Actele de reconstituire şi de constituire a dreptului de proprietate. Solicitare privind repunerea părţilor în situaţia anterioară. Recurs nefondat

• Constituţia României: art. 136 alin. (2)-(6)
• Legea nr. 169/1997: art. III alin. (2)^4
• Legea nr. 213/1998: art. 10
• Legea nr. 213/1998: art. 11
• Legea nr. 213/1998: art. 12
• Legea nr. 213/1998: art. 17
• Legea nr. 215/2001: art. 123 alin. (1)
• Legea nr. 215/2001: art. 124
• NCC: art. 1254
• NCC: art. 1325
• NCC: art. 14 alin. (2)
• NCC: art. 861
• NCC: art. 864
• NCPC: art. 22 alin. (4)
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 476
• NCPC: art. 477
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 5
• NCPC: art. 9

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la 1 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Gorj a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., S.C. D. S.R.L., Comisia Locală de Fond Funciar Runcu, Comisia Județeană de Fond Funciar Gorj, E. și F., a solicitat anularea tuturor actelor de înstrăinare a terenurilor din comuna Runcu, Munții Plescioara și Poiana Măcrișului, jud. Gorj, menționate în HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 anexa nr. 37, procesele-verbale de punere în posesie și titlurile de proprietate constatate nule prin decizia nr. x/26.04.2018 a Tribunalului Vrancea în dosarul nr. x/2015, și anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2015 de BNP G., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de BNP H., contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.2013 de I., contractul de donație autentificat sub nr. x/21.07.2015 de BNP J. și repunerea părților în situația anterioară emiterii actelor de retrocedare și înstrăinare, în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea statului.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30 C. proc. civ., ale art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 și ale art. 1254 C. civ.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1485 din 27 iunie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

II.1. Recursul reclamantei Regia Națională a Pădurilor Romsilva – Direcția Silvică Gorj

Soluția instanței de fond dată cererii ce formează obiectul prezentului litigiu prin sentința nr. 162 din 27.07.2020, a Tribunalului Gorj, pronunțată în dosarul nr. x/2019, a fost aceea de respingere a cererilor de chemare în judecată principală și de chemare în judecată a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulate de reclamanta RNP Romsilva – Direcția Silvică Gorj, în contradictoriu cu ceilalți pârâți, respectiv A., B., C., SC. D. S.R.L., E., K. și F., ca neîntemeiate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 33/26.04.2018, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, ca urmare a admiterii recursurilor revizuentelor și a cererilor de revizuire conexate, a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 1214/21.02.2008 a Judecătoriei Târgu – Jiu cu consecința respingerii plângerii formulată de petenții A. și B. împotriva Hotărârii Comisiei Județene Gorj nr. 4490/26.01.2007, ca neîntemeiată. S-a constatat nulitatea HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 din anexa nr. 37 în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate petenților A. și B. după autorii L. și M. în totalitate, iar după N. până la 30,7 ha, vegetație forestieră și 9,4 ha gol alpin, suprafețe la care au dreptul în continuare, precum și a tuturor actelor subsecvente emise în baza acesteia, adică procesele-verbale de punere în posesie nr. x și 10 din 27.05.2008, respectiv titlurile de proprietate nr. x/03.06.2008 și nr. x/03.06.2008.

Tribunalul a reținut că în baza titlului de proprietate nr. x/3.06.2008, pârâții A. și B. au înstrăinat către SC. D. S.R.L. suprafața de 246.000 m.p., așa cum rezultă din punctul 2 al contractului autentificat sub nr. x/29 august 2015 la BNP G., iar în baza titlului de proprietate nr. x/03.06.2008 au înstrăinat către pârâtul C. suprafețele de 95.100 m.p. și 66.000 m.p., prin contractul autentificat sub nr. x/8.10.2013 la I.. De asemenea, suprafețele ce au făcut obiectul acestui din urmă contract se regăsesc și în contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de către BNP H. și contractul de donație autentificat sub nr. x/21.07.2015 de către BNP J..

Instanța de fond a constatat că art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, (invocat ca temei al acțiunii, n.n) potrivit căruia cumpărătorii subsecvenți sunt protejați de efectul evicțiunii, punându-se în sarcina fostului titular al dreptului de proprietate căruia i s-a anulat titlul în instanță obligația de a-l despăgubi pe fostul proprietar rămas fără teren, nu are legătură cu situația de fapt dedusă judecății.

