Accident auto. Daunele morale și materiale. Actualizarea documentelor medicale și identitatea de obiect a cererilor. Efectul direct al unei directive între particulari (NCC, NCPC, TUE)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1765/2016

NCC: art. 1201; NCPC:  art. 115, art. 119 alin. (1), art. 274 alin. (1), art. 295 alin. (1), art. 304 pct. 7 și 9, art. 312 alin. (1) – (3), art. 314, art. 316, ; TFUE: art. 28; Directiva 2005/14/CE: art. 2

Este nefondată excepția nulității recursului declarat de către reclamantă, având în vedere că există motive de nelegalitate prin care se susține neîndeplinirea uneia dintre condițiile puterii de lucru judecat, și anume a identității de cauză, și interpretarea greșită a normelor dreptului Uniunii Europene legat de aplicarea în mod direct a directivelor, care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Este nefondată excepția nulității recursului declarat de către pârâtă, având în vedere că există motive de nelegalitate care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin care se critică nemenționarea în dispozitiv a limitei maxime de despăgubire prevăzută atât în ordinele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât și în poliță, și nemotivarea reținerii ca dovedite a valorii indemnizației periodice acordate intimatei-reclamante.

Recursul motivat de către reclamantă prin cei doi reprezentanți convenționali vizează soluția de admitere a excepției puterii lucrului judecat referitor la capătul de cerere de obligare a pârâtei la plata daunelor morale și interpretarea limitelor contractului de asigurare din cele două perspective, a puterii lucrului judecat legat de limita de răspundere a pârâtei, societate de asigurare, de 750.000 euro, și a inaplicabilității în mod direct în cauză a Directivei 2005/14/CE.

În ceea ce privește motivele de recurs ce vizează soluția de admitere a excepției puterii lucrului judecat referitor la capătul de cerere de obligare a pârâtei la plata daunelor morale, la termenul din 27 septembrie 2016 instanța a cerut reclamantei să își clarifice poziția cu privire la faptul dacă diagnosticul susținut în recurs de tetraplegie este conform stării de sănătate de la producerea accidentului sau este urmarea agravării situației ulterior producerii acestuia, având în vedere că în fiecare dintre cele două motivări ale recursului, formulate prin reprezentanți diferiți, se susține una dintre aceste variante contradictorii. Ambii reprezentanți ai reclamantei au susținut că încă de la producerea accidentului diagnosticul corect a fost cel de tetrapareză, dar că deși existau la dosarul penal acte în care era consemnat acest diagnostic nu a fost cunoscut de către instanțele penale.

În motivarea recursului formulată prin avocat F. se susține sub acest aspect, în esență, că deși diagnosticul corect al reclamantei era tetraplegie, încă de la data producerii accidentului, instanțele penale s-au raportat în evaluarea prejudiciului moral la diagnosticul de paraplegie și că astfel nu s-a reparat integral prejudiciul moral. Se mai arată că instanța de apel nu a menționat motivele pentru care a înlăturat expertiza medico-legală, la care nu s-a referit în cadrul considerentelor.

În motivarea recursului formulată prin avocat E. se susține, pe de o parte, că inițial, în 2008, diagnosticul era de paraplegie iar ulterior starea de sănătate s-a înrăutățit ajungând în 2010 la diagnosticul de tetraplegie, așa cum ar rezulta din certificatul de handicap din 12 ianuarie 2010, certificat care ar fi fost avut în vedere de instanța penală care a soluționat definitiv latura civilă, dar că după acel moment starea reclamantei s-a înrăutățit suplimentar așa cum ar reieși din constatarea comisiei de medici legiști din 5 august 2013. Astfel, prejudiciul moral nou, chiar dacă prezentul litigiu a fost început la trei luni de la soluționarea procesului penal, ar fi generat de faptul că la data pronunțării hotărârii penale, prin care s-a soluționat și latura civilă, instanța a decis în baza unor documente medicale care nu erau actualizate.

Sunt nefondate motivele de recurs formulate sub acest aspect. Instanța de apel a reținut în mod legal identitatea de obiect, părți și cauză între cererea de acordare a daunelor morale formulată în cadrul procesului penal și cea formulată în cadrul prezentului dosar.

