele cu care a fost învestit, cât și în cauze soluționate de alte complete ale instanței.

Din această perspectivă, nu pot fi primite nici apărările recurentei referitoare la faptul că a acționat în calitate de avertizor public în condițiile Legii nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii. Se reține că dispozițiile legii respective nu se aplică instanțelor judecătorești, ci se aplică autorităților și instituțiilor publice din cadrul administrației publice centrale, administrației publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de lucru al Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităților administrative autonome, instituțiilor publice de cultură, educație, sănătate și asistență socială, companiilor naționale, regiilor autonome de interes național și local, precum și societăților naționale cu capital de stat [potrivit art. 2 alin. (1) din lege]. Totodată, potrivit art. 3 lit. c) din lege, calitatea de avertizor public este recunoscută doar persoanelor care fac o sesizare în sensul prevederilor actului normativ și care este încadrată în una dintre autoritățile publice, instituțiile publice sau unitățile menționate la art. 2.

În concluzie, se constată că în mod corect a apreciat instanța de disciplină că fapta pârâtei de a analiza, a copia și a înainta organelor de urmărire penală înscrisuri din dosare care nu i-au fost repartizate spre soluționare se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. j) din Legea nr. 303/2004 în teza normativă referitoare la nerespectarea confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției.

Nu se poate reține că nu ar exista cerința confidențialității, atașată înscrisurilor din cauzele soluționate în cameră de consiliu, având ca obiect „instituire curatelă”, cum este cazul Dosarului nr. x/55/2015.

Fără a nega dreptul pârâtei judecător de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni despre care ia cunoștință inclusiv în exercitarea funcției, se reține că acest drept nu echivalează cu recunoașterea dreptului de a desfășura o activitate proprie de investigare și strângere de probe – prin identificarea, copierea și transmiterea către organele de urmărire penală a unor înscrisuri aflate în dosare care nu i-au fost repartizate spre soluționare – în scopul demonstrării temeiniciei sesizării pe care a adresat-o organelor de urmărire penală.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, se constată că instanța de disciplină, circumscris obligației de asigurare a confidențialității lucrărilor, a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 93 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, cu modificările ulterioare, conform cărora „La solicitarea instituțiilor abilitate, se transmite dosarul sau copia certificată a acestuia în vederea soluționării unor cauze aflate pe rolul (…) parchetelor (…)”, din interpretarea cărora rezultă că activitatea de documentare a sesizării cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni se realizează de către însuși organul de urmărire penală, iar nu de către judecător, din proprie inițiativă.

Pentru argumentele expuse, vor fi înlăturate mijloacele de probă invocate de recurenta-pârâtă în susținerea tezei probatorii referitoare la faptul că a acționat în calitate de avertizor în interes public, respectiv: adresa Ministerului Justiției nr. 58267/431/N/2017 din 13.07.2017 și Punctul de vedere nr. 15057/2017 al Direcției Legislație, Documentare și Contencios din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă în privința abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit .t) teza I din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință, nu pot fi primite pentru considerentele se succed.

În esență, instanța de disciplină a reținut că judecătorul cercetat, în litigii de dreptul familiei cu care a fost învestit, depășind limitele învestirii instanței, s-a substituit organelor de cercetare penală, desfășurând activități de natura celor prevăzute de art. 306 C. proc. pen., constând în strângerea de date și informații (interogarea părților din dosare și a reprezentanților acestora în legătură cu aspecte ce nu făceau obiectul învestirii instanței și nu erau de natură conduce la soluționarea pricinilor respective) cu privire la posibila săvârșire a unor infracțiuni în legătură cu emiterea unor delegațiil avocațiale de asistență la nivelul Baroului Arad, în scopul obținerii de probe în sprijinul întocmirii unor sesizări adresate organelor de urmărire penală.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de disciplină a reținut că pârâta a exercitat funcția de judecător cu rea-credință, așa cum rezultă din modul și perseverența cu care a încercat să identifice indicii cu privire la comiterea unor fapte penale în ceea ce privește emiterea delegațiilor de asistență extrajudiciară la nivelul Baroului Arad, prin transmiterea succesivă de acte din dosare și prin administrarea unor probe care au depășit cadrul procesual al cauzelor de dreptul familiei cu care era învestită. În circumstanțiere, instanța de disciplină a avut în vedere faptul că atitudinea pârâtei a fost influențată de faptul că soțul său a fost radiat din Tabloul avocaților, ca urmare a constatării unei situații de nedemnitate, împrejurare care a generat existența unei stări tensionate față de Baroul Arad, inclusiv pe fondul faptului că pârâta îl reprezintă pe soțul său în litigiile împotriva baroului și a formulat o sesizare, cu antetul Judecătoriei Arad, adresată U.N.B.R., referitoare la decanul baroului. În acest context, a reținut instanța de disciplină că modul în care a procedat pârâta, evidențiază atitudinea subiectivă și interesul său personal de a formula sesizări și de a strânge probe împotriva persoanelor din cadrul conducerii baroului, rezultând intenția sa clară de a manipula legea în mod conștient, prin folosirea funcției de judecător.