În aceste condiții, față de conținutul cererii de chemare în judecată, Tribunalul a apreciat că nu este în măsură să stabilească adevărații titulari ai dreptului de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991 și nici eventualul subiect activ al solicitării întemeiate greșit pe dispozițiile art. III alin. (2^4) din Legea nr. 169/1997, susțineri ce excedează cadrului prezentului dosar, și a considerat neîntemeiată acțiunea susținută în fapt pe principiul general de drept „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis”, dar întemeiată greșit în drept pe articolul menționat.

Critica din apelul reclamantei în sensul că prima instanță, fără a califica juridic situația dedusă judecății, a respins acțiunea motivând că aceasta nu a fost corect încadrată juridic nu a fost primită, motivat de faptul că prima instanță a analizat cererea principală prin raportare la temeiurile de drept invocate de reclamantă, respectiv principiul „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”, cât și dispozițiile art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, cu privire la acesta din urmă reținând în mod corect că nu este incident în speță în raport de situația de fapt dedusă judecății.

Prealabil acestui raționament, Curtea de apel a arătat că, deși potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, aceste puteri recunoscute de lege instanței sunt limitate de principiul disponibilității, în alin. (5) al aceluiași articol statuându-se că „judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora”.

Recurenta critică aceste considerente apreciind că instanța de apel a motivat total eronat respingerea apelului pe dispozițiile art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. întrucât, în cauză nu este vorba despre un acord expres al părților cu privire la obiectul cauzei sau drepturile la care, potrivit legii, părțile s-ar fi înțeles să limiteze dezbaterile și nici nu s-a pus în discuția părților la instanța de fond și de apel calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății de natura aspectului sub care cele două instanțe au înțeles să motiveze cele două hotărâri.

Aceste susțineri urmează a fi înlăturate de către instanța de recurs, deoarece trimiterile la dispozițiile art. 22 alin. (5) din C. proc. civ. s-au făcut doar teoretic, concluzia instanței de apel din interpretarea per a contrario a acestora fiind aceea că, atunci când părțile implicate în proces, în virtutea unor drepturi de care pot dispune în mod liber, nu au convenit în mod expres altfel, instanța este obligată să procedeze la o recalificare, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicații asupra normelor juridice aplicabile, atât sub aspectele de drept substanțial, cât și sub aspectele de drept procesual- a se observa considerentele de la pagina 17 paragraful 6 teza ultimă.

Curtea a reținut că, tocmai procedând la această calificare, prima instanță a analizat cererea principală atât prin raportare la principiul „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”, cât și la dispozițiile art. III, alin. (2)^4 Legea nr. 169/1997- care instituie un impediment de anulare a contractelor subsecvente, cu privire la acesta din urmă reținând în mod corect că nu este incident în speță în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.

Ca atare recurenta este în eroare cu privire la considerentele pentru care instanța a respins motivul său de apel, Curtea constatând că, neexistând un acord expres al părților, trebuie a se da eficiență art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., calificarea juridică a cererii fiind deja efectuată de către prima instanță.

Această constatare nu este de natură a încălca nici pricipiul efectului devolutiv al apelului, astfel cum este consfințit de art. 476 C. proc. civ., potrivit căruia „Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept” și nici principiul tantum devolutum quantum apellatum impus de art. 477 C. proc. civ. potrivit căruia instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Recurenta reclamantă mai critică concluzia instanței de apel cum că nu sunt aplicabile dispozițiile principiului de drept „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis” potrivit căruia se impune anularea actului subsecvent celui inițial ce a fost anulat, pe considerentul că legea impune o excepție de la regulă deoarece nu a fost analizat regimul juridic al proprietății publice de stat, ocrotită de art. 136 alin. (2)-(6) din Constituția României, care nu este expusă înstrăinării în mod liber, așa cum s-a procedat în cauză și ca atare nu se supune excepției de la regula menționată de art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că, prin dispozițiile art. III din Legea nr. 169/1997, actele de reconstituire și de constituire a dreptului de proprietate, emise în condiții ilegale, sunt lovite de nulitate absolută, iar în situația în care respectivele titluri de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare-cumpărare succesive sau în alt mod, fostul proprietar, sau alte persoane cărora legea le atribuie calitate procesuală activă, se pot adresa justiției pentru constatarea nulității absolute a titlului inițial.

A mai reținut Curtea de apel că, în aceste cazuri, dispozițiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice și să aducă atingere drepturilor câștigate în temeiul legilor menționate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară. De aceea, legiuitorul a instituit o excepție de la regula reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe vechile amplasamente, reglementând obligația persoanei care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul de a remite prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Reglementând în concret o excepție de la aplicarea principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”, dispozițiile art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997 nu pot fi reținute ca temei de drept al acțiunii în constatarea nulității actelor juridice subsecvente titlurilor de proprietate anulate, acțiune promovată de către reclamanta RNP Romsilva.

Ca atare, în contra a ceea ce susține recurenta, instanța anterioară nu a aplicat dispozițiile art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997, care prevede că „în cazul unor înstrăinări succesive ale terenurilor, cel care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul este obligat să remită prețul actualizat fostului proprietar rămas fără teren” ci, a considerat că nu pot fi reținute ca temei al acțiunii de față, prin care se solicită tocmai constatarea nulității, deci desființarea contractelor de vanzare-cumpărare, iar nu păstrarea acestora cu consecința remiterii prețului actualizat fostului proprietar care ar fi fost îndreptățit la constituirea sau reconstiturea dreptului de proprietate.

Referitor la incidența în speță a principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, se observă că ambele instanțe de fond au procedat la analiza lui din perspectiva dispozițiilor art. 1254 C. civ., text invocat de reclamantă.

Sub un prim aspect, instanța de apel a constatat că acest text este inserat în Cartea a V-a a C. civ., intitulată Despre obligații, Titlul II- Izvoarele obligațiilor, Capitolul I, Contractul, secțiunea a 4-a, Nulitatea contractului, §3. Efectele nulității- Desființarea contractului și a actelor subsecvente, iar potrivit art. 1254 alin. (2) C. civ., desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

Raportat la conținutul acestor dispoziții, instanțele anterioare au reținut că acestea sunt aplicabile doar în ipoteza în care actul juridic inițial desființat este un contract, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât așa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 33/26.04.2018, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, s-a constatat nulitatea HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 din anexa nr. 37 și a proceselor-verbale de punere în posesie nr. x și 10 din 27.05.2008, respectiv titlurilor de proprietate nr. x/03.06.2008 și nr. x/03.06.2008.

Cu toate acestea, nu se poate constata că nu a fost analizat principiul invocat de reclamantă, așa cum se susține în cadrul cererii de recurs, câtă vreme, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1325 C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, atât prima instanță, cât și instanța de apel au analizat pe fond cererea introductivă de instanță prin prisma principiului mai sus enunțat, considerând finalmente că este aplicabil și actelor juridice unilaterale.

Motivul pentru care instanțele anterioare au apreciat însă că acestui principiu nu i se poate da eficiență a fost acela că reclamanta nu a invocat sau dovedit reaua-credință a pârâților dobânditori, buna-credință a acestora prezumându-se conform art. 14 alin. (2) C. civ.

Astfel, așa cum s-a arătat anterior, instanța de fond a reținut buna credință a părților contractante prin aplicarea art. 14 alin. (2) C. civ. actelor și probelor din dosar, iar reclamanta nu a criticat acest aspect în calea de atac.

Instanța de apel a confirmat această soluție, reținând că sunt exceptate de la regula anulării actelor subsecvente părțile care au contractat cu bună credință, concluzie ce ar rezulta din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997 al cărui scop ar fi acela de a da prevalență stabilității raporturilor juridice civile și protejării drepturilor câștigate de subdobânditorii de bună-credință în temeiul legilor ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară-considerente ce nu au fost atacate pe calea prezentului recurs.

Pe de altă parte, recurenta reclamantă susține că hotărârea dată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, caz de casare încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, susține recurenta reclamantă că dacă instanța de fond și de apel au statuat că în cauză nu se aplică dispozițiile art. III alin. (2)^4 din L. 169/1997, atunci nu au analizat și soluționat în concret solicitarea de „repunere a părților în situația anterioară” adică fie restituirea proprietății publice a statului vândută de doi neproprietari așa cum de fapt impune legea și Constituția cu privire la proprietatea publică de stat, fie în cel mai rău caz restituirea prețului actualizat care înseamnă tot o repunere în situația anterioară.