În cererea de chemare în judecată formulată la data de 16 august 2011 s-a susținut că instanțele penale nu au avut în vedere la stabilirea daunelor morale încadrarea sa în handicap grav permanent, fapt ce reiese din certificatul din 12 ianuarie 2010.

Prima instanță a reținut că nu există identitate de obiect întrucât instanța penală a avut în vedere concluziile inițiale ale constatării medico-legale și nu complicațiile ulterioare, faptul că ulterior starea de sănătate a fost diagnosticată diferit.

Instanța de apel a reținut că aspectele invocate de către reclamantă, existând și fiind cunoscute de aceasta la data soluționării cauzei penale, nu reprezintă un obiect nou, reclamanta neputând invoca un prejudiciu moral nou, nesupus analizei în procesul penal.

Obiectul unei cereri reprezintă pretenția concretă dedusă judecății. În speță, pretenția concretă a reclamantului este reprezentată de plata unei sume de bani cu titlu de daune morale pentru încălcarea unor drepturi personal nepatrimoniale ca urmare a accidentului produs în data de 9 august 2008.

Această situație este identică în cele două cereri, astfel obiectul acestora este identic.

Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația de fapt calificată juridic.

După cum se poate observa, ambele instanțe au reținut în motivarea în fapt a concluziei lipsei identității, respectiv identității, de obiect dintre cele două litigii considerente legate de situația de fapt calificată juridic, ceea ce însemnă că de fapt problema care s-a pus a fost a lipsei identității, respectiv identității, de cauză.

De altfel, cu prilejul concluziilor formulate în fața instanței de recurs, s-a clarificat această problemă, susținându-se că există identitate de obiect și părți, dar nu există identitate de cauză.

În ceea ce privește susținerile din cele două motivări ale recursului reclamantei, așa cum au fost precizate în ședința din 27 septembrie 2016, într-adevăr, așa cum reiese din interpretarea de către instanța de apel a înscrisurilor medicale aflate în dosarul penal, încă de la producerea accidentului starea în care se afla reclamanta era aceea de tetraplegie, diagnostic ce apare încă din septembrie 2008.

De asemenea, deși în hotărârile penale este menționat expres diagnosticul de paraplegie care se regăsește în constatarea medico-legală inițială, din 10 octombrie 2008, alături de numărul de zile de îngrijire medicală, înscrisurile medicale ulterioare care menționau diagnosticul de tetraplegie, inclusiv certificatul de handicap grav au existat la dosar încă de la soluționarea cauzei penale în primă instanță.

Mai mult, în recursul formulat de către reclamantă în cauza penală, unde aceasta a fost reprezentată de avocat, a fost invocat faptul că aceasta are un handicap permanent, au fost prezentate suferințele ce decurg din situația sa concretă, depunându-se înscrisuri medicale suplimentare ce atestă diagnosticul de tetraplegie. Instanța de recurs i-a admis recursul, cu consecința majorării cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, raportându-se expres la certificatul de handicap din 2010, așa cum de altfel se susține și în recursul formulat în cadrul prezentului dosar, și la situația specială a reclamantei pe care a descris-o în motivare. Astfel, chiar dacă în acest certificat de handicap din 2010 este menționat doar un cod de diagnostic, la dosarul penal erau înscrisuri medicale în care se menționa expres diagnosticul de tetraplegie, și, în plus, instanța de recurs a descris starea fizică în care se afla reclamanta, pe care aceasta a prezentat-o în motivarea recursului și care rezulta din înscrisurile medicale depuse.

Or, în prezenta cerere de chemare în judecată, formulată la data de 16 august 2011, în raport de care trebuie verificată identitatea de cauză, s-a susținut că instanțele penale nu au avut în vedere la stabilirea daunelor morale încadrarea stării sale sa în handicap grav permanent, fapt ce ar reieși din certificatul din 12 ianuarie 2010, certificat care exista la dosarul penal încă din faza primei instanțe, și la care s-a raportat expres instanța de recurs, așa cum s-a reținut anterior.

Astfel, identitatea de cauză, referitor la cererea de acordare a daunelor morale este evidentă.