Sub aspectul laturii obiective, este de observat că recurenta-pârâtă, deși susține inexistența acestui element constitutiv al abaterii disciplinare, nu contestă, în materialitatea lor, acțiunile sale constând în audierea părților din dosarele cu care a fost învestită, copierea și transmiterea de înscrisuri către organele de urmărire penală în sprijinul sesizării pe care a formulat-o cu privire la posibila săvârșire la nivelul Baroului Arad a unor infracțiuni în legătură cu activitatea de emitere a delegațiilor de asistență judiciară.

Sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare, se constată că ansamblul susținerilor formulate în recurs reflectă convingerea recurentei-pârâte și tendința sa de a demonstra temeinicia sesizărilor sale cu privire la infracțiunile săvârșite la nivelul Baroului Arad în legătură cu activitatea de emitere a delegațiilor de asistență, iar întreaga sa argumentație este construită pe justețea conduitei sale de sesizare a organelor de urmărire penală prin prisma dispozițiilor art. 267 C. pen., corecta aplicare a dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și lipsa urmărilor negative ale faptelor sale.

Încă o dată, din perspectiva art. 267 C. pen., Înalta Curte reține că nu sunt negate dreptul și obligația civică generală ce revine oricărei persoane, în general, precum și funcționarului public – în sens larg – din perspectiva art. 267 C. pen., de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile; ca atare, pârâta judecător avea oricând posibilitatea ca, în nume propriu, în calitate de cetățean, în îndeplinirea unei obligații civice și în calitate de destinatar al normei penale de care s-a prevalat, să se adreseze organelor de cercetare penală prin formularea unor plângeri penale ori sesizări prin care putea semnala posibila săvârșire a unor infracțiuni la nivelul Baroului Arad, iar nu prevalându-se, dincolo de limitele stabilite de lege, de exercitarea prerogativelor de judecător; de exemplu, astfel de situații prevăzute de lege în care judecătorul unei cauze, în instrumentarea respectivei pricini cu care este învestit, trebuie ori poate să sesizeze organele de cercetare penală sunt cele presupuse de derularea procedurii de înscriere în fals – art. 307 C. proc. civ. -, în cazul săvârșirii unor infracțiuni de audiență – art. 360 C. proc. pen. etc.

Raportat la dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și rolul ce revine judecătorului în aplicarea acestor dispoziții procedurale, se reține că acțiunile recurentei-pârâte în mod evident au depășit limitele învestirii, de vreme ce probatoriul administrat reflectă faptul că, în instrumentarea cauzelor analizate, magistratul cercetat a manifestat un interes precumpănitor, prioritar și exacerbat în derularea unor acțiuni susținute pentru strângerea de probe în dovedirea temeiniciei sesizărilor sale adresate organelor de urmărire penală cu privire la posibila săvârșire la nivelul Baroului Arad a unor infracțiuni în legătură cu emiterea delegațiilor de asistență judiciară/extrajudiciară, iar nu în legătură cu însuși obiectul pricinilor cu care era învestită în mod legal.

În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte privind lipsa urmărilor negative ale faptelor reținute în sarcina sa, Înalta Curte reține că în mod corect instanța de disciplină a apreciat că, prin audierea persoanelor din cadrul baroului cu privire la eventuale fapte penale, aceste persoane au fost lipsite de garanțiile conferite de legea procesual penală în condițiile în care o asemenea audiere putea fi realizată doar în conformitate de dispozițiile procedurale aplicabile și de către autoritățile abilitate de lege, învestite cu soluționarea sesizărilor privind posibila săvârșire a unor infracțiuni, iar nu în cadrul procesual reglementat de C. proc. civ. și în limitele învestirii în litigiile cu care a căror soluționare a fost învestită pârâta. Totodată, urmarea gravă produsă de acțiunile pârâtei derivă din substituirea în competențe ce revin organelor de urmărire penală, prin utilizarea funcției de judecător în scopul satisfacerii unor interese personale, circumstanțe de natură a aduce o gravă atingere nu numai imaginii sistemului judiciar, așa cum reține instanța de disciplină, ci chiar prestigiului și funcționării normale a sistemului de justiție. În acest sens, este de remarcat că, în statul de drept, autoritatea instituțiilor publice care participă la realizarea actului de justiție este profund lezată de acțiuni constând în utilizarea funcției de magistrat în interes personal și prin exercitarea competențelor ce revin unei alte autorități judiciare și, ca atare, în mod abuziv.

Astfel fiind, în cauză, pârâtei nu i se impută un simplu act de sesizare a organelor de urmărire penală, ci faptul că, prin modul în care a înțeles să exercite funcția de judecător în cauzele analizate, din proprie inițiativă și în mod susținut a desfășurat activități care sunt de competența organelor de urmărire penală conform art. 306 alin. (1) C. proc. pen. („Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 și 101”).