Curtea de apel a apreciat că soluția primei instanțe de respingere în tot a acțiunii de constatare a nulității contractelor și de repunere a părților în situația anterioară emiterii actelor de înstrăinare, este legală și temeinică, buna-credință a pârâților dobânditori prezumându-se conform art. 14 alin. (2) C. civ., atâta timp cât reclamanta nu a invocat sau dovedit reaua-credință a acestora. Paralizarea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis instituit de art. 1254, 1325 C. civ. a fost justificată prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar de opțiunea legiuitorului dedusă din interpretarea art. III alin. (2)^4 de a da prevalență stabilității raporturilor juridice civile și protejării drepturilor câștigate de subdobânditorii de bună-credință în temeiul legilor ce au reglementat regimul reconstituirii și constituirii dreptului de proprietate funciară, soluție legislativă apreciată ca fiind în acord cu normele legii fundamentale (Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005 și Decizia nr. 746 din 24 iunie 2008)- pagina 18, paragraful 3.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluția instanței de apel nu este motivată sau că ar fi contradictorie, câtă vreme, apreciindu-se că este neîntemeiat capătul de cerere principal referitor la anularea contractelor anterior menționate, în mod necesar se impunea și respingerea capătului de cerere ce decurgea în mod necesar din acesta, cel de repunere a părților în situația anterioară emiterii actelor de înstrăinare în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea Statului.

Pe de altă parte, din cererile aflate la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi învestit instanța cu cererea de restituire a prețului actualizat ci, a menționat în mod expres că solicită repunerea părților în situația anterioară emiterii actelor de înstrăinare în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea Statului.

Un alt motiv de recurs, legat de aceleași aspecte analizate anterior, dar încadrate de data aceasta în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este că instanța de apel, dar și instanța de fond nu s-au pronunțat cu privire la petitul de repunere în situația anterioară sub aspectul revenirii în proprietatea statului a terenurilor sau de restituire a prețului actualizat al terenului.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare a hotărârii recurate nu este incident în speță, câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune având ca prim capăt de cerere nulitatea contractelor subsecvente titlurilor de proprietate anulate, care a fost considerată neîntemeiată, iar un al doilea capăt de cerere repunerea părților în situația anterioară, ca o consecință directă a admiterii primului capăt de cerere.

Instanța de recurs reține că instanța de fond, prin sentința nr. 162 din data de 27.07.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 a respins cererile de chemare în judecată principală prin care s-a solicitat să se dispună anularea Contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2015 de către BNP G.; Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de către BNP H.; Contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.2013 de către I.; Contractului de donație autentificat sub nr. x/21.07.2015 de către BNP J. și repunerea părților în situația anterioară emiterii actelor de înstrăinare în sensul revenirii terenurilor în cauză în proprietatea Statului, ca neîntemeiate, iar soluția a fost menținută de către Curtea de apel, astfel încât nu se poate aprecia că nu există o pronunțare cu privire la petitele cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, reclamanta a indicat în mod expres modalitatea în care a solicitat repunerea în situația anterioară, respectiv prin revenirea terenurilor în cauză în proprietatea Statului și nu a formulat o cerere distinctă de restituire a prețului actualizat, în condițiile impuse de C. proc. civ.

Un alt motiv de recurs, este acela că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind regimul juridic al proprietății publice de stat, motiv încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că nu a fost respectat regimul juridic al proprietății publice de stat (respectiv art. 861, 864 C. civ., art. 10, 11, art. 12, art. 17 din Legea nr. 213/1998, art. 136 alin. (4) din Constituție; art. 123 alin. (1) teza și art. 124 din Legea nr. 215/2001), de vreme ce proprietatea publică nu poate fi înstrăinată și nu se stinge decât dacă bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat în mod legal, or în speță s-a dovedit că această trecere s-a făcut ilegal potrivit deciziei nr. 33/26.04.2018 a Tribunalului Vrancea.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată, din studierea actelor și lucrărilor dosarului, că aceste temeiuri nu au făcut obiectul cererilor cu care reclamanta a sesizat instanțele anterioare, nefiind invocat caracterul public al proprietății imobilelor litigioase și regimul juridic al proprietății de stat nici ca motiv de nulitate a contractelor în fața instanței de fond și nici ca o critică în apel, Curții de apel nesupunându-i-se cenzurii aceste susțineri, care au fost formulate omisso medio, direct în calea de atac a recursului, astfel încât urmează a fi înlăturate.