Recurenta a mai invocat faptul că s-a efectuat o expertiză medico-legală în august 2013 din care ar rezulta că starea reclamantei s-a înrăutățit, concluzii care nu ar fi fost avute în vedere de instanța de apel la stabilirea identității de cauză. Această expertiză reprezintă o probă, în timp ce identitatea de cauză trebuie stabilită în raport cu situația de fapt calificată juridic din cererea de chemare în judecată sau modificările ulterioare efectuate cu respectarea prevederilor legale. În aceste condiții, nu se poate reține vreo nelegalitate dedusă din faptul că verificarea îndeplinirii condițiilor puterii lucrului judecat a fost efectuată de către instanța de apel în raport de pretențiile formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

În consecință, instanța de apel a reținut în mod legal, cu respectarea art. 1201 C. civ., puterea de lucru judecat în ceea ce privește cererea de acordare de daune morale.

În ceea ce privește inaplicabilitatea în mod direct în cauză a Directivei 2005/14/CE, concluzia instanței de apel este corectă. Într-adevăr, sfera de aplicare a efectului direct depinde de tipul actului. În speță nu se pune problema aplicării unui regulament care are un efect direct complet, conform art. 28 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a hotărârii Politi din data de 14 decembrie 1971 a CJCE, ci a unei directive. Or, directivele au un efect direct, dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă țara din Uniunea Europeană nu a transpus directiva în termenul prevăzut (hotărârea din data de 4 decembrie 1974, Van Duyn), dar efectul direct nu este decât vertical (în relațiile dintre particulari și țară), iar nu și orizontal (în relațiile dintre particulari).

În prezenta cauză se invocă efectul direct al unei directive între particulari, adică un efect direct orizontal, de care nu se bucură directivele.

Dat fiind faptul că raportat la situația de fapt în speță nu poate fi invocată aplicarea directă a Directivei 2005/14/CE, este inutilă analizarea în continuare dacă dispozițiile acesteia sunt necondiționate și suficient de clare și precise și dacă România a respectat termenele de transpunere a directivei și de conformare prevăzute la art. 2 al Directivei.

În ceea ce privește prezumția lucrului judecat privitor la limita de răspundere a pârâtei, societate de asigurare, de 750.000 euro, aceasta a fost invocată pentru a împiedica discutarea problemei aplicării Directivei 2005/14/CE. Or, ținând cont de cele reținute anterior, privind inaplicabilitatea acesteia în mod direct în speță, devine inutilă și analiza dacă sunt îndeplinite condițiile pentru reținerea acestei prezumții, având în vedere că este necontestat faptul că plafonul maxim al despăgubirii pe care este obligată societatea de asigurări să o suporte era, în raport cu data accidentului, de 750.000 euro pentru daunele morale, atât potrivit poliței de asigurare, cât și Ordinului CSA nr. 11/2007.

În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, sunt nefondate motivele de recurs prin care se critică nemenționarea în dispozitiv a limitei maxime de despăgubire prevăzută atât în Ordinele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cât și în poliță, cu deducerea contravalorii tuturor sumelor acordate până în prezent și achitate de pârâtă.

Limita maximă de despăgubire prevăzută în polița de asigurare și în ordinul CSA în vigoare la data încheierii poliței a fost invocată de către pârâta C. SA în apărare, în cadrul întâmpinării formulate, conform art. 115 C. proc. civ., pentru a nu fi obligată să suporte în cadrul prezentului litigiu o răspundere care să depășească limitele poliței de asigurare, limite care, conform soluției instanței de apel, nu au fost depășite. Pentru a se constata în dispozitivul hotărârii limita maximă a obligației societății de asigurare și suma plătită de către societatea de asigurare până în prezent către reclamantă, terțul beneficiar al poliței de asigurare, pârâta trebuia să formuleze o cerere reconvențională, numai prin aceasta putându-se valorifica, potrivit art. 119 alin. (1) C. proc. civ. pretențiile pârâtului în legătură cu cererea reclamantului, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Dacă în viitor urmează a fi depășite limitele poliței de asigurare, pârâta va avea posibilitatea să invoce acest lucru, fie în cadrul unui eventual litigiu, fie pe calea unei contestații la executare.

Este fondat motivul de recurs prin care se susține că instanța de apel nu a analizat motivul de apel formulat de către pârâtă, prin care invoca faptul că prima instanță de fond nu a justificat reținerea sumei de 13.126 lei, indemnizație reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare și însoțitor.

În ceea ce privește daunele materiale solicitate de către reclamantă pentru perioada ianuarie 2011 – octombrie 2014, prima instanță de fond a reținut că „pretențiile reclamantei sunt dovedite în cuantumul solicitat. Suma rezultă din suplimentul la expertiza contabilă depus pentru termenul din 12 februarie 2015. Raportul de expertiză în forma inițială nu a avut în vedere declarația de martor a însoțitorului personal permanent. Suplimentul la expertiza contabilă include și remunerația însoțitorului. Cu privire la prestațiile periodice, s-a reținut că aceasta, este întemeiată în parte. În acest sens, sumele pretinse sub formă de prestații periodice sunt dovedite ca strict necesare medicației, tratamentului de recuperare și pentru remunerația însoțitorului permanent. Aceste prestații periodice, au fost acordate în cuantumul solicitat”.

Sumele pretinse sub formă de prestații periodice sunt cele reținute de către prima instanță de fond ca fiind în cuantum total de 13.126 lei. Cu privire la acestea prima instanță de fond a reținut că „sunt dovedite ca strict necesare medicației, tratamentului de recuperare și pentru remunerația însoțitorului permanent”, fără a menționa probele din care rezultă acest fapt.

Prin apel pârâta a criticat nejustificarea dimensionării daunelor materiale fixe și periodice sub mai multe aspecte.

În ceea ce privește cuantumul sumei periodice, reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratament de recuperare și însoțitor, stabilită de către prima instanță la 13.126 lei (din care a scăzut instanța de apel, pentru perioada 16 august 2011 – 23 martie 2016 sumele reprezentând indemnizație pentru persoană cu handicap și indemnizație de însoțitor), și redusă de către instanța de apel, începând cu data pronunțării deciziei, la suma de 12.426 lei, prin scăderea sumei de 700 lei acordate în temeiul Legii nr. 448/2006 pentru plata însoțitorului, este de reținut că nici instanța de apel nu a motivat din ce probe rezultă concret cuantumul acestei sume de 13.126 lei.

Pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale fixe pentru perioada ianuarie 2011 – octombrie 2014, evaluat de către prima instanță de fond la valoarea de 162.617,48 lei, iar de către instanța de apel la valoarea de 61.693,48 lei, instanțele de fond s-au raportat la raportul de expertiză efectuat în cauză.

Or, în raportul de expertiză efectuat în cauză se reține că media aritmetică lunară a cheltuielilor efectuate de către reclamantă în perioada ianuarie 2011 – octombrie 2014 (în cadrul cărora se regăsesc și alte cheltuieli decât cele de recuperare și însoțitor), totalizate la suma de 162.617,48 lei, este de 3.535,16 lei.

În aceste condiții, nu rezultă concret, prin raportare la probele administrate în cauză, cum s-a ajuns la stabilirea sumei de 13.126 lei indemnizație lunară reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru recuperare și tratament, decizia fiind astfel nemotivată sub acest aspect, fapt ce atrage casarea acesteia, în temeiul art. 314, interpretat per a contrario, coroborat cu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) – (3) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de pârâta Societatea de Asigurare A. SA și de reclamanta A. prin curator G., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. prin curator G. împotriva Deciziei nr. 433 din data de 23 martie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția I civilă, va admite recursul formulat de pârâta Societatea de Asigurare C. SA împotriva aceleiași decizii, va casa, în parte, decizia atacată și va trimite spre rejudecare cauza în ceea ce privește stabilirea indemnizației reprezentând cheltuieli efectuate lunar pentru tratamentul de recuperare și însoțitor, va menține celelalte dispoziții ale deciziei.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că a fost respins ca nefondat recursul declarat de către reclamantă, o va obliga, cu titlu de cheltuieli de judecată, la plata către recurenta-pârâtă a sumei de 5000 lei, reprezentând onorariu de avocat, sumă apreciată ca fiind corespunzătoare apărărilor formulate față de acest recurs din totalul cheltuielilor efectuate de către pârâtă în această fază procesuală.

Sursa informației: www.scj.ro.