Acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale. Recurs respins ca nefondat (NCPC, NCC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 590/2020

NCPC: art. 425, art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (1); NCC: art. 1371, art. 1391 alin. (1)

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată, se constată că acesta este nefondat.

Instanța de apel, analizând motivele de apel invocate de pârâtă, a concluzionat că sunt întemeiate criticile formulate de pârâtă în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale (al căror cuantum a fost reapreciat de instanța de apel), fiind respinse ca neîntemeiate restul criticilor prezentate în cuprinsul motivelor de apel, vizând aspectul culpei exclusive a intervenientului forțat în producerea accidentului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată ori neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Contrar susținerilor pârâtei, în sensul că nu a fost stabilit gradul de vinovăție al asiguratului E. la producerea accidentului de circulație, iar culpa ar fi una comună a reclamantei și a intervenientului forțat, se constată că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă a cauzei, coroborând declarația martorului audiat, cu concluziile raportului de expertiză tehnică auto efectuat de tribunal, precum și cu procesul-verbal de audiere a reclamantei întocmit în dosarul de urmărire penală, din ansamblul mijloacelor de probă administrate ajungând la concluzia că „teza apelantei-pârâte, în sensul existenței culpei comune în producerea accidentului, nu este susținută de niciun mijloc de probă. (…) Dat fiind faptul că dinamica producerii incidentului rutier, stabilită prin raportul de expertiză judiciară, pe baza declarațiilor persoanelor implicate și a celorlalte înscrisuri depuse de părți, nu putea fi decât într-una din cele două variante prezentate, culpa comună a apelantei-reclamante și a intimatului-intervenient forțat este exclusă”.

Astfel, reținând că în apel nu s-a făcut dovada contrară a celor reținute de prima instanță pe aspectul situației de fapt, prin alte mijloace de probă admise de lege, Curtea a concluzionat că evenimentul rutier s-a produs din culpa exclusivă a intervenientului forțat, validând raționamentul primei instanțe.

Dispozițiile art. 1371 C. civ. și art. 28 din Norma CSA nr. 23/2014, la care a făcut trimitere recurenta-pârâtă în cuprinsul memoriului de recurs, au în vedere vinovăția (culpa) comună – situația în care persoana prejudiciată a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă fiind ținut răspunzător numai pentru partea de prejudiciu care îi este imputabilă.

Or, Curtea a reținut că s-a probat pe deplin vinovăția intervenientului forțat E. și că în cauză nu poate fi vorba de o culpă a conductorului auto și a reclamantei. A reținut, de asemenea, că au fost probate condițiile angajării răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește criticile aduse sentinței sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, Curtea a constatat că nu se poate reține că sumele acordate apelanților-reclamanți cu titlu de despăgubiri pentru daune morale sunt exagerate, nerezonabile, prima instanță stabilind sumele de 150.000 RON (pentru apelanta-reclamantă A.), respectiv 75.000 RON (pentru apelantul-pârât B.) pe baza unor criterii obiective, ținând cont de circumstanțele cauzei.

Drept urmare, din moment ce a reținut că reclamanta (victima) nu a avut nicio culpă, vinovăția exclusivă aparținând intervenientului (conducătorul auto) care avea posibilitatea de a evita accidentul, dacă acorda prioritate de trecere pietonului aflat în traversare regulamentară, ar fi fost irațional ca instanța să analizeze gradul (procentul) de culpă al conducătorului auto.

Înalta Curte reține că instanța de apel era obligată să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de aceasta în susținerea cererii de apel, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut.

Or, considerentele hotărârii curții de apel sunt clare și concise, examinând succint motivele de apel și punctând argumentele pentru care instanța a concluzionat că sentința tribunalului este temeinică și legală.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea greșită a legii în privința daunelor morale, ce în opinia recurentei au fost acordate într-un cuantum exagerat, cu referire și la faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România, Înalta Curte reține că și acest motiv de recurs este nefondat.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate de instanțele de fond reclamanților, recurenta a susținut ca fiind exagerat întrucât aceștia s-au recuperat medical foarte bine, iar suma acordată cu titlul de daune morale nu este pertinentă și proporțională,

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

De altfel, așa cum a reținut și curtea de apel în cuprinsul hotărârii recurate, legislația nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, astfel încât jurisprudența instanțelor naționale este unicul criteriu oferit de lege, a cărui corectă aplicare poate face obiectul controlului judiciar în recurs.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, care a făcut o amplă analiză asupra stării de fapt, concluzionând că au fost aplicate, în mod corect, criteriile obiective valorificate de jurisprudență și identificate de doctrină pentru determinarea daunelor morale.

În lipsa unor criterii legale de determinare a daunelor morale, întinderea acestora trebuie să se stabilească, în esență, în raport cu gravitatea vătămărilor produse victimei, natura și intensitatea suferințelor ce i-au fost cauzate, durata în timp a consecințelor vătămătoare. La evaluarea despăgubirilor, instanța trebuie să țină seama de influența și urmările faptei prejudiciabile asupra vieții victimei, de gradul în care victima a reușit să depășească consecințele faptei prejudiciabile și alte asemenea criterii ce oferă repere în evaluarea suferinței fizice produse prin vătămare corporală.

Cât privește întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor reguli matematice sau economice, astfel încât în funcție de împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, instanța urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Cu privire la cuantumul daunelor morale, curtea de apel a reținut că suma acordată de prima instanță este echitabilă, aceasta făcând aplicarea criteriilor conturate în practica judiciară și doctrină pentru evaluarea daunelor morale. Câtă vreme nu există o soluție legislativă, instanțele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudența internă și a Curții Europene, analizând împrejurările concrete și urmările faptei prejudiciabile, ținând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensație echitabilă pentru gravitatea suferinței generate și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză.

Astfel, Curtea a reținut că „valoarea acestor despăgubiri este în concordanță cu elementele la care a făcut referire apelanta-pârâtă – nivelul general de trai al societății, condițiile concrete socioeconomice de la momentul acordării lor – și, totodată, acestea asigură atingerea scopului pentru se acordă astfel de despăgubiri (…)”.

În cuprinsul motivelor de recurs recurenta-pârâtă ar fi trebuit să dezvolte argumentele pentru care consideră, în concret, că raționamentul curții de apel este eronat și nelegal.

Simpla susținere a recurentei că sumele acordate de instanță nu reflectă practica jurisprudenței în această materie, nu este suficientă pentru a putea determina stabilirea unui cuantum micșorat al despăgubirilor, care, astfel cum în mod corect a reținut instanța de apel, se determină în funcție de împrejurările concrete ale fiecărei spețe, existând o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor. De altfel, recurenta-pârâtă nu indică spre exemplificare, în concret, care ar fi jurisprudența în materie referitoare la repararea prejudiciului nepatrimonial rezultat din aceeași categorie de fapte ilicite – accidente cauzate de autovehicul ce au avut ca urmare vătămarea corporală – care ar determina stabilirea unui cuantum diferit al despăgubirilor.

Analiza unei jurisprudențe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situații similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudențială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanța aflată în situația de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

În ceea ce privește critica formulată de recurenta-pârâtă referitoare la faptul că reclamantul C. nu ar fi fost prejudiciat direct de accident, considerent pentru care apreciază că nu i se cuveneau daune morale, se reține că aceasta constituie o critică nouă (de inadmisibilitate), formulată omisso medio, fără a fi fost invocată în apel și fără să fi făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind invocată direct în faza procesuală a recursului, considerent pentru care nu poate fi supusă analizei în actualul stadiu procesual.

De altfel, se constată că tribunalul a acordat suma de 25.000 RON reclamantului C. cu titlul de despăgubiri pentru daune morale suferite ca urmare a accidentării fiului său B., iar nu în considerarea faptului că ar fi fost „prejudiciat direct” de accident, astfel cum susține recurenta-pârâtă.

De asemenea, se reține că Decizia nr. 12/2016 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, invocată de pârâtă în cuprinsul memoriului de recurs, nu are în vedere ipoteza din speță, având în vedere că prin această hotărârea s-a stabilit că: „Dispozițiile art. 1391 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracțiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracțiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptățită să obțină o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă”.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 6 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.