În acord cu instanța de disciplină, Înalta Curte reține că cerința referitoare la exercitarea cu rea-credință a funcție de judecător este decelată, în contextul probatoriului administrat, de faptul că între pârâtă și soțul acesteia, pe de o parte, și Baroul Arad, pe de altă parte, există o stare tensionată generată de radierea avocatului K. de pe Tabloul avocaților ca urmare a constatării unei stări de nedemnitate, urmată de diferendele administrative și judiciare inițiate de K., reprezentat, în calitate de mandatar, de soția sa, A..

Or, în acest context, există suficiente elemente care să fundamenteze în mod rezonabil concluzia că acțiunile desfășurate de pârâtă, cu depășirea atribuțiilor funcției de judecător prin substituirea în rolul organelor de cercetare penală, convergente scopului urmărit prin sesizările adresate organelor de urmărire penală îndreptate împotriva unor persoane din cadrul Baroului Arad, reflectă justețea aprecierii instanței de disciplină în sensul existenței unei rele-credințe în exercitarea funcției de judecător.

Raportat la criticile recurentei întemeiate pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că hotărârea atacată nu cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanța de disciplină a analizat modul în care pârâta a instrumentat cauzele analizate sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 224, art. 226, art. 248, art. 255 alin. (1) și art. 354 alin. (3) C. proc. civ. din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 (exercitarea funcției cu gravă neglijență), reținând că nu există latura obiectivă a abaterii prin raportare la principiul independenței judecătorului și aspectele ce pot forma obiectul contenciosului disciplinar, în timp ce întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de teza I a aceluiași text de lege, a fost constatată printr-o corectă raportare la dispozițiile art. 306 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, nu pot fi primite apărările prin care recurenta-pârâtă tinde să demonstreze existența unui interes legitim ca element de justificare a modului în care a înțeles să exercite funcția de judecător și drept cauză exoneratoare de răspundere disciplinară, prin raportare la mijloacele de probă invocate în recurs, respectiv: referitoare la practica neunitară la nivelul Judecătoriei Arad în privința delegațiilor de asistență extrajudiciară (Hotărârea nr. 1628 din 24 noiembrie 2016 a Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii).

Modul în care pârâta și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu nu reprezintă, în sine, o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară și pot fi avute în vedere cu ocazia individualizării sancțiunii disciplinare aplicate. Sub acest aspect, instanța are în vedere adresa Judecătoriei Arad nr. 55/Ad/11.01.2017 referitoare la datele statistice cu privire la situația dosarelor casate.

În ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate, Înalta Curte reține că instanța de disciplină a realizat o justă apreciere a gravității abaterilor disciplinare reținute în sarcina pârâtei judecător și, în consecință, în mod proporțional, a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect, Înalta Curte, în deplin acord cu instanța de disciplină, apreciază că faptele reținute în sarcina pârâtei judecător relevă o gravitate deosebită în contextul în care una dintre abateri a fost săvârșită cu rea-credință, iar atitudinea magistratului în cursul cercetării disciplinare, în faza administrativ jurisdicțională și în faza de recurs conturează faptul că pârâta nu a conștientizat gravitatea faptelor săvârșite și conduita profesională pe care o impun standardele profesiei de judecător.

Gravitatea deosebită a abaterii disciplinare săvârșită cu rea-credință de pârâta judecător este conturată de faptul că, în exercitarea funcției de judecător, s-a substituit în rolul și competența ce revin organelor de urmărire penală în contextul evident al diferendelor administrative și judiciare existente între soțul său, pe care îl reprezintă în calitate de mandatar, și Baroul Arad, care susțin în mod rezonabil concluzia că pârâtă a subordonat funcția de magistrat satisfacerii unor interese de ordin personal.

O atare modalitate de exercitare a funcției de judecător cu rea-credință și în interes personal fundamentează cu just temei aplicarea celei mai aspre sancțiuni disciplinare, întrucât, din perspectiva rolului ce revine autorității judecătorești și încrederii pe care acest element definitoriu al statului de drept are datoria de a o insufla comunității, nu pot fi acceptate conduite de natura celor examinate prin care este deturnată, în scop personal, competența conferită de lege elementelor componente ale sistemului judiciar.

În acest context, nu pot fi privite ca circumstanțe atenuante nici pregătirea profesională ireproșabilă, nici calificativele foarte bune obținute la evaluarea activității profesionale și nici lipsa unei experiențe bogate în exercitarea funcției de judecător; dimpotrivă, cea din urmă circumstanță era de natură a-i impune pârâtei un nivel mai ridicat de diligență și prudență și să îi suscite nevoia de studiere aprofundată a legii și a jurisprudenței în aplicarea instituțiilor de drept procesual și de drept substanțial pentru a fi în măsură să aibă reprezentarea exactă a sensului propriu și adecvat al normelor în aplicarea cărora consideră că a acționat.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta A.

Sursa informației: www.scj.ro.

Acțiune disciplinară formulată de un judecător. Principiul imparțialității și independenței, competența inspectorilor judiciari. Recurs cu privire la o hotărâre administrativ-jurisdicțională (NCPC, NCPP, Legea nr. 303/2004) was last modified: martie 15th, 2018 by Redacția ProLege

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter