Accident auto: vătămare corporală din culpă. Momentul acordării daunelor materiale. Reducerea cuantumului daunelor morale (NCC, NCPC, O.U.G. nr. 195/2002)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 508/2018

VCP: art. 184 alin. (2) și (4); NCC: art. 1371 alin. (1); NCP: art. 28; NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 1-8; Legea nr. 136/1995: art. 49; O.U.G. nr. 195/2002: art. 72; Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011: art. 49 alin. (1) lit. d) 

Raportat la primul motiv de recurs, prin care se invocă încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale cuprinse în art. 72 din O.U.G. nr. 195/2002, precum și în art. 1371 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 1644/Ap din 17 noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția I civilă, instanța de apel a respins critica apelante i-pârâte referitoare la existenta unei culpe comune în producerea accidentului.

Astfel, instanța a constatat că sentința penală nr. 1485 din 11 iunie 2014, pronunțată în Dosarul penal nr. x/197/2013 al Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă prin neapelare, chiar dacă l-a achitat pe inculpatul B. cu privire la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. din 1968, a reținut, în considerente, că: „fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă care presupune crearea unor leziuni care necesită pentru vindecare un număr de peste 60 de zile de îngrijiri medicale”.

Or, potrivit art. 28 C. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Astfel, în mod corect instanța de fond a analizat vinovăția în producerea accidentului și în raport de probele administrate, inclusiv în dosarul penal, a concluzionat că nu este vorba de o culpă concurentă.

A mai reținut instanța de apel că nici la judecata în fond a cauzei, dar nici în apel, nu s-au depus alte probe care să infirme starea de fapt stabilită la data producerii accidentului, astfel încât, din modul de interpretare a probelor de către instanța de fond, se poate stabili că, raportat la criticile din apelul societății de asigurare, nu există elemente care să contureze și culpa reclamantei în săvârșirea accidentului. Prin urmare, reținerea unei culpe exclusive a intervenientului B. este corectă.

Înalta Curte reține că prevederile art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 stipulează în alin. (1) faptul că: „pietonii sunt obligați să se deplaseze numai pe trotuar, iar în lipsa acestuia, pe acostamentul din partea stângă a drumului, în direcția lor de mers. Când și acostamentul lipsește, pietonii sunt obligați să circule cât mai aproape de marginea din partea stângă a părții carosabile, în direcția lor de mers”.

Totodată, prin alin. (2)-(4) ale art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 sunt reglementate reguli de circulație pentru pietoni, în legătură cu circulația pe drumurile publice,

Înalta Curte constată că, raportat la reținerile instanței de fond, care a stabilit că, din probele administrate, rezultă faptul că nu partea reclamantă, ci pârâtul este cel care nu a respectat regulile de circulație ce îi reveneau în calitate de conducător de autovehicul, în cauză instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 72 din O.U.G. nr. 196/2002 la speța dedusă judecății.

Totodată, reținerile instanțelor de fond și modul în care acestea au administrat și interpretat probele administrate în fața instanței civile precum și în instanța penală nu pot face obiect al analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile limitative ale art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de pârâtă, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale menționate la situația de fapt, astfel cum a fost reținută, motiv pentru care primul motiv de recurs urmează să fie respins ca nefondat.

Nu este fondată nici susținerea recurentului în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ. în temeiul cărora autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Față de concluziile sus-arătate, privind corecta reținere a culpei exclusive a intervenientului forțat la producerea accidentului, este evident că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1371 alin. (1) C. civ. ce reglementează situația culpelor concurente la producerea prejudiciului și acest motiv de recurs urmând a fi respins, ca nefondat.

Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate și motivele de recurs prin care recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011 la momentul acordării daunelor materiale, dispoziții legale ce reglementează materia probelor în domeniul asigurărilor.

Înalta Curte reține faptul că, în ceea ce privește critica cu privire la stabilirea daunelor materiale constând în contravaloarea intervenției chirurgicale, instanța a înlăturat susținerile apelantei potrivit cărora reclamanta nu ar fi îndreptățită ia acordarea acestor despăgubiri pentru că o alta persoană a achitat costul intervenției chirurgicale, argumentele instanței de fond și soluția acesteia fiind în concordanță cu probele administrate.

A mai reținut instanța de apel că, din moment ce reclamanta a suferit această intervenție chirurgicală, a fost internata la clinica D., este evident că, indiferent cine face plata contravalorii acestei intervenții și cum se desocotește cu beneficiarul intervenției chirurgicale, persoana care a suferit intervenția și față de care clinica a efectuat acele costuri pentru care a emis factura este responsabilă cu plata acestor sume și are deschis dreptul Ia despăgubiri de la societatea de asigurare.

Înalta Curte constată că, raportat la reținerile instanței de fond, în sensul că față de probele administrate, rezultă că partea vătămată, reclamanta din cauza de față, a suferit o intervenție chirurgicală urmare a accidentului suferit, fiind astfel corect interpretate și aplicate prevederile art. 49 alin. (1) lit. d) din Ordinul Comisiei de Supravegherea a Asigurărilor nr. 14/2011 care stipulează că:

„Art. 49 – La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele: (…) d) eventualele cheltuieli prilejuite de accident – cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentară, conform prescripțiilor medicale, probate cu documente justificative, si care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare”.

Înalta Curte constată că recurenta tinde în realitate la a contesta modul în care a fost făcută proba daunelor materiale suferite de reclamantă, aspect pe care instanța de recurs nu îl poate analiza în raport de dispozițiile legale reglementate în art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, și motivul de recurs ce vizează cuantumul nejustificat de mare al daunelor morale.

Se constată că instanța de apel, realizând o reducere a cuantumului daunelor morale, de la suma inițială de 200.000 lei, stabilită de instanța de fond, la suma de 135.000 lei, stabilită de instanța de apel, a avut în vedere toate criteriile de acordare a daunelor morale menționate de recurentă prin motivul de recurs analizat.

Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, referitor la art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și art. 49 din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, instanța de fond a interpretat greșit probatoriul administrat sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate din perspectiva criteriilor stabilite de jurisprudența în materie, respectiv: consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura lezării acestor valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Totodată a apreciat instanța de apel că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând a unei satisfacții morale, pentru suferințe de același ordin, iar nu a unei satisfacții patrimoniale, iar spre deosebire de despăgubirile materiale, care se stabilesc pe bază de probe directe, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza evaluării instanței de judecată. Totodată, în cazul vătămărilor fizice cauzate de un accident de circulație, la evaluarea despăgubirilor pentru daunele morale, în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau pentru a nu tinde către o îmbogățire fără just temei, trebuie să se țină seama de suferințele fizice și morale susceptibile în mod rezonabil a fi fost cauzate prin respectivul accident, precum și de toate consecințele acestuia, relevate de actele medicale ori de alte mijloace de dovadă, cum ar fi declarații de martori.

Pe de altă parte, a mai reținut instanța de apel că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, relativ la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulație, precum și consecințele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viața lor privată, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

Din cele mai sus, arătate rezultă că instanța de apel a avut în vedere criteriile de apreciere a daunelor morale așa cum au fost dezvoltate In jurisprudența instanțelor naționale și europene și în doctrină, cu trimitere la dispozițiile legale mai sus-citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulație, care sunt vătămările produse acestora, instanța făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de față.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă.

Sursa informației: www.scj.ro.