Accident rutier. Condițiile de acordare a daunelor materiale și morale (NCPC, Legea nr. 136/1995)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 36/2017

NCPC: art. 249, art. 488; Legea nr. 136/1995: art. 50 alin. (2); Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011: art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. f); CEDO: art. 14

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că recurentul-reclamant a invocat numai formal, ca temei de drept al cererii sale de recurs, prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile formulate nu se subsumează ipotezelor reglementate de acest motiv de nelegalitate, care vizează situația nemotivării hotărârii sau existența în cadrul acesteia a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În realitate, recurentul-reclamant a formulat critici exclusiv cu privire la criteriile avute în vedere de instanța de apel în stabilirea despăgubirilor ce i se cuvin, contestând aplicarea normelor de drept material, astfel că recursul său va fi analizat din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică din recursul reclamantului vizează respingerea solicitării sale privind acordarea daunelor materiale.

Această critică nu poate fi primită, Înalta Curte constatând că, în mod corect instanțele de fond au respins capătul de cerere privind acordarea daunelor materiale, cu motivarea că reclamantul nu a dovedit existența și întinderea prejudiciului material suferit.

Astfel, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul, ca element al răspunderii civile delictuale, este necesar, să fie dovedit, conform dispozițiilor art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora, cel care face o susținere în cadrul procesului, trebuie să o dovedească.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, simpla invocare a unui accident rutier nu este suficientă pentru a se face dovada existenței și, cu atât mai mult, a întinderii unui prejudiciu material, care să atragă repararea lui.

Ca atare, nedovedirea prejudiciului material nu poate atrage răspunderea în privința reparării lui, astfel că soluția instanțelor sub acest aspect este corectă.

Celelalte critici din recursul reclamantului, precum și criticile pârâtei se referă la criteriile avute în vedere de instanțele de fond în stabilirea cuantumului daunelor morale,susținerile recurenților vizând încălcarea dispozițiilor legale și a jurisprudenței în materie.

Temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamant izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat C., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 27 septembrie 2012, soldat cu accidentarea reclamantului A., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și celor ale art. 49 alin. (1) pct. 1 lit. f) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, potrivit cărora daunele morale se calculează potrivit legislației și jurisprudenței din România.

Odată admisă posibilitatea reparației bănești a daunelor morale se ridică problema cuantificării acestor daune, în condițiile în care nu există și nici nu poate exista un criteriu obiectiv de natură economică în baza căruia să se poată stabili acest lucru.

Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale.

Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico – juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei – aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție – o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea prejudiciului suferit în contextul situației sale concrete, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei.

Pentru a-și păstra caracterul de „satisfacție echitabilă”, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite.

În speță, contrar susținerilor recurenților, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamant ca urmare a accidentului rutier a cărui victimă a fost, pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

În privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate și stabilirea unei sume majorate acordată cu titlu de daune morale în raport de probele care relevă impactul și consecințele pe care le-a suferit pe plan fizic, social și emoțional, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării, întrucât, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanțele au ținut seama de criteriile stabilite de jurisprudența în materie, în acord cu principiile ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, raportat la situația concretă din speță.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în mod constant, că art. 14 din Convenție, care reglementează principiul nediscriminării, completează celelalte dispoziții substanțiale ale Convenției sau ale Protocoalelor sale adiționale, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Pentru considerentele arătate, recursurile declarate în cauză sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.

Sursa informației: www.scj.ro.