Trebuie precizat că, instanța nu poate proceda din oficiu, în baza art. 5 C. proc. civ., așa cum susține recurenta, la suplinirea consimțământului reclamantului de a formula o cerere distinctă de apărare a dreptului de proprietate a statului în baza noilor temeiuri invocate prin cererea de recurs având în vedere că potrivit principiul disponibilității, principiu ce guvernează procesul civil, enunțat de art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat…, obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare …, la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri.

Ca atare, principiul sus enunțat reprezintă posibilitatea legală oferită părții de a dispune atât de obiectul procesului, cât și de mijloacele legale de apărare ale acestuia. Apare, astfel, cu evidență obligația ce revenea în speță reclamantului de a-și structura cererile sale, inclusiv căile de atac promovate, iar în lipsa formulării unor atare cereri susceptibile de a îndreptăți pretențiile formulate, ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea lui.

Acest fapt este statuat și în jurisprudența Curții de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor „naturale” de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze.

Or, caracterul public al proprietății și regimul juridic al proprietății de stat nu au fost invocat ca motive de nulitate nici prin cererea de chemare în judecată și nici în apel, astfel încât nu se poate pretinde instanței să suplinească voința părții sub acest aspect.

Față de considerentele mai sus arătate, va fi respins recursul reclamantei, nefiind incidente niciunul din cazurile de casare invocate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II.2. Recursul intervenientului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a vizat cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acesta arătând că având în vedere că HCJ nr. 4490/2007, titlurile de proprietate și procesele-verbale de punere în posesie emise vânzătorilor A. și B. au fost anulate prin decizia Tribunalului Vrancea nr. 33/26.04.2018 în dosarul nr. x/2015, implicit și actele subsecvente, deci și actele de înstrăinare a terenurilor în cauză bazate pe actele anulate de instanță sunt nule absolut, în speță fiind incident principiul de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis în sensul că se impune și anularea actului subsecvent în condițiile în care actul inițial a fost anulat.

Se arată că este adevărat că dispozițiile art. III alin. (2)^4 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii nr. 18/1991 statuează o excepție de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, însă ceea ce a nesocotit instanța de apel este faptul că terenurile, după anularea actelor funciare de retrocedare, revin în proprietatea statului.

Așa cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 33/26.04.2018, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, s-a constatat nulitatea HCJ nr. 4490/26.01.2007 pct. 4 din anexa nr. 37 în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate petenților A. și B. și a proceselor-verbale de punere în posesie nr. x și 10 din 27.05.2008, respectiv a titlurilor de proprietate nr. x/03.06.2008 și nr. x/03.06.2008.

Este adevărat că o consecință logică a acestor dispoziții ar fi fost ca terenurile, după anularea actelor funciare de retrocedare, să revină în proprietatea statului, dacă între timp nu ar fi fost înstrăinate și alte persoane nu ar fi opus un drept de proprietate dobândit cu bună credință, prezumată conform art. 14 alin. (2) C. civ. așa cum au reținut instanțele anterioare.

De altfel, nici prin hotărărea prin care au fost anulate titlurile de proprietate emise petenților A. și B., respectiv decizia nr. 33/26.04.2018, pronunțată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015, nu s-a dispus repunerea în situația anterioară prin revenirea terenurilor vizate în patrimoniul Statului sau al altor entități ale acestuia.

Or, prin cererea de față se solicită anularea contractului autentificat sub nr. x/29 august 2015 la BNP G. referitor la înstrăinarea terenului reconstituit lui A. și B. în suprafață de 246.000 m.p., cuprins în titlul de proprietate nr. x/3.06.2008, către SC. D. S.R.L. și a contractelor ce au avut la bază titlul de proprietate nr. x/03.06.2008, respectiv contractul autentificat sub nr. x/8.10.2013 la I., contractul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. x/18.09.2013 de către BNP H. și contractul de donație autentificat sub nr. x/21.07.2015 de către BNP J..

Consecința anulării acestor contracte o reprezintă cel mult reîntoarcerea bunurilor imobile în patrimoniul persoanelor fizice înstrăinătoare și nicidecum în patrimoniul Statului Român, așa cum susține recurentul intervenient, care nu a prezentat o hotărâre judecătorească prin care să se constate reîntoarcerea proprietății bunurilor litigioase în patrimoniul său, ulterior anulării titlurilor de proprietate emise în baza legilor fondului funciar.

Oricum, așa cum s-a arătat anterior, instanțele au apreciat că nu poate fi admisă acțiunea în constatarea nulității contractelor sus menționate, motivat de faptul că transferul de proprietate s-a făcut cu bună credință, reclamanta neinvocând și nedovedind reaua credință a părților contractante.

Recurentul-reclamant și recurentul-intervenient nu au formulat critici pe acest aspect, în sensul de a arăta temeiul de drept încălcat de către instanța de apel atunci când a validat raționamentul instanței de fond care a înlăturat principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis prin constatarea bunei credințe a părților contractante, ci s-au mulțumit să pretindă repunerea în situația anterioară prin reîntoarcerea bunului în proprietatea statului, invocând omisso medio motive de recurs referitoare la caracterul proprietății publice, ce nu au fost supuse cenzurii instanțelor anterioare, astfel încât vor fi respinse criticile acestora aduse hotărârii instanței de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs al intervenientului referitor la obligarea sa de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.000 RON și respingerea de către instanța de apel a criticilor sale în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. în sensul reducerii onorariului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că Tribunalul a apreciat că este întemeiată solicitarea apărătorului părții E. căreia i s-a dat câștig de cauză, dat fiind că acest onorariu este proporțional cu valoarea și complexitatea cauzei și chiar dacă apărătorul nu s-a prezentat la Tribunalul Gorj, s-a reținut că acesta a formulat în scris apărări complexe, iar prin intermediul său s-a complinit lipsa de procedură cu părțile domiciliate în Statele Unite, realizându-se corespondență în acest sens cu domnul avocat.

Curtea de apel a considerat că verificarea de către prima instanță a criteriilor instituite de legiuitor pentru stabilirea proporționalității onorariului avocațial a fost corectă, aceasta raportându-se la valoarea mare a obiectului cererii de chemare în judecată, la complexitatea acesteia, dar și la munca desfășurată în concret de apărător în susținerea intereselor părții pe care o reprezintă, la aportul său la soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei, chiar dacă nu a fost prezent în instanță.

În prealabil analizării acestui motiv de recurs Înalta Curte reamintește că, prin Decizia nr. 3/2020, Î.C.C.J. a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Analizând critica recurentului intervenient doar din perspectiva neaplicării dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia „instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei”, urmează a fi încadrate susținerile acestuia în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se constată că art. 451 alin. (2) C. proc. civ., anterior enunțat, prevede care sunt criteriile în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, putând fi redus onorariul avocaților, doar când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei, dar s-a apreciat că, în situația de față, raportând cuantumul onorariului de avocat de 6.000 RON depus la instanța de fond, la valoarea pretențiilor deduse judecății, la complexitatea cauzei și la munca efectiv prestată de avocat, nu se poate reține existența unui cuantum excesiv al onorariului care să justifice intervenția instanței în sensul cenzurării sumei solicitate cu acest titlu, care a fost efectiv plătită și se constituie din cheltuieli necesare care au făcute în mod real și care au un cuantum rezonabil.

Aprecierea subiectivă a instanței asupra cuantumului cheltuielilor de judecată și încadrarea acestuia în categoria cheltuielilor rezonabile sau excesive nu poate forma obiectul unei cereri de recurs, așa cum s-a arătat anterior, constituind un motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate al hotărârii atacate.

Curtea, făcând o apreciere a proporționalității, realității și necesității onorariului perceput de către apărător în faza desfășurată în fața instanței de fond, raportat la pretențiile deduse judecății și complexității cauzei, a constatat că onorariul fixat de pârât cu apărătorul său nu este abuziv și nici disproporționat, astfel încât prin reducerea onorariului plătit avocatului, pârâtul ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpă de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.

În atare situație, criticile recurentului intervenient nu pot fi primite, motiv pentru care Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat, menținând ca legală decizia atacată.

Sursa informației: www.scj.ro.